Enigma - Deja vu

final de studiu

să-mi povestesc viaţa într-un spaţiu îngust
în faţa unei oglinzi din ceara trecutului
parfumată de un prezent anost
ce glumă sinistră
râd colţurile filelor şi hârtia îşi numără porii răbdării
sunt copil în vesta antiglonţ
a unui adult expus pe masa
din secţia anatomo-patologic
a fiarelor cu chip uman
biologic vorbind
trupul meu poate fi împrăştiat în mii de celule
farfuriile timpului
pregătite minuţios de oamenii de ştiinţă
le pot număra analiza firesc
aşezându-şi interesant ţigările
pe marginile drumului
pe care l-am parcurs până când
braţe zdravene
mi-au aruncat corpul pe masa metalică
scrumul le indică
bucuria tristeţea durerea
nimicul plinul răsplinul
totul
(aşa cred ei)

am noroc
lampa aceea cu multe becuri de deasupra mesei
taie camera în sferturi de obscuritate
şi lumină artificială
e un film frumos

nu-mi place

acţiunea începe de la Z la A
şi se termină
când toţi primesc aplauze pentru tabloul desăvârşit
al împrăştierii mele
se face linişte
oboseala lor clipeşte printre fumuri şi scrumuri
mâinile
pline de mine le-au spălat intens
sunt curate

privesc totul
din conul de umbră al saturaţiei sufletului
unghiul ales e aproape perfect
al lor e obtuz cu laturile tremurate
gândurile lor fac valuri
asta e cauza cred
studiul ajunge la capăt
stingeţi lumina vă rog
o sting

cine-a vorbit nu contează

studiul a luat sfârşit

Mike Oldfield - Women of Ireland

icoana

icoana din cartea deshisă-mi surâde.

o ridic între pumnii-amorţiţi

de cuvinte.

intru pe poarta cu ferestre de ceară.

păpuşile dor. tăceri în sete.

din foamea iubirii cobor.

mă lovesc de fiarele uitate pe trepte.

colţii devin fire de iarbă

şi-n frunte poartă cioburi de sete.

cu sete lovesc o treaptă uitată.

fulger îmi creşte

în pumni se ridică

lumină-ntuneric şi o pleoapă tăiată

se închide, se frânge.

icoana-i uitată...

redeschid o fereastră spre cupa secată.

icoana devine povestea care începe,

mereu cu acel blând...

"a fost odată..."

începuturi

eu nu înţeleg de ce nu ne urmăm
curgerea firească a cântecului sufletului
la început mi se impunea să scriu cu rimă
am văzut că mă înec
am ales un colac de salvare, am ajuns pe plaja părăsită
o scoică mă chema încet
m-am îndreptat spre ea
m-a lăsat să ascult marea
a fost de ajuns în spaţiul în care agoniile se ţin lanţ
au venit pregătiţi cu mere acre şi mult acid în vârful degetelor
tastau fără culoare, fără gust
înţepau lemnele aranjate de mine în focul de tabără al inimii
ei le rostogoleau până la capătul răbdării
am tăcut.
auzeam chemarea prieteniei
i-am răspuns
m-am întors
cu ochii larg deschişi mi-am continuat paşii cuvintelor
acum, acolo, singurătatea nu mă mai sperie
aştern când şi când câte un cântec
şi-l las alături de sămânţa gândului să prindă viaţă
pe plaja pustie scoica încă mă cheamă să ascult marea
rima păstrează cadenţa unui dans
îmi place
dar nu e cadenţa care-mi curăţă cerul, aerul
de ceaţă

tihnă

se-ncruntă omul
către cer
şi-şi uită în ţărână
trupul

picioarele
îi amorţesc
în legătura aspră-fină
a lenei rele
ce-a cuprins
întreaga lume-a
zilei sterpe

mai uită omul
între vieţi
să îşi ridice crucea-n
lună
să-i lase vârful
din lopeţi
de vorbe fiare
ce le-adună

între un gând şi altul
trec
nesiguranţa, frica,
sila
de-a fi ce nu-i e dat
a fi
între-ntuneric şi lumină

zâmbeşte omul
către cer
credinţa veşnic
îl animă
tăcută
ruga creşte-n el
lumina-l înveleşte-n
tihnă

în rug

văd tot mai clar că...

mai am cale
de mii de gânduri
de urmat
până când florile
apusului
îşi vor fi aşternut
mireasma
în căuşul palmelor
trecătorilor
pe lângă
sau prin crucea inimii
în care Domnul
îmi deschide
petalele florii vieţii

inel de cuarţ
din scoica unui cuvânt
neinventat
aştern
în calea pe care pasul
îmi este prea leneş
pentru a atinge
creasta cea mai înaltă
a valului
aştept în rug
arderea lesturilor
pentru a nu-mi mai fi
materie grea
cârlig şi nu covrig
cu un capăt ascuţit
de care să se prindă
frica, nesiguranţa, îndoiala
în mine însămi
şi în iubirea Celui care Ştie
a-mi rosti fără sunet
Calea

pe unde-apuci

te-ai risipit printre străjeri
luând carul de cuvinte-n
pumni
l-ai strâns
şi l-ai purtat prin lumi
cu inima-mpărţită-n
patru
din crucea timpului
te-ai dus
să porţi prin rug
prea întreruptă
linia frântă-a
unui drum

pe unde treci
să-mi spui odată
să-mi povesteşti
unde-i curată
cernita viaţă-a
unui trup

pe câte-alei
de gânduri laşi
străluce perla ta
de visuri
pe unde-apuci
să-mi povesteşti

urma-voi calea ta
de mâine...

statui

mă simt acum
ca o căpuşă pe lespedea unui mormânt
în care am îngropat în secret
scoicile trecutului
răsturnate.

le ascult când şi când pentru a şti că sunt vie.

taina răsuflă greu între amorţire şi uitare

lasă în buzunarul bărbatului
cu gândul înfăşurat pe mâna stângă
pachetul de tutun şi floarea-origami
reinventată de mâinile mele
când aruncam cu pietre în mare.

am nimerit scoica scăpată
din mâna bărbatului
cu ochii îngustaţi de forţa soarelui
când întâlneşte apa.

desfătată de braţele lui
îşi măreşte volumul.

valurile
îi sunt braţe limpezi
înspumate.

pe nisip
rămân lespezile grele de gânduri
şi jocul bărbatului.

copilul se împarte între două statui.

un el cu inima
cât un far de versuri
o ea cu lumina
în ochii îngustaţi de forţa soarelui.

şi el poartă ochi îngustaţi.

se privesc.
aruncă palmă în palmă
trecutul-piatră de câmp
şi-apoi mai înalt
din ce în ce mai înalt
prezentul -piatră de izvor.

undeva în spatele lor
cineva a venit
cu un pumn de pietre mărunte.

ridică o cetate.
e din nisip.
îl umezeşte
apoi pietrele
una câte una
le aşterne ochi
în toate cele patru puncte cardinale
ale cetăţii.

cele două statui aşteaptă.

vor ştii vreodată să tacă
- întreabă copilul pescăruş
ciugulind glasurile lor
când rostesc prima dată un vag:
te privesc.

continuarea rămâne legănată de mare
între buzunarul îngustat de timp
şi floarea - origami
mototolită de braţul amorţit al femeii

se cântă
se roagă
sărută tăişul pietrei bărbat
şi fuge să readucă în prim plan
câmpul de maci

mă simt acum ca o moluscă
mi s-a pus un fir de nisip pe creştet
simt sarea gândului
şi otrava mercurului

mă fascinează rostogolirile

timpul aici este bila de mercur
oricât alergi după el devine infinit viu

ascund până mâine scoicile

să întinzi palma
şi să-i deschizi drumurile

sunt pentru tine

atunci ne vom ruga palmă în palmă
fără să mai aruncăm pietre în mare

Sfântul Părinte Arsenie Boca - Cuvinte vii

Să păstrăm...

"...Să păstrăm iubirea faţă de Dumnezeu indiferent ce ni s-a întâmplat şi să nu învinuim pe nimeni niciodată. În tot ceea ce se întâmplă să vedem voinţa Divină. Ştiinţa de a primi în orice secundă pierderea fericirii omeneşti, aspirând în acel moment spre Divin, reprezintă posibilitatea unei evoluţii spirituale normale.
...Dacă noi nu ştim să pierdem, atunci suntem privaţi de posibilitatea de a dobândi. Orice boală pe care o primim de la soartă constituie zălogul fericirii viitoare. Cu cât un om este mai perfect cu atât îi vine mai greu să suporte înjosirea sau pierderea şi devine mai agresiv. În final, el cade răpus de un puternic program de autodistrugere. Ori de câte ori intervenim în ordinea firească a lucrurilor apare suferinţa. Îndată ce nu mai intervenim suferinţa încetează. Noi suntem creatorii fericirii sau a nefericirii noastre." - S.N.Lazarev

Simply calm

Drumul viselor

fragment de călătorie

privesc apa şi trupul lui trece pe sub pietre.

nimic mai mult legat de el.

pot să nu iau nici o valiză?

mâinile libere cu palmele întoarse spre sus
tălpile goale
nici iarba, nici aerul, nici grila de gânduri
las totul aici
la ce bun să umplu spaţiul acela curat
târând după mine nimicul

tu iubeşti mişcarea?

eu o iubesc deşi acolo,
în universul tău,

nu mai are sens
las în tălpile tale mişcarea
alegerea o vei face aşa cum numai tu ştii.
eu aleg privirea
şi uite,
îndrept ochiul, larg deschis, spre tine.
la finalul călătoriei vor dispare şi tastele, şi cuvintele,
şi cifrele.

vom privi amândoi catargul vaporului.
se va scufunda.
din el va rămâne un vârf de cruce înclinată.
într-un pumn deschis,
vom păstra la rece piatra albă.
luna ne va mulţumi,
înainte să-şi piardă trei sferturi din trup.
lupul alb îi este sol.
ne va spune el povestea,
în zorile unei dimineţi fără răsărit.

nu crezi că răsăritul, apusul, amurgul
sunt invenţiile unui om cu sufletul răvăşit
sau le-am rătăcit eu de câte ori am călătorit
dincolo de graniţele pământului în care m-ai găsit?

aştept răspunsuri.
până atunci, fără portativ,
folosesc sunetele fireşti
să-ţi spun bună dimineaţa
pe fundal, răsăritul a pornit din inimă
cu zâmbet.

 

unic nu

e adevărat că în gesturile mele
poţi surprinde unicul nu.
este cât infinitul.

s-a ascuns în stropul ploaie
care alungă ninsorile.

porţi nedeschise
aşteaptă umbra
să le aprindă luminile rampei.

piesa de teatru a împlinirii,
într-o celulă din frunza castanului,
cu un singur actor surdo-mut,
poate începe.

de undeva, din alte celule,
se aruncă fulgi de zăpadă artificială.

e asigurată trecerea
de la
o mână la alta,
sau
o fereastră oarbă la alta.
de la
un timp amorţit la altul.

uite cum adoarme actorul.

clorofila prinde umbra în cleşti
şi o atârnă
de sfoara cuvintelor inventate.

prin mine umblă orbii
când adună ciuperci.

e atâta ploaie încât ninsorile
au uitat că există...

Tobias si Arhanghelul Raphael

spectacol

totul este iluzie.

de la zâmbetul aruncat
în afişul fericirii umane,
la poarta sărutului -
singura poartă reală,
într-un oraş al stingerilor repetate.

pe strada cu o singură trecere,
oamenii poartă în mâini
stingătoare de incendii.
sunt roşii.
scrie pe ele cu alb
şi împletite,
pot fi un mărţişor fals,
dăruit în luna lui Marte,
tuturor.

totul este un joc stupid
între două porţi.

şutul final
îi este rezervat lui Dumnezeu.

nu contează că e dat
de la o distanţă infinită
sau chiar dinăuntru în afară.

importantă e trezirea.

ea nu mai este iluzie
şi toţi porii pielii pot respira.

în continuare,
cine pică în acelaşi joc,
primeşte un feedback banal,
pe ultima filă a timpului individual,
în fragmente de iubire, bucurie,
cu textul ilizibil complet
în aria durerii oferită clar,
într-un amestec uniform
de noi înşine, nouă.

totul este graţioasa iluzie-
unicat al gândirii umane,
liberă
să alerge circular sau razant
în cuşca valorilor false.

gratiile au aroma minciunilor
iar baza poate fi sigură
dacă apeşi cu toată talpa
pe verbe.

următorul actor- spectator
poate intra...

MICHEL PEPE - La Purete du Coeur

***

Andrei Cristian 27noiembrie1991-3ianuarie 2003


mi-ai răsucit, Doamne, trupul

la picioarele prezentului.

m-am strâns

în mormântul vieţii pământene

singur, cu gândurile mele.

am găsit două căi

să-mi ridic braţele frânte spre Tine...

mulţumesc Ţie, Doamne, că sunt.

e iarnă acum.

în mine,

primăvara aşteaptă frunze noi...

Prietenie, Iubire, Încredere

Antartica - Pan Flute - Gheorghe Zamfir

Gânduri în rânduri (1martie 2013)

Voi pleca.
M-am hotărât ca în infinitele cazuri în care las prea aproape de mine băncile goale ale parcului şi filele pline de gânduri să-mi umple spaţiul, să le răsfir sau să le dărui celor ce le vor.
Cerşetoare lângă chioşcul de cuvinte blânde, mă risipesc zilnic între a iubi pietrele de pe marginea aleilor şi inelele copacilor pline de sevă. E mai bine să ţin palma în sus, aproape de scoarţa aspră a copacilor, mai ales când găsesc un brad printre maşini, printre benzile duble întrerupte de orgolii, printre minciunile înşirate de-a lungul drumului pe care îl urmez, tot alegând greşit paşii de dans.
Da. Părăsesc aleea iubirilor cu ochii bulbucaţi de nimic. Aleg valsul printre furnici şi golul din covrigul de taină, pe care seminţele se lipesc una câte una, după ce au dat rod odată, de două ori sau deloc.
Voi pleca din faţa lui, a ta, a tuturor. Mă întorc în faţa filei goale. Ea nu scrie. Primeşte. Ea nu minte. Ascunde când şi când printre rânduri, printre spaţii, spusa "dor de a nu mai fi", umbră în cerdacul prelungit de braţele ramurilor nucului, nume într-un spaţiu abrupt, în care comunicarea aduce frustrare când, ca o frunză toamna, rugineşti, te usuci şi aluneci iar şi iar, sărutând rădăcinile care te-au hrănit în toate celelalte anotimpuri ale vieţii tale.
Leagănul din nucul bătrân mă aşteaptă. Are două locuri şi umbra lui leagănă visele părinţilor şi ale bunicilor înainte ca viaţa să răstoarne fracţiile de fericire.
Se conturează pe fila goală, raporturi ratate cu o zecimală uitată pe chipul brăzdat de drumuri, cu bălţi de cearcăne adâncite între forţarea absurdă de a uita maternitatea şi târârea printre lovituri nepermise.
Lovituri permise de uman, permise poate de cer, nepermise de spiritul ascuţit în conul de brad al sărbătorii renaşterii.
Viaţă şi moarte ascunde fila, când cuvintele răstălmăcite de ochi adormiţi, răstoarnă valorile saltului banalizându-i bucuria.
Respiră inima mea încă o treaptă, încă o alunecare, încă o delăsare, încă o dezbrăcare a şorţului în faţa imensităţii unei bucurii lovite de valurile uriaşe ale unei mări, pe un ţărm care refuză digul.
Mă întorc cerşetoare, lângă chioşcul cuvintelor blânde. Nu le mai aştept. Le las să umple amfora altor cuvinte sărăcite de viaţă.
Nu mai aştept ca umbra visului să-mi arunce pietre cruci pentru a reconstrui zâmbetul inimii. Aleg să zâmbesc în inimă, fără a mai lăsa porţi deschise păsărilor cu ciocurile neschimbate, păsări care uită să-şi strângă ghearele în teacă atunci când sunt lângă puii lor.
Voi pleca în jungla în care omul refuză să simtă bucuria tăcerii şi a privirii cu ochii larg deschişi a pradei, într-o prelungă meditaţie, între a fi flămând şi a lăsa vieţii cale liberă într-o alergare de felină netulburată de aburii iluziilor.
Spun de mii de ori că voi pleca. Plec în mine, târându-mi visul ca pe un zmeu de hârtie incoloră. În vârf se leagănă un covrig care uneori rămâne în poziţie orizontală, alteori îşi ridică umbra vertical. E ca un catarg frânt în mijlocul unui parc în care aleile sunt traseele pline de apă, pe care alte nave îşi plimbă contururile invitând călătorii la bord după ce au rostit cuvintele eleganţei. Scenă plină de bucurie în începuturile ei, cu un final ca un sistem de bile care-şi ciocnesc suprafeţele lucioase continuu după ce le-ai dat un impuls prea mare pentru a le mai stinge avântul. În tine, zgomotul lor dărâmă cetăţi. În celălalt totul e un joc absurd. Repetarea lui trezeşte raza timpului saturaţiei şi spui încet,
că vrei pur şi simplu, să fii lăsat în pace.

Arhaic - Rugă pentru Nichita Stănescu

alb

mă învelesc zilnic
în haina cuvintelor tale

aruncă-mă
între două dâmburi de nisip
odată cu scoica
în care aduni
limpezimea gândurilor
şi o fărâmă
din azima împărtăşaniei

taina îşi creşte seminţele
verdele schimbă timpului
hotarele

renunţ la virgule
şi punctele care îneacă tulpinile
fluidul lasă frunzele
să înmugurească
se naşte încet trandafirul alb
de care îmi spuneai
în povestea ta

aşa se cresc moluştele
care hrănesc întrebările
- mi-ai spus în şoaptă
să nu sperii spirala vâscoasă

răspunsurile vin la răsăritul soarelui
şi rămân în vârful primelor raze

aruncă-mă a doua oară
în vârfurile razelor

coaptă
învăţ mişcarea gândurilor
le ordonez ca pe păsări
în stolul care pleacă toamna

aruncă-mă a treia oară
în vârful suliţelor soarelui

atunci păsările
vor deveni pietre uşoare
vor avea lumină
din Lumina Lui
şi vor vorbi

articulez uneori cuvintele
şi încep să mă aud

spun că sunt
şi e mai simplu

spun că merg alături de El
în jug

El trage, eu mimez

în tâmple rămâne tiparul mişcării
nu ştiu ce anume doare

mă iubeşte şi lasă firea mea
să-şi stingă candelele de vânt

într-un dâmb de nisip
ridic piatră pe piatră

nu mai pot dormi atât de mult
rămân cu inima deschisă

Îl privesc cum trage la jug
mă răscoleşte umbra răului

aleg cleştele zilei
iţele răului le rup

învelită în suliţele soarelui
a treia oară
închid mişcarea într-o sferă

o stea de mare
îmi reconturează libertatea

circular mişc sfera

gândurile colorează nisipul în alb

tac
m-am liniştit

Mărţişor

Pâlpâie candela cuvintelor.
Colţul învinşilor aduce aroma roşului, într-un pahar pe jumătate plin, cu amarul pasului neterminat al cărbunelui, pe fila albă de pe masa tăcerii impuse.
Mă arunc în băile primăverii privind ultimile tresăriri ale iernii, într-un final de februarie.
Mai este o jumătate de oră şi martie îşi lansează volumul de debut, în racla iernii sufletelor adâncite în uitarea rădăcinilor de brad. Miroase a răşină. Inspir adânc aroma primenirilor.
Părintele lasă pe masa cuvintelor înţelepte cartea grea, în care fiecare suflet rătăcit îşi regăseşte drumul încolţit de fiara fricii de a fi om, în inima pământului în care i-a fost definită menirea.
Actul doi al bucuriei poate începe. Se amână aprinderea felinarelor artificiale. E plină palma lui Dumnezeu de felinare naturale. Sunt licurici care strâng în trupul lor flăcările verzilor drumuri în alegerile încă negândite ale oamenilor.
Se adună la taifas literele şi mintea mea amorţeşte. O las să asculte glasul toacei. Mănăstirea dintr-un lemn se trezeşte şi porneşte chemarea prin via tresărire a clopotului firii. Întrebări şi răspunsuri, de-a valma se rostogolesc printre brazii uitaţi de privirile mirenilor obosiţi, plictisiţi de a mai fi pioni, într-un joc de şah contrafăcut. Aleg rând pe rând filele vieţii noi, după întunericul în care şi-au scăldat sufletele flămânde întru credinţă.
Părintele e mut. Ridică ochii spre plaja de suflete oarbe şi le strânge inimile cu vârful sfinţeniei cu care Dumnezeu l-a învelit . El nu a uitat harul. L-a păstrat neatins de ochiul şarpelui-ban, de ochiul şarpelui- îndoială, de ochiul şarpelui mort între ură şi minciuna zilnică desenată vag în fundalul zilelor şi nopţilor cenuşii ale umanului.
Când se roagă Părintele, munţii îşi lasă frunţile atinse de degetele care binecuvântă aerul iar izvoarele îşi dezbracă apele, de pietrele aruncate de oameni, în graba lor de a număra, de a înfige suliţa în peştii aurii ai înţelepciunii cerului.
Nu mai plouă în peştera cuvintelor şi literele ies pe pajiştea omului. Pasc bucuria florilor şi lasă lumină din trupul lor virgin. Mai târziu, primesc primăvara ierbii răscolind degetele poeţilor cu fuga lor vie.
Se nasc poeme ale sufletelor regăsite, ale inimilor trezite întru ruga visului copil.
Pe piatra albă a gândului, două fire împletite ridică tălpile cuvântului spre pieptul ca o fereastră larg deschisă, a poetului. Îi aştern în palmă şnurul visului, apoi infinitul îşi anunţă uimirea. În ochii lui, ai poetului, bucuria redevine matcă a iubirii de cuvânt, curgere între a fi şi a scrie mesajul cerului.
Pâlpâie candela cuvintelor... 

ţin minte, ţin...

ţin minte

foşnetul spiţelor printre cuvinte şi lumina aceea...

...venită în paşi de bucurie dinspre înaltul înaltului...

şi văd...

...şi cercul trece deasupra cuvântului...

descrie rombul din mâna mireanului,

 când planul îi înghite vârfurile sensurilor mişcărilor,

într-o cruce pulsândă.

o mână de alge şi sărutul nisipului

ţin minte,

într-un timp al tăcerii, printre treceri...

seceră vie,

gândul şi trupul

primind binecuvântarea flăcării...

atâta bucurie rămâne mireanului,

când porţile cerului deschid umbrei moartea,

într-o disecţie a sensurilor,

până la răstignirea între două coloane de spini.

rozele aruncate

îşi usucă trupurile pe catafalcul speranţelor.

iluziile,

otrăvuri adormind disperarea

şi o atât de curată trecere spre infinitul plusului verde.

curajul de a muri împăcat,

iertând fiinţei mersul de şarpe,

printre alegeri...

ţin minte. ţin...

icoana

icoana din cartea deshisă-mi surâde.

o ridic între pumnii-amorţiţi

de cuvinte.

intru pe poarta cu ferestre de ceară.

păpuşile dor. tăceri în sete.

din foamea iubirii cobor.

mă lovesc de fiarele uitate pe trepte.

colţii devin fire de iarbă

şi-n frunte poartă cioburi de sete.

cu sete lovesc o treaptă uitată.

fulger îmi creşte

în pumni se ridică

lumină-ntuneric şi-o pleoapă tăiată

se închide, se frânge.

icoana-i uitată...

redeschid o fereastră spre cupa secată.

icoana devine povestea care începe,

mereu cu-acel blând...

"a fost odată..."