miercuri, 23 noiembrie 2011

balans

plec.
la răsărit de cuvânt, simt viaţa din mine răsucind stiletul în miezul luminii.
plec fruntea deasupra pragului infinitului,
pentru a nu-i ştirbi sublimul din pântecul atât de primitor,
plin de gheaţa sufletului real
şi de spiritul strajă al zborului către Nimic.
mă reculeg o fracţiune de veşnicie în faţa altarului păgân în care,
yin-yang,
pântecoasă inscripţie,
înnegrită de cenuşa gândurilor rugilor călătorilor prin rugurile verzilor inele ale naturii,
îmi fură privirea.

un şarpe lunecă pe peretele de piatră
spre punctul de foc al întâlnirii cu omul-fluture...
candele ard în pumnii pământului.
simt aerul cristalin al necuvintelor înainte de rostire.
transpir şi îngheţ,
după ce ruga-mi a primit răspunsul în miile de puncte aurii.
le văd cum conturează trecutul, prezentul şi viitorul,
în fuga alertă spre punctul de jad.
în inima mea,
armăsari ai durerii,
împlinesc un ritual sacru,
smulgând fulgerelor trupurile pentru a le da tărie.

mă înveleşte şarpele în lunecarea sa.
îi sărut pielea de foc în ritmul pulsului gândului unic.

m-am rugat pentru plecare,
pentru inima fulgerului,
pentru sărutul în cruce al chipului,
pentru taina reîntoarcerii între aripile părăsite odată, de mult,
când pământul era...
curat...

nu plec.
rămân.
ruga mea a fost primită.
mojarul îmi aşteaptă pumnul fierbinte,
să-i dărui răsucirea printre particulele îngrijorate de atâtea mărunţiri.
îmi cheamă sufletul la judecata amară dar atât de dulce,
când iarba fiarelor îmi redevine leagăn,
în bolta iubirii de înalt.

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

de-mi eşti, îţi sunt




într-un ghioc, palmele adună iubirea,
atunci când cunună împletesc în alb, îmbrăţişând trăirile...

...pe ţărmul mâinilor mele,
aş împrumuta dalta pleoapelor
plecate în infinit,
pentru a-ţi reîntregi fiinţa, 
cu încă o mângâiere.

de-ai fi umbra jadului
prins în cercul pământului,
te-aş rostogoli până la durere
prin trupul meu,
să nu mai pleci...

...iar distanţele,
cu pumni de copil ar ridica
cetatea cuvintelor,
cu turle din zborurile neatinse
între lumi,
de făcliile fade ale iluziilor.

de-mi eşti, îţi sunt.
îmi eşti. sunt...

la ce mai este bună sensibilitatea?

la ce mai este bună sensibilitatea,
dacă bocancii tot grei sunt şi vin, şi vin, pe drumurile prăfuite ale indiferenţei.
şi calcă, şi calcă adânc, bucuroşi de urmele tainice ale violenţei,
ale urâtului uman?
tablou al perfecţiunii se destramă în fiecare clipă,răsturnând toate castelele, cetăţile,
tăvile de argint din poleiala superficialităţii.
la ce mai e bună sensibilitatea într-o peşteră în care,
umanitatea îşi frânge oasele chipului, pălmuind, împumnind
tot ce ar mai putea păstra flacăra verde a gheţii, vie...?

ne tăvălim printre fire de cenuşă dintr-un copac
în care rodul cuvântului a uitat să pulseze pentru a-şi anunţa naşterea, rotunjirea,
mustind nerăbdare în a iubi,
în tandreţea desăvârşită a culorilor lui...vibrând la fiecare muşcătură,
atent smulgându-i dulceaţa.
atât de multe fire de cenuşă s-au adunat în tâmpla fiinţei încât,
jarul nestins al pulsului inimii a devenit umbră şi gândul,
gândul de taină scormoneşte neîncetat în cadranul fără ace al timpului,
pentru a reîntoarce un ecou pierdut, o culoare iubită,
o atingere rară a destinelor rătăcite, risipite,
printre urile nestinse ale pământului în care smulgem fiecare spin din coroana umilirii.
ne căutăm printre esenţele uscatelor fraze,
râzând-plângând, strigând-şoptind, rostind-bâiguind,
frumuseţile spiritelor ce au plecat să doarmă sub fruntea cerului sau dincolo de ea.
le recheamă lupii albi ai gândurilor noastre. noi nu le auzim.
nu cunoaştem freamătul firelor de blană de pe coama albă, înfiorată de vântul pădurilor.
inelele copacilor recunosc alergarea
până la verdele alburiu curgând neîncetat prin trunchiurile copacilor,
până la naşterea unui poem...
al redescoperirii vieţii într-un romb de jad...