miercuri, 21 decembrie 2011

Ciudată geometria aerului!


Mi-ar trebui o mie de braţe pentru fiecare fir de rugăciune în parte: una pentru ca disperarea să devină nu numai strigăt ci simfonie sau contur de sunet de pian, când vioara ta îşi rupe corzile una câte una de atâta indiferenţă. M-aş lua la trântă cu lemnul dar cine câte cineva mi-a adus un braţ de flori. Mi-a trecut furia şi am aşternut ikebana în cutia viorii tale. Tu? Ai lăsat pleoapele o clipă în jos după care ai început să dansezi pe muzica rock a unui început incert. Îţi place la nebunie finalul şi cu palmele scoică la urechi, asculţi un ocean numai al tău. Marea mea nu e destul de voluptoasă pentru a-ţi îmbrăţişa sufletul aşa cum numai tu ştii să doreşti. Stop. Am visat. Mă întorc spre copacul pe care palmele mele redevin mici şi fierbinţi şi mă îndeamnă să-mi caut mingea de foc a cuvintelor nerostite, atunci când din mine crescuse doar copila cu ochii mari şi strălucind a uimire.
Rătăcesc şi acum printre nervurile asprei scoarţe a copacului meu. Inelele au devenit căi fără întoarcere chiar dacă rotunde fiind, lunecă uşor pe trunchiul noduros... Nu se întorc. Doar simulează întoarcerile. În ochii lor, întoarcerile sunt plecări şi plecările niciodată întoarceri. Ciudată geometria!  Simulează mereu întoarceri. Totuşi...punctele nu sunt aceleaşi. Sau sunt?
În rugă, mâinile nu se dau. Doar se deschid către un alt sine şi altul, şi altul. Darul e doar zâmbetul. Pur şi simplu. Fixezi ochiul pe genunchiul obosit până când el, te reprimeşte pe verticală. După asta...pas...
Libertatea...
Am atins timpul iertării apoi am fugit. Libertatea într-un pumn de copil bătut cu funia însingurării. Umedă treaptă în care conturul meu îşi ascunde umbrele de aripi între spinii trandafirului, undeva, în vârful esenţelor lui. Sussss...spin...De aici să vină iubirea?
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Am primit mâinile sau mai bine zis le-am privit în mişcare. Era fiecare în parte o poartă de izbăvire... Aparentă izbăvire într-un cerc de lemn cu marginile interioare prea ascuţite pentru a le gusta mângâierea. Doar ruga răzbătea în valuri mărunte de aer şi-atunci am redevenit copil pentru o primăvară cu ochii din safirele Lui. Aerul plângea şi l-am ascuns între palme. La piept şi-a rostit spovedania iar geometriile învechite au luat-o la fugă prin ochii, părul, tâmplele mele prea obosite să mai pulseze tăcere. Am zvâcnit odată cu sunetul tăcerii. M-am rostogolit genuchi de copil, căzut pe treapta cea mai înaltă a jocului şi am ales privirea. Privirea Ta.
---------
Ne-am oprit să iubim ca un copil în faţa unei jucării noi. Doar că el desface jucăria până la ultima piesă, apoi o reface. Noi ce facem? În noi e unul. În doi sunt doi, ce se opresc pentru a iubi, a contempla şi atât?

luni, 19 decembrie 2011

dragon, pământ...criză...

sunete nescrise în geometria pământului, doar în sferele înaltului sau în peşterile în care, stalactite şi stalagmite alcătuiesc orgi nesfârşite, împlinind distanţele în unic sunet.
te cere viaţa dincolo de buzunarele înguste ale minţii umane.
alegi timpului oglinda şi te arunci în vadul luminilor şi sunetelor de dincolo de "văzul" şi "auzul" fizic.
găsesc izvorul alb fără ispita setei hulpave a trupului.
doar sufletul cere mântuirea...

am privit profund ochii dragonului sufletului meu.
dragon de pământ, împletit cu apele nesiguranţei unei vieţi adâncite în durerea asumată.
uneori uit să afirm asumarea, lăsând golul să-mi astupe flautul, din lemnul fiorilor gândului.
sare şi mercur în pletele de foc ale dragonului meu, cântă întoarceri, răsuciri
în vulcanii nestinşi, ascunşi adânc în trupul neştiutor...
şi... mă ridic...

genunchii înroşiţi, înghiontiţi de dorinţele induse, roagă pământul să le aştearnă pentru o clipă groapa de frunze pitice...
absente frunze, simple culori în umeda încăierare dintre mocirlă şi pământul reavăn al bucuriei de a fi...

ascult glasul genunchilor înroşiţi.
e doar un geamăt, o rugă blândă neîmblânzind nici fărâma de ochi circular rostogolit în tainele lor.

nimic nu se mai aruncă. doar o umbră şi o simpatică apatie zdrobeşte genunchii înroşiţi.
se face economie de frunze.
e criză...

dincolo de răsărit graniţele  înghit trupurile. descalecă magii bătând ritmic pământul.
păzitori-prădători ai principiilor curgerii izvoarelor albe.
căutări, căutători...

plec între nu şi da

răsucesc timpanul verbului
până la static.
în colţul cuvântului
aştern culoarea.
în spatele albului,
tâmpla dreaptă,
zvâcneşte dureros,
până la adormire.
mintea-mi dansează
în sacul în care,
dorul şi teama
rescriu versuri
pe un petec de iarbă.
reinventez liniştea.
tot o iluzie.

răspuns

sunt doar buretele 
cu care ştergi amintirile
când viaţa,
secundele ţi le trânteşte atent,
de asfaltul indiferenţei.
iadul şi raiul
împart pumnii copilului care eşti
între minciună şi adevăr,
pe un ciot de cruce.
destinul tău
rostogoleşte iubirea falsă,
printre pietrele cenuşii fără glas.
sunt undeva,
între cer şi pământ.
şterg rândurile tale ilizibile.

chiar!
cum se moare fără durere?
uitarea nu o cunosc.
o încerc între banal şi nimic,
până la strigăt.






de fapt...niciodată cu un "mine" sau un "tine". undeva, suspendaţi între adevăr şi minciună, ştergând cioburile de adevăr din tâmpla stângă a paradisului inventat până la saturaţie. iad şi rai împreunându-se până la strigăt, printre cuvinte reinventate. şi cât de frumos sună viaţa aşa! a chitară fără corzi printre oase de gânduri. frumoase sau nu, sunt. sufocă, ne reconturează la infinit gesturile. dar noi continuăm a crede în ceva numit "iubire"...

taci


absorb cuvintelor trupurile printre ninsori
pecetea rostirilor adânceşte tăcerea.
un pas, doi, spre ieşirea din cercul umbrelor.
calc adânc în gropile rămase, după o trecere densă a ta prin mine.
explodez la fiecare atingere de sensuri.
artificii de gândire mă-nconjură tandru.
plesneşte speranţa în strălucirea-i fadă.
aud somnul minţii răscolind raţiunea.
creşte pulsul în gheaţa furiilor nestinse.
lava aşteptărilor topeşte statuile din marmura unor cuvinte fără ecou.
sunt sătulă de nimic.
îmi ascund foamea de cuvinte printre penelurile frânte.
mai nasc o noapte şi-o zi, sunete.
taci. vorbesc cu mine.
tu nu eşti.




marți, 6 decembrie 2011

Invitaţie la lansarea volumului colectiv "Metamorfoze poetice"

Vă invităm cu drag să fiţi alături de noi la lansarea volumului colectiv "Metamorfoze poetice", apărut la Editura Citadela, Satu Mare, sub îndrumarea domnului Aurel Pop.

 Timpul : Decembrie 10, 2011 de la 6pm 
Locaţie : Cuib d'Arte
Strada : str. Mărăşeşti, nr.14
Oraşul : Timişoara
Organizat de : Patricia Lidia

Oare noi...

     Gândesc la toaca de pe pământ - glasul trâmbiţei îngerilor pe pământ, a chemării către inima Cuvântului Domnului şi la clopotul din inima însingurării oamenilor uitând Iubirea pe poteca iluziilor, în trapul orelor secate de viaţa spirituală, înecată în glodul materiei din care ei cred că scot aurul , şi sarea, şi argintul fiinţei lor...

     Nu voi tăia cortinele pieselor jucate până la sufocare de actori de mâna a doua, le-ar durea...
     Doar le transform în velinţe albe pentru gânduri.
    Caut visurile florilor şi frunzelor, şi păsărilor, când zborul lor răsună a plecare.
     Poate lasă în urma lor în iarnă, un fulg din căldura dorului şi a iubirilor lor printre anotimpuri rătăcite. 

     Roadele, în pântecul lor, ascund misterele blândeţii toamnei, uitată undeva, pe asfaltul ascuţit al paşilor sufletelor rămase fără rod în ale frumuseţii.
     Spirite neîmplinite, aninând zilelor sunetul sec al somnului inimilor lor.

    Topirea nu-i a noastră ci, poate a umbrelor ce le purtăm fiecare cu sine. Noi...încercăm mereu o timidă înflorire-regăsire. Chiar şi-n iluzie. O frântură de linişte apoi pornim voiniceşte la drum. 

   Tot caut...
    Nici eu nu ştiu ce, dar fragmentat, ceva ceva tot răsare în cale-mi  şi... mă hrănesc binişor chiar dacă nu umple vadul. Mulţumesc de firimitură şi caut mai departe.

   Care-s legi omeneşti şi care sunt ale fluturilor, ale aripilor, ale nepământului tulburat de cele omeneşti?

   Îmi plac  aleile pline de piatră-iarbă şi pământ reavăn... 
   Nu vreau privirii s-aştern asfaltul prin care copacii îşi înalţă rădăcinile ramuri ale visurilor inverse. 
    În înflorire o fi întâlnirea dintre visurile rădăcinilor şi ale coroanelor copacilor, când trunchiurile îşi nivelează nodurile? 

 greşeala...

dacă o repet, 
voi ridica un zid 
de care, 
braţele timpului 
se vor bucura, 
crezând 
că voi rămâne 
în spatele lui. 

voi repeta... 
pentru a nu-mi 
sparge oglinda sufletului, 
de tăcerile-ţi colorate 
în nerostiri.

 Visarea nu aleargă să scape de tainele umbrelor, de tainele pământului. Le scormoneşte bine de tot, în fiecare fir de timp. Chiar de se-arată fulgerele, le desenez, le gust arsura. Tresare floarea, îşi pleacă tulpina dar ştie că soarele e mereu sus şi că un răsărit va veni în fiecare dimineaţă, dacă va ştii să nu gândească ofilirea ci să-i descopere şi înţeleagă taina, rostul... 

Dar ce ar spune cel ce a mers cu capul plecat dar de multe ori l-a ridicat...? 

Am mers cu capul plecat jumătate din viaţa parcursă până acum... Am găsit taina Iubirii prin băieţii mei. După ce au plecat la Domnul, mi-au lăsat braţele pustii şi un sac plin de iubire, de căldură, de tandreţe pentru a fi dăruită...
 Cui? Nu ştiu...
Picătură cu picătură o dărui celor ce primesc esenţa ei din fiecare vers scris sau vorbă rostită în dialoguri. Unele seci, altele pline de mireasma bucuriei cuvântului, a culorilor, a sunetului. 
Sunt fericită în fiecare firimitură de clipă, furată prin zâmbetul unui om ce-l ajut cu o picătură, să se reapropie de el însuşi, să se iubească.
Poate nu fur...poate doar trăiesc intens...
Plâng şi mă zbat în adâncurile fiinţei mele, atunci când înţeleg profund că sunt fiinţe pe această lume, ce au inima cu aripile retezate de ură, o ură de sine profundă, o iubire falsă de sine, o iubire-ură ce dărâmă grădinile pline de trandafiri ale pământului şi cerului deopotrivă. Sau simplu, ură. 
M-am trezit odată cu Iubirea. Nu vreau să mai adorm, să mai cobor verticala.
Orizontala o trăieşte oricine. Eu vreau să învăţ a trăi deplin verticala. Încet, fără întoarceri. 

Oare noi...iubim Iubirea din fiecare fiinţă ce călătoreşte pentru o clipă prin sufletele noastre?

Anne Marie Bejliu, 5decembrie2011

alerg prin pădurile de foc ale tâmplei


...uitată în colţii fiarelor,
pentru a-mi desţeleni ultim gând căzut
în corpul cenuşă al minţii.
arunc siluite clipe,
trăite până la condamnarea
în vechea cetate a inimii,
defrişând până la sete,
filă cu filă,
istoria trupului meu ghemuit,
reghemuit,
în frică.

sorb cu nesaţ picătura de minciună,
pentru a-mi fi plămadă moartă,
pentru un viitor stupid definit: speranţă.

râd. râd de mine în hohotul străbunilor,
sângerând până la pasul de defilare
copiat din cărţile pentru copii mari.

colorez sandalele de iarbă în albastru,
pentru a putea vedea verdele,
pe muchia dintre sete şi foame.

strănut zgomotos zi de zi.

într-un laborios căscat mă cufund,
lăsând afară doar degetele.

dor călător mă îndeamnă să fiu.

zăpezile îmi strigă să plec.

rămân cât un ciorchine de strugure
aninat deasupra unei prăpăstii.

fotografiez în neştire firele de iarbă.
le gust şoaptele.
amare.
nu-i nimic. se întâmplă...

miercuri, 23 noiembrie 2011

balans

plec.
la răsărit de cuvânt, simt viaţa din mine răsucind stiletul în miezul luminii.
plec fruntea deasupra pragului infinitului,
pentru a nu-i ştirbi sublimul din pântecul atât de primitor,
plin de gheaţa sufletului real
şi de spiritul strajă al zborului către Nimic.
mă reculeg o fracţiune de veşnicie în faţa altarului păgân în care,
yin-yang,
pântecoasă inscripţie,
înnegrită de cenuşa gândurilor rugilor călătorilor prin rugurile verzilor inele ale naturii,
îmi fură privirea.

un şarpe lunecă pe peretele de piatră
spre punctul de foc al întâlnirii cu omul-fluture...
candele ard în pumnii pământului.
simt aerul cristalin al necuvintelor înainte de rostire.
transpir şi îngheţ,
după ce ruga-mi a primit răspunsul în miile de puncte aurii.
le văd cum conturează trecutul, prezentul şi viitorul,
în fuga alertă spre punctul de jad.
în inima mea,
armăsari ai durerii,
împlinesc un ritual sacru,
smulgând fulgerelor trupurile pentru a le da tărie.

mă înveleşte şarpele în lunecarea sa.
îi sărut pielea de foc în ritmul pulsului gândului unic.

m-am rugat pentru plecare,
pentru inima fulgerului,
pentru sărutul în cruce al chipului,
pentru taina reîntoarcerii între aripile părăsite odată, de mult,
când pământul era...
curat...

nu plec.
rămân.
ruga mea a fost primită.
mojarul îmi aşteaptă pumnul fierbinte,
să-i dărui răsucirea printre particulele îngrijorate de atâtea mărunţiri.
îmi cheamă sufletul la judecata amară dar atât de dulce,
când iarba fiarelor îmi redevine leagăn,
în bolta iubirii de înalt.