marți, 19 iunie 2012

monolog



 autor foto: Victoria Anghelache




















vechi ziduri, vechi străzi
se prăbuşesc în alte lumi.

frontiera vieţii rămâne.
zăgazuri se rup iar apele
invadează gropile prezentului.

arunc în noroi pietre.
se conturează chipuri de oameni.

nu mai simt frică.
simt milă
pentru secunda în care m-am prăbuşit
şi o mare plictiseală
răsfrântă pe buzele gropilor.

monologul continuă în aplauzele mâinilor
din noroiul în care pietrele dispar.

urmele pietrelor se multiplică
apoi se pierd...
redescoperă adâncimea.

ce ironie!
nu m-am murdărit.

plec. nu privesc în urmă.

vei veni şi tu aici, cu alte pietre.
şi vei pleca
fără să priveşti în urmă.

e locul în care se întâlnesc pietrele
pe care le aruncăm în noroi...
    
        

vânzătorul de iluzii



 cu ochii miraţi,
arunci priviri inutile în jur.

râzi. mâna ţi-e plină de pietre şi scoici.
le-ai adunat
în ultimul act din piesa de teatru,
jucată de tine acum un an.
îi reinventezi scenariul.
alegi rolul vânzătorului de iluzii.

schimbul de mărfuri e corect.

efectele secundare
îţi sunt indiferente.

m-ai anunţat târziu
că trecerea de pietoni, dincolo de gard,
se atinge numai cu gândul.

mi-ai arătat un semn lăsat să ne mintă
pe un stâlp îndoit
care face plecăciuni străzii.

noi trecem pe unde vrem.

poate vom înţelege
că zebra e un simplu desen.

maşinile trec.

noi aşteptăm pe trotuare,
să se reaprindă
culoarea verde a semaforului...                                                  autor foto: Victoria Anghelache


duminică, 17 iunie 2012

căutători de nuanţe

între mine şi căutătorii de  nuanţe închise,
străbat oraşul cu  blocuri făcute la comanda unor debili mintal.

mă crucesc 
de câte ori repetiţia unei arhitecturi fără supleţe împunge cerul.

sticlă-metal-beton, sticlă-metal-beton,...
zâmbete din ceară artificială care omoară pereţii albi,
afişele unor spectacole fără mesaj,
strigătele beţivilor de la terasele unde alcoolul
îşi face plinul cu ura unor inconştienţi...

stop! nu mai privesc spre clădiri.

mă strecor în parcul vechi,
încărcat de verdeaţa a sute de ani
şi mă las absorbită de culorile vieţii.
scăldată în verde,
simt durerea din oase cum sparge barierele închistării.
o mototolesc şi o las să alunece spre tălpi...

aparatul foto e deschis.
îl las să-mi înghită bucuria acelor clipe.

aş mai sta...
paşii mei nu mai au loc în spaţiu acela
să-şi contureze vieţile.

între mine şi căutătorii de nuanţe deschise,
nu există decât acei paşi care şi-au găsit loc în parc,
pentru a-şi contura vieţile...



marți, 12 iunie 2012

Veste





povestesc de multe ori
cum zgomotul mă ajunge la capătul arcului
dintre răbdare şi cuvântul pe care-l uit.
cauzele sunt banale.
o iau de la început şi inventez liniştea.

refuz să-mi astup urechile.
timpanele dor, coloana o scutur...

după un somn bun iau de la capăt viaţa.

mulţumesc trădării şi falsităţii
semi-oamenilor cunoscuţi.

prea multă prietenie falsă aduce plictiseala.

am învăţat să alerg pe spirala gândului
cu mâinile goale.

mulţi îmi încalţă tălpile cu minciuni.
spune cineva că "vine iarba".
să vină. o aştept.
până atunci, iubesc mişcarea.

(notă: "vine iarba" - după o idee a poetului Ion Gheorghe)


autor fotografie: Victoria Anghelache























poate...


pornesc fuga de la capătul catedralei de foc
a gândului,
până în marginea tăcerii.

nu departe de mine, este lanul de grâu.
e crud. e cald.
răsuflarea mea alungă păsările

sunt păpuşa zdrenţăroasă
a haosului din gânduri.
zborul fragmentat şi ploile.
au secat izvorul de visuri.

la coacerea grâului,
voi redeveni om.
poate...


autor foto: Victoria Anghelache
(imagine răsturnată)

Hotărâre delicată




am învăţat dansul pinguinilor pe marginea prăpastiei.
redesenez dacă vrei, paşii.
ritmul e liber. fiecare alege o direcţie.
în general, direcţiile se nimeresc împreună undeva, între verticala aruncării în gol şi, mai ales, pe orizontala unei vieţi cotropită de iluzii.
nu ne putem întoarce în trecut. nici în iluziile trecutului.
desenăm la două mâini, concertul pentru pianul bătrân şi vioara cu o coardă ruptă...
pe vârful catargului unui vapor fantomă, exersăm echilibrul inimii.
tu, cu o jumătate de gând, întorci vaporul spre larg.
eu, cu o jumătate de zâmbet, îţi fur tâmplele şi le oblig să execute aria întoarcerii spre ţărm.
nu...nu ţărmul cu nisip învechit. înţelegi? vreau alt ţărm, alt vis, alte urme de val.
primesc doar creasta valurilor în desen.
dincolo de timp, o piatră în formă de nor taie verticala...
la patru mâini, rupem desenul...

poemul şerpilor




joci cuvintele la ruletă?

se primesc pachete de hârtie
în care tu te ascunzi.
seară de seară
arunci hainele de pe tine şi,
în semitrezie,
laşi doar mâinile să alunece pe taste...

a căzut un pachet pe podea.
de unde vin atâţia şerpi de hârtie?
îşi încolăcesc trupurile din litere.
nu ştiu unde ai rămas.
te-ai hotărât să împarţi lumile?
un şarpe eşti tu, altul tu,
al treilea e ideea nescrisă...
întinzi mâinile şerpi... ce vrei să prinzi?
în jurul tău,
se ţese poemul şerpilor
din hârtia care-a-nvăţat să se târască...

întreb: joci cuvintele la ruletă?


autor foto: Victoria Anghelache

vineri, 27 aprilie 2012

Mike Oldfield - Women of Ireland



Embrace - Govi


vultur de lumină




luna coboară
vultur de lumină.

apusul se naşte.
incendiu-n altare...

schelete de viaţă,
-fiare inutile-
înroşite umbre,
lasă-n cer o rană.

floare-n cinci petale
îmbracă-ntuneric.
plouă. umbra-i vie.

floare-n cinci petale,
cerul luminează.
prinde trup...

aburi grei, de viaţă,
privirea mi-o fură...

spre nimic se-ndreaptă.

autor foto: Victoria Anghelache

ţigară de primăvară




deschise ziduri
întâlnesc lumina. 
o sting ca pe lumânare.
uit cuvântul dintâi.

ţigara de primăvară 
se fumează încet. 

e bine ca mugurii să înveţe 
tăcerea, 
înainte de evadarea 
din verde.


autor foto: Victoria Anghelache

capătul apei




  mă înalţ
din pânza cuvintelor uitate.
le adaug culori 
din rădăcini de sunet.
cuminte,
mă ascund la capătul apei.
alerg...

nisipul lasă urme.
râd.
umbra mea întâlneşte cerul
la răscruce de arcuri...




autor foto: Victoria Anghelache

focul trecut






aşchii aruncate-n prezent...
flăcări, frământări din focul trecut.

frunţi plecate, 
în verde se cern.

clopote ascultă,
liniştea bobocului absent...


autor foto: Victoria Anghelache

miercuri, 25 ianuarie 2012

tăcere, gheaţă. gânduri

tăcerea e mai mult decât o stare.

ne regăsim în colbul dimineţii, culori absurd lăsate să-nconjoare, o alergare, pasul trist al nopţii.

tăcerii vidul îl adunăm în pumni de sare.

mercurul, îl lăsăm să-şi modeleze, trupul vibrând durerii, bucuriei şi tristeţii, apoi cu toate-n aripi, zborul îl culegem.

tăcerea nu ne-ascunde, ne arată, pe scena marii piese, obsesiv jucată, de-actori profesionişti sau simpli mimi, cu braţe fără palme, doar cu pumni, cătând mereu în aer viciat, flori, inimi.

e o uimire-acest "tăcând tăcerii".

e idealul sau mai bine zis doar valul, pe care trupul ni-l aşternem obosit, de-atâtea patimi inutile amorţit, de-atâtea visuri îngrădite de banal.

îi dăruim un strop... de alb real.


voi lăsa în palmele tale câte o filă. una va fi iubirea, alta va fi tăcerea. să-mi spui care din ele este lizibilă.

eu văd doar zece degete înfrigurate, şerpuind prin geometria aerului, rănindu-l.

când braţele zvâcnesc, mimând îmbrăţişare, degetele conturează aripi, şi inimă, şi pasăre, şi... scara dorinţelor, şi opturi... multe opturi până când umbra prea înaltă a mâinilor se prăbuşeşte în poale. mâinile plâng atunci,

prinzându-se una pe alta apoi urcă încet spre stern.


"pe unde paşii caută aripa?"


tălpile dor de nemişcare şi mâinile ajung la stern.

ruga tăcută începe să curgă şi... valu-şi sparge creasta de gratiile celulei în care strigăt de om, ecoul surprinde.

rămâne un strop de aer în ninsoarea cu flăcări de gânduri. acolo doar, viaţa îmbrăţişează moartea iar coasa luceşte absurd în bucuria trecerii de la o tâmplă la alta, de la un ochi la altul, de la inimă la inima inimă, scuturând trupului negura în zorii mereu proaspeţi ai veşniciei.

tăcerea nu e punte. e doar celula vie în care creştem...noi, cei ce suntem.

nu fugim de moarte. ne scăldăm în frică până la saturaţie, până când banalul ne sufocă.

pentru o gură de aer proaspăt, zâmbim morţii, luând-o la braţ pe aleile parcului sferic.

jucăm de-a v-aţi ascunselea, până ajungem orbi, îngenunchiaţi, la teiul cu trunchiul din versuri şi seva curată a poeziei vieţii.



Un ciob vederii sale, durerii îi aduc.

Oglinda în fărâme îi va rămâne poartă.

De dincolo de sensuri se va deschide-n umbre,

altar de gânduri moarte, rătăcitor-rebele.

În luciul crud al morţii, o parte dintr-o stepă,

ce culmile le-adună în pumnul de dorinţi,

casa din zori, tabloul,

(de-un orb pictat)

doar patimi, pe-o aripă se lasă,

şi-ţi prinde în glas sunet, şi-un capăt de descânt.

Trecutul vei cuprinde în alba ta tăcere.

Pierdută prin iubire, iubirii îi desprinzi,

întreaga nemurire şi-n orişice răscruce,

în palma ta deschisă, va răsări povestea, firului de argint.

Pribegi şi magi ai vieţii, păsări şi-n paşi lumină,

îngheţ uităm şi-n urmă, fruntea-n sărut lăsăm.

Şoaptele sunt iluzii, opace-oglinzi din glasul,

ce-a răsărit din umbre.

Îl ascultăm cuminţi...

Apoi, alegem pasul, călcând pe ape tulburi.

În mâini doar vid rămâne...

În ochi, doar vii oglinzi.


http://cititordeproza.ning.com/group/poetulcasisoldatul/forum/topic...

joi, 12 ianuarie 2012

Celtic Music - Dance with the Trees


dansează copacii
clipele râd
creşte în mine secunda
şi frâng,
sămânţa de măr

pe umărul stâng

Adrian von Ziegler - Morning Dew

Adrian von Ziegler - Nevermore

A doua scrisoare (Către Johnny Răducanu) de Nichita Stănescu

Să te ferească Dumnezeu
dacă te poate şi feri
nu de cuvânt să te ferească dânsul,
ci de cântec.
El pare tuturora a zâmbi
în timp ce-ţi bagă un cuţit în pântec.
Dispreţul nu e spus printr-un cuvânt
şi nici prin cel care cuvântă.
Te-apucă moartea-atunci când vezi
o piatră care cântă.

Subit de Nichita Stănescu

A fost o răsucire
la-nceput
iar la sfârşit, o stare.
Eu nu-nţeleg nimic.
Neînţelesul meu, el înţelege.

Cina fără de taină de Nichita Stănescu


Taie-mă, dracului odată
ca să fim doi!
Smulge-mi odată ochiul ca să fim
mai mulţi,
noi, orbii şi văzătorii!
Rupe-mi, odată dracului, picioarele
ca să dăm dreptate roţii!
Calcă-mi creierul meu cenuşiu,
ca să dăm dreptate odată cuvântului!

Gând

Până la cer, pasul taie aerul şi piatra, şi iarba, şi cuvintele. Pudra de pe faţa realităţii devine chit atunci când ploile sunt curate.
Oamenii clasifică oamenii. Iubesc treptele, scările, nivele, până la ură. Cerul primeşte. Cerul păstrează un punct din caruselul gândurilor. Printre firele de iarbă, fiara a născut. Iarba miroase a gheară arsă în durere. 
Piramida cere simplitate. Nisipul îşi multiplică straturile...
Ochii ating ritmul alert al nisipului până ustură privirea. Speriaţi de uitare, păstrează întrebările, încropind albia fricii pentru un spaţiu al timpului neatins de uman. Dincolo de răspunsuri, tot întrebări sunt...

Yuriko Nakamura - Eternity


miercuri, 11 ianuarie 2012

stare


răstignit între două ierni,
arunc  timpul
în ţăruşul fără vârf al primăverii.

în gând  întorc bumeranguri grele.

umbrele lor
sunt măştile umbrelor.

genunchii sunt amorţiţi
de orgoliu.

privesc piruetele lor.
vor să prindă pământul într-un cerc.

nordul şi sudul
refuză scena tragico-comică
a perfecţiunii...

miercuri, 4 ianuarie 2012

Eric Clapton/Tears in heaven


caut


caut între doi ochi,
cotul umbrei,
înfipt în rădăcina altarului de grâu
din care pâinea redevine azimă
şi lacrima,
roua culorilor după ploaie.
prind în palmă
acidul învechit în arderi banale.
lămâia rostogolită infinit
între două turnuri,
strănută galben
iar coaja ei,
prinde granulele de zahăr
în pori,
uimind iarna
între nimic şi ninsoare.
caut printre degete îngheţate,
zâmbetul tău,
după o ceartă absurdă.
ne tăvălim de râs,
muşcând seminţele acre ale lămâii.
umărul tău,
cere palmei mele,
mângâiere.
ochii mei,
cer palmelor tale,
atingerea.
fără umbre.
caut între doi ochi,
umbra umbrei.
calc apăsat,
cu literele aprinse de viaţă,
coaja de lămâie uitată pe podea.
o găsesc.
modelez timpul.
caut...