miercuri, 25 ianuarie 2012

tăcere, gheaţă. gânduri

tăcerea e mai mult decât o stare.

ne regăsim în colbul dimineţii, culori absurd lăsate să-nconjoare, o alergare, pasul trist al nopţii.

tăcerii vidul îl adunăm în pumni de sare.

mercurul, îl lăsăm să-şi modeleze, trupul vibrând durerii, bucuriei şi tristeţii, apoi cu toate-n aripi, zborul îl culegem.

tăcerea nu ne-ascunde, ne arată, pe scena marii piese, obsesiv jucată, de-actori profesionişti sau simpli mimi, cu braţe fără palme, doar cu pumni, cătând mereu în aer viciat, flori, inimi.

e o uimire-acest "tăcând tăcerii".

e idealul sau mai bine zis doar valul, pe care trupul ni-l aşternem obosit, de-atâtea patimi inutile amorţit, de-atâtea visuri îngrădite de banal.

îi dăruim un strop... de alb real.


voi lăsa în palmele tale câte o filă. una va fi iubirea, alta va fi tăcerea. să-mi spui care din ele este lizibilă.

eu văd doar zece degete înfrigurate, şerpuind prin geometria aerului, rănindu-l.

când braţele zvâcnesc, mimând îmbrăţişare, degetele conturează aripi, şi inimă, şi pasăre, şi... scara dorinţelor, şi opturi... multe opturi până când umbra prea înaltă a mâinilor se prăbuşeşte în poale. mâinile plâng atunci,

prinzându-se una pe alta apoi urcă încet spre stern.


"pe unde paşii caută aripa?"


tălpile dor de nemişcare şi mâinile ajung la stern.

ruga tăcută începe să curgă şi... valu-şi sparge creasta de gratiile celulei în care strigăt de om, ecoul surprinde.

rămâne un strop de aer în ninsoarea cu flăcări de gânduri. acolo doar, viaţa îmbrăţişează moartea iar coasa luceşte absurd în bucuria trecerii de la o tâmplă la alta, de la un ochi la altul, de la inimă la inima inimă, scuturând trupului negura în zorii mereu proaspeţi ai veşniciei.

tăcerea nu e punte. e doar celula vie în care creştem...noi, cei ce suntem.

nu fugim de moarte. ne scăldăm în frică până la saturaţie, până când banalul ne sufocă.

pentru o gură de aer proaspăt, zâmbim morţii, luând-o la braţ pe aleile parcului sferic.

jucăm de-a v-aţi ascunselea, până ajungem orbi, îngenunchiaţi, la teiul cu trunchiul din versuri şi seva curată a poeziei vieţii.



Un ciob vederii sale, durerii îi aduc.

Oglinda în fărâme îi va rămâne poartă.

De dincolo de sensuri se va deschide-n umbre,

altar de gânduri moarte, rătăcitor-rebele.

În luciul crud al morţii, o parte dintr-o stepă,

ce culmile le-adună în pumnul de dorinţi,

casa din zori, tabloul,

(de-un orb pictat)

doar patimi, pe-o aripă se lasă,

şi-ţi prinde în glas sunet, şi-un capăt de descânt.

Trecutul vei cuprinde în alba ta tăcere.

Pierdută prin iubire, iubirii îi desprinzi,

întreaga nemurire şi-n orişice răscruce,

în palma ta deschisă, va răsări povestea, firului de argint.

Pribegi şi magi ai vieţii, păsări şi-n paşi lumină,

îngheţ uităm şi-n urmă, fruntea-n sărut lăsăm.

Şoaptele sunt iluzii, opace-oglinzi din glasul,

ce-a răsărit din umbre.

Îl ascultăm cuminţi...

Apoi, alegem pasul, călcând pe ape tulburi.

În mâini doar vid rămâne...

În ochi, doar vii oglinzi.


http://cititordeproza.ning.com/group/poetulcasisoldatul/forum/topic...

joi, 12 ianuarie 2012

Celtic Music - Dance with the Trees


dansează copacii
clipele râd
creşte în mine secunda
şi frâng,
sămânţa de măr

pe umărul stâng

Adrian von Ziegler - Morning Dew

Adrian von Ziegler - Nevermore

A doua scrisoare (Către Johnny Răducanu) de Nichita Stănescu

Să te ferească Dumnezeu
dacă te poate şi feri
nu de cuvânt să te ferească dânsul,
ci de cântec.
El pare tuturora a zâmbi
în timp ce-ţi bagă un cuţit în pântec.
Dispreţul nu e spus printr-un cuvânt
şi nici prin cel care cuvântă.
Te-apucă moartea-atunci când vezi
o piatră care cântă.

Subit de Nichita Stănescu

A fost o răsucire
la-nceput
iar la sfârşit, o stare.
Eu nu-nţeleg nimic.
Neînţelesul meu, el înţelege.

Cina fără de taină de Nichita Stănescu


Taie-mă, dracului odată
ca să fim doi!
Smulge-mi odată ochiul ca să fim
mai mulţi,
noi, orbii şi văzătorii!
Rupe-mi, odată dracului, picioarele
ca să dăm dreptate roţii!
Calcă-mi creierul meu cenuşiu,
ca să dăm dreptate odată cuvântului!

Gând

Până la cer, pasul taie aerul şi piatra, şi iarba, şi cuvintele. Pudra de pe faţa realităţii devine chit atunci când ploile sunt curate.
Oamenii clasifică oamenii. Iubesc treptele, scările, nivele, până la ură. Cerul primeşte. Cerul păstrează un punct din caruselul gândurilor. Printre firele de iarbă, fiara a născut. Iarba miroase a gheară arsă în durere. 
Piramida cere simplitate. Nisipul îşi multiplică straturile...
Ochii ating ritmul alert al nisipului până ustură privirea. Speriaţi de uitare, păstrează întrebările, încropind albia fricii pentru un spaţiu al timpului neatins de uman. Dincolo de răspunsuri, tot întrebări sunt...

Yuriko Nakamura - Eternity


miercuri, 11 ianuarie 2012

stare


răstignit între două ierni,
arunc  timpul
în ţăruşul fără vârf al primăverii.

în gând  întorc bumeranguri grele.

umbrele lor
sunt măştile umbrelor.

genunchii sunt amorţiţi
de orgoliu.

privesc piruetele lor.
vor să prindă pământul într-un cerc.

nordul şi sudul
refuză scena tragico-comică
a perfecţiunii...

miercuri, 4 ianuarie 2012

Eric Clapton/Tears in heaven


caut


caut între doi ochi,
cotul umbrei,
înfipt în rădăcina altarului de grâu
din care pâinea redevine azimă
şi lacrima,
roua culorilor după ploaie.
prind în palmă
acidul învechit în arderi banale.
lămâia rostogolită infinit
între două turnuri,
strănută galben
iar coaja ei,
prinde granulele de zahăr
în pori,
uimind iarna
între nimic şi ninsoare.
caut printre degete îngheţate,
zâmbetul tău,
după o ceartă absurdă.
ne tăvălim de râs,
muşcând seminţele acre ale lămâii.
umărul tău,
cere palmei mele,
mângâiere.
ochii mei,
cer palmelor tale,
atingerea.
fără umbre.
caut între doi ochi,
umbra umbrei.
calc apăsat,
cu literele aprinse de viaţă,
coaja de lămâie uitată pe podea.
o găsesc.
modelez timpul.
caut...

adaug cuvintele






adaug cuvintele, unul câte unul până la refuz
poemul strânge sulul de litere ca un sol conştiincios
la încheierea vizitei oficiale în ţara nimănui

un suflet două trei
îşi aştern strigătul pe genunchii timpului
apoi se apucă de joacă
încropesc din pânza de virgule
o mie de şanse unei iubiri inexistente

scena rămâne goală până la sfârşit actorii au refuzat rolurile
s-au plictisit de multă vreme de jocuri

alb-negru şi un pumn întins se deschide în secunda tăcerilor
câte o virgulă sughite graţios degetul actorului-spectator
amorţeşte pe fila unui final fericit

statul virtualia învinge cu încă o minciună patetic descrisă de un clown
pacea se aşterne penibil între două state

un scaun mi-a fost atribuit graţie rolului meu de sol al prostiei umane
umple golul dintre ele scaunul
e rotund

adaug cuvintele unul câte unul pe coperta unei cărţi nenăscute
am găsit grafica potrivită
două turnuri şi scaunul meu rotund fără picioare 
doar mâini