plec.
la răsărit de cuvânt, simt viaţa din mine răsucind stiletul în miezul luminii.
plec fruntea deasupra pragului infinitului,
pentru a nu-i ştirbi sublimul din pântecul atât de primitor,
plin de gheaţa sufletului real
şi de spiritul strajă al zborului către Nimic.
mă reculeg o fracţiune de veşnicie în faţa altarului păgân în care,
yin-yang,
pântecoasă inscripţie,
înnegrită de cenuşa gândurilor rugilor călătorilor prin rugurile verzilor inele ale naturii,
îmi fură privirea.
un şarpe lunecă pe peretele de piatră
spre punctul de foc al întâlnirii cu omul-fluture...
candele ard în pumnii pământului.
simt aerul cristalin al necuvintelor înainte de rostire.
transpir şi îngheţ,
după ce ruga-mi a primit răspunsul în miile de puncte aurii.
le văd cum conturează trecutul, prezentul şi viitorul,
în fuga alertă spre punctul de jad.
în inima mea,
armăsari ai durerii,
împlinesc un ritual sacru,
smulgând fulgerelor trupurile pentru a le da tărie.
mă înveleşte şarpele în lunecarea sa.
îi sărut pielea de foc în ritmul pulsului gândului unic.
m-am rugat pentru plecare,
pentru inima fulgerului,
pentru sărutul în cruce al chipului,
pentru taina reîntoarcerii între aripile părăsite odată, de mult,
când pământul era...
curat...
nu plec.
rămân.
ruga mea a fost primită.
mojarul îmi aşteaptă pumnul fierbinte,
să-i dărui răsucirea printre particulele îngrijorate de atâtea mărunţiri.
îmi cheamă sufletul la judecata amară dar atât de dulce,
când iarba fiarelor îmi redevine leagăn,
în bolta iubirii de înalt.
