te-am întrebat încet mai ştii ceva de omul cu gândul răzvrătit pe copertina pământului a lăsat gust amar tălpii stângi şi mâinii drepte care atinge inima de câte ori trenul şuieră plecare
taci şi ridici umerii uimit de umbra pantofului pe trunchiul de tei uiţi că va înflori schimbi măruntul pe un sac de pâine şi pleci pe umerii tăi porumbeii râd
ultimul tău gând i-a adunat la cina cuvintelor uitate buzunarul drept umple aerul cu zdreanţa fluturândă deasupra prezentului
laşi în urmă loc gol
prieteniile în pas de plimbare plecânde adună porumbeii la cina cuvintelor fără litere
rămâne în ochiul de apă umbra buzunarului cu zdreanţa fluturând linişte
te întreb încet dincolo de podul primăverilor trăite
plimb gândul pe plaja zâmbetului alături de un tigru alb cu palmele pline de candela aprinsă
la mijloc de gând cinci din şapte cuvinte devin lacrima frunzelor nenăscute
al şaselea devine murmurul copacului tăiat
al şaptelea izbucneşte floare între tăcere şi sunet de toacă îmbrăţişează inima mireanului şi lacrima copacului într-o reînviere a sufletului şi spiritului deopotrivă
într-al optulea cuvânt foamea de litere devine sete de Înalt
timp al durerii întru bucurie iartă-mi asaltul prin ruga tăcută a zilei şi nopţilor Patimilor Lui
dor de primăvară- sprint între a fi şi a nu greşi, liberă trecere printre spinii coroanei de foc a trăirilor- banală emoţie în gara în care trenurile aruncă miros greu de roţi.
se rostogolesc plecări aşteptate. alerg spre pădure, undeva, în dreapta cuvintelor las deoparte virgulele. iluzii ale materiei.
punctele mă înconjură până la sufocare. salt, dincolo de mlaştina trecutului, prezentului. sferă alb-gălbuie mă absoarbe...
mă trezesc. copil al iubirii, matur al încercărilor, las iarna târzie pe caldarâm. fir de iarbă ating. citesc fila primăverii. ochi de inimă deschide cerul. braţul mi-e greu. piept dezgolit sărută liziera pădurii. poem de primăvară răsfiră aerul, printre degetele sătule de amorţiri.
-------------------------
pasul numai singură îl pot face prin geometria aerului, dacă păstrez în mine iubirea neatinsă de gerul sensurilor limitate.
încă un tren ar zdrobi arcuirile luminii iar aerul mi-ar arde pumnii
aduşi deja la frunte în simplul gest de apărare în faţa falsităţii.
aştept poemul să umple golurile dintre sunete cu fărâme de primăvară.
pumnii se vor deschide sigur într-un gest de mângâiere autentică. mă întreb dacă reuşesc. oricum, e dureros sprintul acesta cu ligamentele rupte. e clar că e necesar a-l face toţi, pentru a redescoperi esenţa primăverii în toată fiinţa noastră, oricât zbucium ne costă. bucuria aflării unui fir din "capăt" e sublimă.
nu contează filele ironiei. sunt. un nume pe scoarţa unui copac. rostul orbului, când pasul şi-l lasă viu, pe tâmpla firii. leagănul verde al cuvintelor tale sunt. e destul. rupe-mi colţul uscat de pâine din ochii tăi lasă-mă să râd. să fug din calea ta.
uimită umbră, loveşte rama tabloului din gheaţa aşteptărilor. sunt. e destul.
între ruinele teatrului de valori actorii pregătesc următorul act îmbracă degajat costumaţiile urii
rolurile se rotunjesc într-un cuţit bont
machiajul îl uită pe un colţ de divan învechit în cabina strâmtă o tuşă de ruj în obrajii scorţoşi un zâmbet din crema pantofilor falsităţii... sprânceana stângă ridicată a uimire a ironie Dumnezeu ştie ce vor actorii...
rolurile îşi încep plimbarea în trăsura cu canapele roase
gândurile îşi adâncesc buzunarele
devin act nejucat la final de încercare
prieteniile nu se rup se aruncă bile de vânt colorate de săpunul cu care mâinile Pilaţilor din Pont sunt spălate cu vrednicie după fiecare aruncare
se râde artistic se zâmbeşte valoros până la suprafaţa unei mlaştini a neputinţei saltului
pe ţărm
căutători de puncte arcuri curbe desene-schiţe ale următorilor paşi în scenografia urii
ridică neputincioşi din umeri căutând fericiri lucioase
când cortina de iarbă ridică deasupra unui bolovan o cruce
aproximativa odihnă a nonvalorilor începe cu o legănare
e simplu caut un cuvânt sferic spre care să plec las deoparte orice insulă străină orice filă perfectă aleg una îngălbenită şi o bucată de lemn nervurile lasă chipul grâului să încolţească inelele devin ovale şanţul dintre dealuri e neîntrerupt două jumătăţi şi linia şerpuindă a fluidului cunoaşterii îmi place reconstruiesc sau construiesc altă insulă în inima coacerii grâului când soarele alege între apus şi răsărit salutul veşnic al bunei dimineţi
e simplu caut un capăt de cuvânt sferic rostogolindu-mă ca o bilă albă pe care cifra nouă e repetată până când două puncte cad într-un trapez sub răsuflarea coasei rămâne şapte să vegheze creşterea flăcării a razelor soarelui nopţii la final un unu ascultă cântarea unui nou început
e simplu caut spinul dintr-un cuvânt sferic pentru a-mi redeschide petalele într-o moarte aparentă în plină primăvară a uitării
tuşe de gri acoperă câmpul vieţii. dezvelite ziduri împart lumile între bucăţi de gânduri-iscoadă. e plin salt dificil între istorii, între civilizaţie şi modernismul adâncit în uitare.
se aruncă eroii. se aruncă albul. se primesc cartoane mărunte pe care identitatea e ilizibil conturată de cifre şi litere seci.
visarea e un viciu.
gramatica este cenuşăreasa ideilor fals înalte.
de fapt, povestea, legenda, mitul sunt scurte articole într-un ziar al cancanului.
bârfa începe zilnic.
răsăritul bate apusul. amurgul zâmbeşte galeş şi intră furtunos în noapte. înserarea îşi pierde literele, pe drumul dintre cina frugală şi adormitul cu bărbia înfiptă în furculiţa stresului.
cât de frumoasă este viaţa între două coli de hârtie, din care capul şarpelui îşi arcuieşte vioi trupul iar coada stă între două degete ale artei.
măcinată în mixerul banalului, arta devine hrana păsărilor de curte.
pe o farfurie de tablă goală, în care ploaia şi-a vărsat năduful, o găină şi un câine lasă ciocul şi limba să culeagă fărâmiturile trecutului...
vreau să măsor distanţele cu darabana gândului răsună pe toba metaforelor
le foloseşti şi tu des poate prea des şi simbolurile şi simplele întâmplări
m-ai invitat la masă
farfuriile sunt pline de versuri de verbe răsfăţate la foc molcom căldură multă flori de cais răvăşesc aromele metaforelor
şi ochii tăi
lumină şi blândeţe într-o rafinată alcătuire
orice gurmand aşteaptă asemenea răsfăţ
nările lui se dilată ochii se micşorează un singur punct atacă
în pragul ferestrei de sunete inima îmi reinventează trăiri bate nebuneşte de câte ori dispari după cortina mult prea grea impusă transpusă între liniile infinite
ajung să le îndoi forţat cu privirea timpului îi tai capetele secundelor leneşe
tu...
gura mi se închide
de la tine spre mine aromele sosesc şi pleacă neîncetat în ritmul alb al pulsului tăcerilor
natura statică a lumii împrejmuieşte jurăminte nescrise scrise nu contează le prinde-n cupă sau lovite rănite-n graba împlinirii pe jumătăţi măsuri se scaldă şi lasă urme-n iarba nouă iubiri cât buzunarul firii adânc sau lat se umple-ndată de o culoare pământie sau de un verde-al nu ştiu cui şi-n cui se prinde încet prada apoi se lasă-n vânt uscată iubită este iar cu foc
păzeşte-mi Doamne răsuflarea când pânza bărcii înclină bucuria într-un cuvânt născut
palmă deschisă Luminii Tale leagănă visele printre furtuni
seninul a uitat să-mi anunţe plecarea acum stă pe apa liniştită şi numără valurile catarg al punctelor uitate într-un arc deschis
ploilor le aşterne pe firul Ariadnei căile gândurilor reînviată legenda redeschide porţi în inima unui fluture de foc cu trup de om între două arii ale bucuriei de a fi de-a învăţa tăcerea sub Ochiul Tău sfânt
labirintul îşi redeschide centrul între aer şi pământ strigă sufletul celulele îmbracă albastrul numai după ce sepia lasă ceaţa să se aştearnă pe ochiul otrăvit al monstrului în raze gândul alb fărâmă culoarele căutările continuă pe câmpul adevărului minciunile înfloresc buruieni într-o falsă primăvară
orb murmur legănat de ape...
păzeşte-mi Doamne răsuflarea când pânza bărcii prinde în ţesătura ei Ochiul Tău sfânt...
cartea este o rană a pământului sau frunză într-o toamnă neştiută
litera cuvântul sau versul sunt noua tulpină care sărută aerul în centrul florii vieţii ca pe o stea întunericul când îşi aruncă umbra în privirile oamenilor...
o pată de lumină rătăcită în colţul existenţei tale e căzută pe strigătul tăcut al unei petale de flori pe fila de carte îngălbenită în ceasul prim al ultimului dialog cu cerul
noaptea răsună în acea pată de lumină înfierbântă ceaşca ciobită pe care goală o duci la buze când aşterni un cuvânt în inima unei cărţi nenăscute
abia întredeschisă fereastra primeşte furul felinar ovalul luminii lui o înveleşte cuvântul zvâcneşte în palma ta
e fierbinte pumnul strâns în jurul poemului se înalţă la deschiderea largă a palmei şi izbeşte de pereţi libertatea închistarea
celula vopsită armonios doare
desenezi cerul dimineţii
cu privirile obosite de aşteptări încerci o schiţă cărbunele alunecă pe foaie
la final bila de biliard aruncă în colţul ochilor poemul
fuge înaintea ta pas cu pas îi atingi fuga şi scrii
o pată de lumină fugăreşte colţul existenţei tale se ridică pe strigătul tăcut al poemului atinge fila îngălbenită aşteptările zvâcneşte dureros într-o carte nouă
Sursa: volumul tipărit "Lungit
pe muşchiul crescut din asprimea stâncii, flăcăul visa, cutremurat din
când în când de intensitatea vedeniilor. Visa cum Marele Zeu îl visa la
rândul lui povăţuindu-l despre toate cele către care urmau să-l poartă
paşii... În somnul Zeului se arăta un ou uriaş, în care lumina şi
întunericul şi-au întins mâna ca într-un jurământ mut, deasupra
altarului pe care odihneau cele trei potire. Cel
cu miere către partea luminii, cel cu apă neîncepută exact sub
împreunarea mâinilor lor şi cel cu vin pe partea întunericului. Flăcăul
simţea cum în visul Zeului bucuria era mai puternică decât îngrijorarea
ce-l stăpânea în vis pe el... "...dacă
va şti să spargă oul va dobândi învăţătura prin care va înţelege şi
legea luminii şi legea întunericului..." gândea zeul în somnul său,
"...atât doar că lumina şi întunericul nu vor mai fi una, ci vor apărea
şi vor dispărea pe rând, neîncetând niciodată să se nască. Abia atunci
va înţelege că moartea e doar o minciună..." În
visul său, lumina a luat în pumn din potirul cu miere şi aruncând spre
cer, a născut soarele, sub care flăcăul s-a încălzit o vreme fără a
înceta să se minuneze. Apoi, soarele a întins mâna şi l-a transformat în
copacul dreptăţii, bradul cu cetina mereu verde. Şi Zeul a surâs în
somn gândind că bradul e bun şi flăcăul va şti să îl preţuiască. Apoi
întunericul a luat în pumn din potirul cu vin şi aruncând spre cer, a
născut luna către care flăcăul a privit cu încântare, visând înăuntrul
visului Zeului, cum luna a întins mâna şi l-a prefăcut în muntele
tăcut, înăuntrul căruia grota încăpătoare i-a oferit adăpost. Şi iarăşi
Zeul a surâs în somn gândind că muntele e bun şi flăcăul va şti să-l
preţuiască. Abia
peste o vreme, în visul Zeului, lumina şi întunericul au luat deodată
în pumni apă din potirul de la mijloc şi aruncând au apărut două râuri
pe malul cărora mişunau sumedenie de pescari. Când
Zeul s-a întors în somn pe partea stângă, o parte din pescari s-au
prefăcut într-o livadă cu meri, iar cei ce duceau peştele în coşuri
s-au transformat în păsări care s-au deşteptat în faptul dimineţii şi în
cântecul lor Zeul s-a trezit vorbindu-i: "
De aici încolo să iei singur aminte...când te vei trezi o să întâlneşti
semnul şarpelui. Din înţelepciunea lui vei învăţa să iubeşti încă
înainte de a şti să umbli." În
locul Zeului, în mijlocul cerului, a apărut un rug aprins din care
curgea foc şi care s-a desfăcut în trei mănunchiuri. Unul s-a întors
către soare, în timp ce al doilea s-a prelins o vreme printre păduri şi
coline până s-a întrupat în făptura unui lup falnic şi alb ca laptele.
La rândul lui, al treilea mănunchi s-a zbătut o vreme pe creasta
muntelui până s-a întrupat într-un dragon fioros şi negru ca întunericul
luând calea către prima peşteră. Apoi
flăcăul a căzut într-un somn adânc, netulburat o vreme, până când i s-a
arătat acea vedenie care l-a întristat foarte: se făcea că din cele
patru zări oşteni călări înveşmântaţi în fier şi purpură au împresurat
mijlocul Poienii Sacre, căpeteniile înfricoşate ale seminţiei sale. Pe
când stăteau gata să îngenuncheze resemnaţi, magii au înălţat fumul
sacru de pe altarul jertfelor. Ofranda s-a împreunat cu razele fierbinţi
transformându-se într-o roată de foc. Uriaşa învâlvorare sacră a prins a
se rostogoli din ce în ce mai repede, de-a lungul şirurilor de oşteni
ferecaţi în fier care, înspăimântaţi de moarte, au întors caii fugind
fără a mai privi înapoi... Teama
din sufletele căpeteniilor a pierit cu încetul şi pe când toţi au
îngenunchiat din nou, cuprinşi de uimire, din miezul roţii de foc s-a
ivit o făptură cu trup de dragon şi cap de lup ţinută în ascultare cu
un lanţ de aur de el, flăcăul, ivit lângă altarul de jertfă. Atunci
au prins magii a-şi înălţa străvechile incantaţii şi toţi cei prezenţi
l-au venerat aşezându-i cele trei cupe dinainte. Înţelegând semnul
Marelui Zeu, flăcăul a băut pe rând din fiecare cupă şi magii i-au
dăruit simbolul sacru al puterii sacerdotale alături de sabia dreptăţii
şi mantia de in topit, recunoscându-l drept cel ce era: mesagerul
cerului aşteptat de veacuri."
să iubeşti rotund e un blestem blând rotunjit între două cercuri halouri ale aceluiaşi copac între apa pământului şi apa cerului te înscrii pe rând în fiecare inel al copacului apoi numeri pe rând paşii măturaţi de cuvinte născute făcute născute făcute
unele sunt dălţi ale sculptorului altele sunt penelurile pictorului când furios când blând când lumină adesea întuneric
te ridici pe vârfuri şi spionezi următoarele inele
numeri jumătăţile de paşi de lovituri de daltă apăsările blânde sau furioase ale penelurilor
te îndepărtezi
în sala în care vernisajul începe cu cântecul unui poem ajungi la şase paşi de nimic împarţi paşii în versuri apoi cuminte întorci călcâiele spre peretele oglindă şi priveşti prelung ce a rămas
aud şi acum ecoul cuvintelor tale închipuire
când iubesc rotund sau mai degrabă oval privesc rodul loviturilor şi al apăsărilor în piatră şi pe pânza imensă mă revăd filă cu filă printre versurile fără cuvinte
sunt chei care respectă ritualul închiderii codurilor prea vizibile şi al deschiderii codurilor ilizibile transpuse în geometria frunzei de ferigă în care am regăsit culoarea sunetul şi cuvântul îmbrăţişate
se spune închipuire că îmbrăţişarea lor atinge cu un zâmbet infinitul artistului
artistul devine izvor dalta devine munte penelul copac iar rodul ecoului celor două arcuri de atingeri devine roua dimineţilor în care omul îşi clăteşte ochii obosiţi cât o felie de respiraţie profundă...
Foghorns blowing in the night Salt sea air in the morning breeze Driving cars all along the coastline This must be what it's all about Oh this must be what it's all about This must be what paradise is like So quiet in here, so peaceful in here So quiet in here, so peaceful in here The warm look of radiance on your face And your heart beating close to mine And the evening fading in the candle glow This must be what it's all about Oh this must be what it's all about This must be what paradise is like So quiet in here. so peaceful in here So quiet in here, yeah, so peaceful in here All my struggling in the world And so many dreams that don't come true Step back, put it all away It don't matter, it don't matter anymore Oh this must be what paradise is like This must be what paradise is like It's so quiet in here, so peaceful in here It's so quiet in here, so peaceful in here A glass of wine with some friends Talking into the wee hours of the dawn Sit back and relax your mind This must be, this must be, what it's all about This must be what paradise is like Oh this must be what paradise is like So quiet in here, so peaceful in here So quiet in here, so peaceful in here Big ships out in the night And we're floating across the waves Sailing for some other shore Where we can be what we wanna be Oh this must be what paradise is like This must be what paradise is like Baby it's so quiet in here, so peaceful in here So quiet in here, so peaceful in here So quiet in here, so peaceful in here So quiet in here, you can hear, it's so quiet
Te închizi în fiecare zi într-o ploaie deasă, fără lacrimi, fără zgomote inutile.
Strângi în timpane sunete neauzite, imagini nevăzute, plânsul altor
fiinţe în căutare de tandreţe, de viaţă, dincolo de răutatea inutilă a
unei lumi în cădere. Mintea îţi aleargă ameţită de pauzele impuse de oboseală, printre amintiri.
Citeşti un text scris uimitor de rotund, de savuros pentru o literatură
acum secată de bucuria şi iubirea reală pentru Scris. Îţi place. Îl
trimiţi mai departe altora, care-l ignoră respectuos. Ceva în tine zvâcneşte dureros.
Nu eşti omul care să apeleze la alcool pentru a-şi provoca plăceri
false, femeia care se aruncă în virtual, în relaţii de o zi, două,
relaţii în care să accepţi interminabilul compromis al morţii lente a
trăirilor autentice. Nu eşti mâna care se întinde dizgraţios,
salutând duşmani şi prieteni, fără să cerni în salutul tău bucuria,
tristeţea, încercările tragice sau comice ale celorlalţi. Nu eşti...
Eşti... femeia care primeşte cuvintele pe firul nevăzut, cu un capăt în
inima vie, în mintea mereu trează, în tâmpla răscolită de propriile
patimi, de propriile dureri, de dorul care-şi intensifică manifestarea
de ani buni, un dor de copii plecaţi pe alte tărâmuri, un dor de a fi
femeie, de a fi iubire în propriul centru. Învârţi un cerc banal
între ochii aproape orbi şi te alinţi singură cu un vers, cu o imagine,
cu sunetele pe care le crezi armonie. Laşi totul să curgă în trupul tău
demult uitat de atingeri curate, voluptuos aşternute în clipele
dorinţei. Citeşti pe nerăsuflate versurile celor plecaţi sau rămaşi
să plimbe umbrele în lesa cuvintelor, pe cei care lasă versurile să
curgă odată cu durerea, bucuria, iubirea pe care o visează a le fi dar,
într-un cerc banal din care numai inimile vii evadează, numai trupurile
fără contur îşi regăsesc mişcarea... Ondulatorie frică mă cuprinde zi de zi, de stagnarea într-un sistem de axe fără origine.
Ies. Rădăcini de copaci se întind prin ploaia zilei până sub tălpile
mele umflate de atâtea aşteptări. Iubesc verticalitatea. Alunec zilnic
în compromisul vieţii. Întind braţele în golul care se cască în vârful
degetelor. Îmbrăţişez frumuseţea unor culori cântate de oameni în
cuvinte, sunete, linii şi puncte, aşternute haotic sau nu, în
construcţii ireale şi obosesc. Obosesc să-mi fiu izvor de gânduri, de
idei transformate în bucuria de a fi. Rodesc în livada timpului
pământean sub ploaia acidă a unei uri necunoscute mie şi a unei bucurii
de a fi arc în salteaua pe care Dumnezeu sare când şi când, pentru a o
retrezi la viaţă. Unele arcuri se rup. Altele îşi păstrează rezistenţa. Jumătate din arc îmi este amorţit. Cealaltă lasă saltul să devină din ce în mai înalt...
Voi transcede oboseala asta. Ştiu că voi reuşi. Ploaia mă înveleşte zi
de zi în hohotul de râs al noroiului adunat pe marginea drumului... Calc
pe el atent. Râd...
