(cu bucurie ţie...) "singurul adversar al omului de azi este omul de ieri
mai sunt unii dar omul de azi e mai tare ca omul de ieri chiar dacă mâine omul de mâine poate fi o excepţie..." - ymp
omul de azi încă rămâne statuie plină de fisuri la zgomotele infernului trăit cel de mâine va trece frontiera încorporând-o în sine sau mai bine ignorând-o
* ce înseamnă singurătatea fizică, greiere Mir eşti fericit atât cât cauţi un umăr pe care să-ţi laşi palma fierbinte a gândurilor bune găseşti o umbră, uneori are contur, alteori nu începi să răscoleşti timpul mort, vrei să-i dai şi să-i primeşti, să-i cunoşti rătăcirile şi regăsirile, să o alini atât cât îţi este dat totul începe în linişte când vrei să te retragi umbra îşi deschide braţele nu a îmbrăţişare uită să-şi redeschidă pumnii şi loveşte în vidul dintre tine şi ea orb de singurătatea neasumată priveşti absent cum vârfurile pumnilor îţi rănesc miezul cochiliei nu te mai retragi cauţi să înţelegi arcuirile braţelor umbrei să le desenezi sau aspiri în tine devii furtuna care îi conferă mişcarea aceea devenită la un moment dat haotică chiar dacă între tine şi ea distanţa este infinită accepţi eroarea apropierii tale şi mergi mai departe atingi alt plan cu alte umbre, alţi pumni
întreb fără răgaz...
când mai ai vreme să prinzi planul în care umbrele au pumnii deschişi orbirea e trecătoare mai ai vreme să îmbrăţişezi plinul gol al propriei regăsiri
** am privit mereu fascinată pensula, paleta de culori nu am avut talent niciodată la desen, de pictură nici nu îndrăznesc să vorbesc în seara asta un om m-a încurajat să-mi adun toate cele de trebuinţă şi să pornesc pe drumul culorilor mă gândesc cum ar fi să aştern când un vers, când o imagine iar pe fundal să ascult muzică
piatra pasăre îmi ridică mereu privirea spre imaginea Părintelui Arsenie Boca şi-mi regăseşte paşii în colbul cărărilor mănăstirii de la Prislop atunci am poposit încărcată de griji nu am reuşit să las greutatea din picioare la intrare am mers până la peştera lui ameţită de vuietul energiei de acolo multă vreme am stat în acel spaţiu pentru mine a fost ca un salt peste un timp dureros şi ascuţit cu o mie de săbii n-am ştiut şi nu ştiu nici acum de ce în inima mea exista vinovăţie simţeam ochii de tunet şi fulger ai Părintelui cum mă înscriau în grafica măruntelor oi ale păstorului păşteam şi încă pasc iarba amară iar laptele prinde fierea în esenţa lui urc şi cobor odată cu piatra pasăre treptele uceniciei între curtea largă în care aud mereu foşnetul izvorului şi peştera Credinţei gust apa libertăţii fiinţei apoi închid iar cercul nu mai adorm. e semn bun picioarele însă le simt tot grele trebuie să-mi regăsesc în piatra pasăre paşii către mănăstirea din Prislop să las genunchii pe pietrele de la mormântul Părintelui şi să aud mai clar întrebările Sale sunt surdă şi oarbă pragul va fi trecut abia atunci...
***
eu râd acum şi privesc ceaţa densă în care întrevăd o ciocnire clară cu ariciul greierele Mir nu-mi răspunde sau dacă răspunde tot sub semnul uimirii mă aşterne rămân cuminte sub tulpina pufoasă până trece ploaia iar greierele, spirit liber de felul lui va reuşi să-şi lase pentru un fragment mărunt de timp antenele spre întrebarea mea
gânduri vechi şi noi deşiră firul de aţă din jurul inelarului strâmb lacrima cerului încropeşte prânzul cuvântului apoi răsfiră pe portativul celor 7 luni de rostiri bucuria întâlnirii rare... să ne fie lumină în inimi şi suflete cât cerul ne vrea "punct pe "i" " şi "punct din trupul lui "i" "
În fabula lui Christopher Foster, "Corbul care a vorbit cu Dumnezeu", mama lui Joshua, corbul a cărui călătorie prin viaţă este descrisă aici, se numeşte Sam şi spune la un moment dat despre ea: " În timp ce se odihnea, fericită şi împăcată, în această stare de linişte interioară, Sam a avut o viziune. Ea a avut acces la viitor şi şi-a dat seama că tovarăşii ei, corbii, nu vor rămâne de-a pururi în starea limitată în care se complăceau acum." Ui mamă! Ce bine ar fi să am şi eu o viziune în care să văd că oamenii nu se mai complac în starea în care se află acum. Din păcate nu mai cred decât în ceea ce pot palpa cu toate instrumentele pe care le deţin. Nu mai vreau să merg mai departe prin tunelurile altora, unele mult prea împopoţonate cu afişe mari pline de cuvinte-pietre învelite în poleială scârţâietoare, în greaţa unei delăsări totale sau mă rog, după “putirinţa” fiecăruia, aproape totale. Ştiu că nu-mi va fi lesne să stau multă vreme să aud gândurile celorlalţi, materializate în pompoase citate, să văd gesturile de batere în piept cu cărămida, de zâmbetele superior afişate pe feţele pline de importanţa nonvalorii exprimate. Iertare Doamne că vorbesc aşa, dar pentru oameni e cazul să se trezească. Să cauţi să te apropii de oameni, să-ţi exprimi prietenia prin fapte a devenit un gest nefiresc. Toţi sunt suspicioşi, toţi acceptă acţiunile tale benefice după care aruncă într-o deplină voioşie cu pietre sau devin tăcuţi după care se îndepărtează. Bun. Atunci ce cale poţi alege decât aceea de a rămâne ceea ce eşti, de a continua să sprijini pe cel aflat la necaz, pe cel care sub o formă sau alta urmăreşte calea urii pentru sine şi o revarsă aproape cu bucurie asupra celorlalţi, crezând că astfel scapă el de valul propriu de ură. Nu. Nu mai cauţi. Prieteniile autentice, iubirea autentică vin firesc, precum o cascadă care curăţă şi vindecă profund cu toate cele ce te rănesc aparent. Rănile resimţite fizic prin sufocare apoi eliberare a respiraţiei sufletului, gândului, întregului în care te manifeşti, dezamăgirile urmate de recunoaşterea firească a propriilor determinări sunt unicul tratament care cutremură din temelii superficialitatea unei gândiri determinată de frica de singurătate fizică sufletească spirituală într-un prezent fără repere. Sistemul de coordonate a devenit acum un grafic cu infinite erori de calcul, de trasare a arcurilor, curbelor, spiralelor. Rămâi în centru şi priveşti. Când ai destul curaj te arunci dar păstrezi permanent în tine poziţia iniţială. Eşti liber să parcurgi geometriile negativului aşa cum eşti liber să urci dincolo de frontierele timpului către înalt. Viaţa nu e o geometrie ordonată şi mai ales nu e alcătuită din cuvintele sfinte luate din Biblie aşa cum sunt ele, aşternute cuminte şi mai ales cu-minte acolo. Pagini şi pagini, file şi file degetul le răsfiră pe portativul gândului tău, pescăruş cu aripile de multe ori frânte de neîncrederea în tine însuţi, în puterea ta de a iubi, în frumuseţea fără seamăn a inimii tale, a celulei gânditoare multiplicată în miezul de nucă pe care îl primeşti când începi să creşti sămânţă a iubirii materne în uterul protector. Nu mai cauţi iubirea, cauţi frumuseţea ei şi îi respiri tainele rând pe rând, bătând tactul regăsirii clipă de clipă în trupul timpului încorsetat de limitele umanului. Îi înveţi mişcările dansului apoi reinventezi fiecare cuvânt, ritm, alcătuire materială care-ţi desenează uimitor de clar traseul de urmat spre bucuria deplină a fiinţei. Nu atingi bucuria decât pentru a-i degusta zborul. Atingi bucuria o singură dată cu vârful ochiului apoi păstrezi frântura pentru a o lăsa să prindă aripi reale şi nu de ceară între omoplaţii acum crispaţi în a aduna a acumula experienţele vieţii pământene. Într-o rugă prelungă şi curată te desprinzi de arşiţa verilor nefireşti, apoi calci iarba primăverilor pentru ca în toamna sufletului să devii tu însuţi rod al zbaterilor utile inimii tale întru înflorirea florii vieţii. Iarna te aşterni ac de gheaţă în icebergul cuvântului apoi te laşi cioplit de gândul dintâi până la lunecare spre sus, mereu spre sus… Când nu mai cauţi să te scarpini cu mâna dreaptă la urechea stângă şi invers, e semn că te-ai găsit între cele două urechi. Hohotul timpului tău va deveni simfonia relaxării şi a bucuriei, într-un ocean al nonvalorilor şi disperării, al tensiunilor şi vindecării limitate.
se revarsă triunghiuri şi unghiuri de poduri în slava cerului se aruncă gânduri în piramide ne trecem secunde ard ramuri de vise inimi circumscrise păcăleli de cupe pumni frânţi de copii adulţi între axe îngerii proscrişi cad pe metereze libere alese libertăţi de clovni gânduri rânduri fauni şi păduri prea dese în iubiri culese mâna Lui le ţese apoi le descoase epigrame grase litere în straturi lume-n zarzavaturi un ghiveci anume creşte şi descreşte grile file teste lunecăm sunt creste cascadele cântă surzi suntem în văi ascultăm un lacăt închidem odăi
inimi de poveste pumni frânţi de copil adult în mişcare stagnează zâmbind
când prin noi culoare ne va umple cerul şi când dintr-o floare ne vom fi senin
saturat de umbre ulciorul e plin
picătura umbrei în plin o refuză plânge râde strigă în profund se-amuză rupe dintr-un pom frunza albă simplă care-l lasă Om
şi-apoi...
se revarsă lutul printre sfere dense desenez portrete în cuvinte lente
gândul viu aleargă ceruri sunt deschise
mi-e viaţa în graţii păsările sfinte ciugulesc din frica de a fi un joc tot ce e iubire cerc închis noroc
liber printre umbre alerg inutil zbatere absurdă sunt polen pistil
trădarea mă arde minciuna mă strânge chingi în zbor prea ude
prin umbra corbului povestea se deschide stânca surâde timpului se transformă în nisipul plajei de sub pasul pictorului
privesc prin ochiul peştelui dialogul nenăscut sau poate o idee născută între ţărmul tău şi alt ţărm se pare prea tăcut
un hop deasupra apei apoi salt în valul cel mai înalt
aştept o fărâmă de poveste în care corbul orb să lase iar pana pe fila umedă a aşteptărilor
prea multe scoici în ochii mei şi ai tăi grăbit mai aduci una
e poarta prin care gândurile le filtrezi atent cu migala pensulei celei mai fine înainte de alunecare răsucire apoi scuturare de culoare
porneşti de la albastru călătoria te rătăceşti prin roşu şi alb te aşterni în darnica ta singurătate
dincolo de tăcere multe cuvinte rostite mai mult aşternute reconstituie gardul de stuf şi ploi marine e pavăza inimii tale
surâzi apoi aud foşnetul lacrimilor le ascunzi priceput în buzunarul din dreapta în stânga nu mai este loc demult preaplinul răstoarnă peste muchia superioară fluidul valorilor îi simt răcoarea şi fierbinţeala cum cuprind alături de viaţă viaţa gândului meu
nu uita că prin mine priveşte ascultă aleargă prin ceruri ochiul corbului copil
curiozitatea infinitului pentru finit apoi curiozitatea orbului care palpează asperităţile descoperă împarte desparte clasifică răstoarnă totul în bolul alchimic
şi pe el odată cu toate
răsucirea aripilor o singură dată prinde înţelesurile reacţiilor materiei amestecate şi-şi continuă mişcarea ca un metronom nesătul
profesorul meu corbul e orbul cu ochii din flacăra nopţilor şi zilelor de trezie
alambicată poveste în care nesomnul îşi face loc adesea corbul şi orbul îşi aruncă velinţele gândului la baza piramidei
vârful strănută zdravăn a recunoaştere hohoteşte la final de poveste pentru a o lua de la început iar şi iar
acum priveşte prin mine ochiul corbului şi întreabă de ce atâtea scoici între un tine vorbind tăcut cu calul şi un mine care uneori turbează de nerăbdare sub talpa goală plină de nisip a prezentului ----------------------------------- domnul profesor c/-orbul îşi tot scutură fulgii de zbor şi dor prin sufletul inima mintea mea îi aştern bucuria de a fi şi prin mine sol poate curând va alcătui solfegiul
(solfégiu - s.n. Mică piesă muzicală compusă pentru exerciții;
exercițiu vocal fără cuvinte. [Pron. -giu. / < it. solfeggio, cf. fr.
solfège])
te ridici de pe piatra ascuţită brusc drept în faţa mea te privesc râzi uşor asculţi ultimul album scos dintre ulucile gardurilor din idei depăşite sunetele merg gândurile curg nimic nou pe frontul de est pe cel din vest se aruncă grenade mărunte din lava vulcanului în aşteptare nu mai vorbeşti începi un alt dialog-monolog cu păsări mai rare eu mă întorc spre tine faţa mea înnegreşte locul ochii încep să-mi lucească ciudat apoi piere lumina aceea colţuroasă învăţ să tac atunci când tu redescoperi dialogul între un ţărm şi un alt ţărm de pe care vei primi o mie de litere şi un punct sau câteva zâmbete rostogolite pe stradela cu multe umbre las paranteza deschisă apoi o acoladă îmi închide demonstraţia tremurând în bucla elegantă pentru nimic bucuria finalurilor în care instrumentele sunt dezacordate mă umple de cenuşă nobilă ce-i drept
să calci pe apă nu-i lucru mare, când vrei să ajungi la capătul unei
călătorii pe care ai construit-o pas cu pas cu mintea în palmă şi corbul
deasupra ta rostind vorba Domnului şi nu a omului pierdut între nimic
şi prea mult pentru el. am privit ieri,
privesc şi azi cum se ridică piramidele de visuri din apă, nisip,
scoici, zboruri, şei de murgi neînşeuaţi, vorbăreţi sau tăcuţi. îmi plac
poveştile şi le ridic velinţele când ultimul val îmi atinge vârful
inimii. când nu pot dormi, mă ascund în ele, în poveştile fără început
şi fără sfârşit. privesc miezul acela de foc al înţelepciunii. acum
corbul îşi strânge aripile deasupra mea şi-mi spune a şaptea oară noapte
bună. îl privesc, râd şi-l întreb de ce glumeşte mereu cu mine. eşti
prea tristă îmi spune el şi îi dau dreptate. ar fi prea mult să cer
Domnului un prieten corb, să-mi readune gândurile într-un singur
croncănit apoi, să poarte totul deasupra apei şi să arunce deodată
totul, să se întoarcă luând de pe vapor colacul de salvare al versului
nescris, al poveştii încă flacără nenăscută, al înţelepciunii abia
conturate pe marginea unui dialog uneori monolog îndelung cântat preluat
de scoicile spectatori, să mi le arate pe toate în luciul ochilor lui
şi-apoi să uit să nu mai râd. la final, perlele ar începe dansul
rostogolirii printre idealuri, printre piepturi scoase în evidenţă,
printre cântecele cocoşilor... bucuria îmi va fi atunci legitimă. când
nu voi mai căuta bucuria, abia atunci îmi va fi liman iar eu, ei,
aproape rotund, numai bun de presărat sideful liniştii pe el. să
calci pe apă nu-i lucru mare când practici o viaţă întreagă călcarea
apăsată a sufletelor. e o schimbare simplă de tactică. încărcare
-reîncărcare cu energii diferite şi-apoi desenarea lor într-un fel
altfel, pe pânza interioară a propriilor manifestări de moment. să
zbori deasupra apei, să atingi infinitului glasul şi apoi să-l conturezi
în cărbunele codului tău, este cel mai înalt strigăt al bucuriei de a
fi viu, după o rugă prelung rostită, nescrisă ochilor gândurilor altor
c...orbi. apoi, să te întorci cu un croncănit suav spre inima
celui/celei iubit/iubite şi hohotul tău curat reumanizat să încânte
Ochiul Cerului. să calci pe aer cu hohotul inimii în ecou este înflorirea deplină a unghiului orb din inima unui c- orb...
când alţii râdeau zvâcnetului pietrelor aruncate pietrelor ucigaşe de fluturi de flori de gânduri curate
tu unde
ne-am regăsit pe falezele cuvântului când ai prins în pumni fini piatra aproape de tâmpla oarbei care eram şi încă sunt uite abia am întredeschis pleoapele şi în ceata cuvintelor mă pierd adeseori întrebând aerul
tu unde
printre dureri şi bucurii păşeai când în mine mureau dimineţile şi căldura cuvintelor
tu unde ... erai pictor al rugilor dorului bucuriile şi tristeţile le auzeam de pe un portativ nevăzut
tu unde... orbul corb al zborului printre cruci veşnic vii cântai timpului îngemănarea în alunecarea pe curburile aspre - blânde ale infinitului
tu unde
şi ei unde cântecul îl dăruiau pietrelor ascuţite câinii tăi unde cu tine alergau în căutarea zorilor
cuprinde-mă în tropotul blândeţii tale voi răspunde cu bucurie bucuriei dincolo de cuvânt oriunde oricând
tu unde
de şapte ori prin unu ai trecut prin lumea mea plină de trepte fără scări şi când prin unde sub aripa cuvântului tău m-ai adunat să plâng în pumnul plin de seminţele dorului de a râde prinsă în hohotului unui copil
simt creierul prins ca într-un cleşte înghesuit în vasul comun al câinilor de pripas îl adulmecă latră râd bancurile se nasc instant râd şi eu ridic din praf trăirile cumulându-le le adulmec frica uneori
mă strigă marele alb mârâie când îl ating îl întreb ce iz are creierul de insomniac în gura căruia se mişcă o latură a unei măsele doare sâcâie locul fiinţelor dragi rămâne gol îl privesc prin tubulatura orgii e o cruce albă goală scrisul e ilizbil măsurile se schimbă fug cu creierul meu prins strâns în cleşti nu mai râd stau pe o piatră şi-mi cânt legănarea legănărilor într-un anotimp ciudat numit vară a tuturor posibilităţilor
pe scara reconstruită de tine urc pe primele trepte ale regăsirii mă îngrozeşte variaţia de temperatură lipsa acută de calm
geometriile aerului uneori se rănesc singure le las le privesc stau nemişcată au logica lor
filmele gândurilor tale sunt salvate de la înec valuri mari le păşteau pe câmpul furiilor inutile aştept liniştea te simt
creierul îmi rămâne sub boturile curioase ale câinilor vagabonzi mârâie marele alb şi eu cu el
pământ şi cuvânt simt în aer coboară corbul aripile i se apropie ochii prind lucirea stranie a gândului dintâi lasă o pană într-un bol cu fulgere vii
stinse readuc somnul de un veac al pasului coborâtor pe scara valorilor uitate
corb cu corb mă adun între a fi orb şi somn cu inima în primul pas al trezviei şi ultima răsuflare a înţelepciunii abia conturate
rotund las ciobul de umbre să-mi umple ciocul joc puzzle cu oglinzile aruncate de Domnul printre cruci
pe panta verbului coboară nălucile iubirii învelesc statuile gândurilor adormite pentru un nou veac în care timpul îşi pierde rând pe rând velinţele într-un pumn de seminţe albe
pământ şi cuvânt simt în aer corbul îşi deschide aripile ochii lui prind flacăra vie a depărtărilor pe pământ oglinda rămâne mată
am
lipsit la lecţia urii. recunosc. am chiulit. am lipsit la lecţia falsităţii.
recunosc am chiulit.
aştept
recomandări pentru a găsi poarta de intrare către ele, nu pentru a le învăţa
micimea şi mizeria ci pentru a le
cunoaşte şi a şti cum să mă feresc de ele atunci când mă ating sub vreo formă
sau alta.
culmea
este că în anii care au urmat plecării la Domnul a băieţilor mei am avut
"onoarea" să mi se deschidă aceste porţi uriaşe, dense , greoaie,
inutile mie în ceea ce căutam şi caut, inutile umanului sau poate utile în
direcţia autoapărării păsării de aur ascunsă în faldurile sufletului şi a unei
inimi curate, neatinsă de urâtul făcut şi nu născut al existenţei.
când
nu mai cauţi jocul absurd de-a alergarea printre pilonii podului nonvalorilor
începi să simţi acut singurătatea. şocul e puternic la prima coliziune dintre
tâmpla înfierbântată în căutarea unui răsărit autentic şi cel din fotografiile
prelucrate cu tot felul de programe specifice. simţi presiunea însingurării, ai
impresia că lumea nu te mai vrea, te alungă obsesiv chiar dacă îţi acceptă
gândurile curate sau petele de culoare aşternute pe pânze sau formele ieşite
din mâna ta sau armoniile în sunet care zbucnesc din fiinţa ta, regăsindu-se în
pauzele dintre două înjurături, două vorbe negândite sau gândite profund cu
rănile existente în subconştientul lor, confundându-te cu acele cauze şi cauzatori
ale lor, în toate aceste daruri simple ale tale.
râd
că-mi fuge gândul la vorba: "ţara te vrea prost". eu nu mă vreau aşa
şi e destul.
multă
vreme am crezut că oamenii, toţi, fără deosebire în vreo direcţie banală care-i
tot împarte şi-i desparte, îi tot clasifică şi apoi începe jocul sus - jos pe
nivele, cu tastele ironiei inutile, cu injuriile zilnice care au devenit limbaj
firesc pentru mulţi, nefiind conştienţi cât de intens se intoxică
"îngurgitând" energia aceea bolnavă a cuvintelor de slabă valoare
energetică, cât de mult coboară pe scara propriei evoluţii sufleteşti şi
spirituale, sunt curaţi, cinstiţi, pot fi sinceri şi pot deveni în timp,
fiecare după gradul lor de adaptabilitate în direcţia comunicării.
am
trăit 14 ani alături de două minuni ale Domnului. unul a vrut să rămână doar 11
ani, celălalt a mai rezistat dorului de fratele lui încă trei ani apoi a plecat. am fost
fericită şi cu atât. acum le înţeleg plecarea grăbită dar nu o pot accepta decât
mental, raţional. asta e. tot din pământ sunt, tot din carne şi oase, şi bucata
asta de carne de mamă urlă când şi când după ei, ca o lupoaică turbată de dor.
în toţi acei ani am căutat să-i cunosc, să mă cunoască, să putem comunica, să
ne fim aproape infinit lângă infinit în ambele goluri ale infinitului neinventat
şi pe arcurile lui lunecoase. am fost. au răspuns curat, profund, intens. în
toată acea perioadă am fost izolată aproape complet de restul lumii. când eram
cu ei nu mai exista nimic în jur în afara părinţilor mei a familiei din cercul
restrâns al durerii şi bucuriei în care mă manifestam.
am
avut parte atunci de atâta lumină, bucurie, manifestare a credinţei din partea
celor doi pui ai mei încât mai departe, n-aş fi putut nicicând crede că mă voi
lovi de cele rele ale micimii umanului.
au
urmat după 2006 patru ani în care am avut bucuria să întâlnesc mai mult fiinţe
curate sufleteşte, dornice de evoluţie, fiinţe cu care puteam vorbi oricând
deschis fără a fi impregnată de urât. atunci am început să merg mai intens pe
calea adevărului, a iubirii, a prieteniei, toate autentice, profunde. tot
atunci am primit informaţiile de care aveam nevoie pentru a-mi explica fragmente din toate cele
ce au trecut peste mine, prin mine, fără a fabula, fără a mă umple de "praf de putirinţă",
cum se face extrem de intens tot timpul. ştiu că este greu să cerni între
informaţia cu mesaj subliminal negativ pentru evoluţia ta spirituală,
sufletească şi cele autentice, curate, neatinse de demonul dorinţei de dominare
a minţii, sufletului, creierului uman. am început să primesc lumina albă
strălucitoare şi toate celelalte derivate ale bucuriei de a fi, de a fi Om.
totul
a început să degenereze odată cu încercările mele de a descoperi izvoare de
informaţie din ce în ce mai largi în albia lor. au început să curgă fluvii
întregi. m-am speriat. nu mai ştiam cum să le cern, cum să le ordonez, cum să
le absorb numai pe cele benefice mie. odată cu ele au început să se înteţească
întâlnirile karmice dure. intram în grupuri karmice bolnave, murdare, pline de
lupte inutile, lupte care nu erau ale mele pentru simplu fapt că eu nu căutam
ceea ce căutau acele suflete răvăşite de ură, de frică, de complexe autentice
sau contrafăcute, de falsitate. ceva mai târziu, şi mulţumesc Domnului pentru
revelaţia din acele momente, am înţeles că sunt liberă să ies, să mă eliberez
de karma acelor grupuri, de karma acelor fiinţe. şi am făcut acest lucru cu
orice risc pentru a nu pierde paşii deja făcuţi spre curăţie, vindecare
sufletească, mentală, spirituală.
am
cedat mult şi multe, m-am rătăcit de multe ori printre fiare umane. pe de o
parte regret că mi-am rănit sufletul, că l-am călcat în picioare, pe de altă
parte sunt bucuroasă că am avut puterea să mă eliberez la vreme din toate. şi
mulţumesc de infinite ori Domnului că mi-a trimis soli buni, curaţi, puternici
care mi-au fost mereu aproape sau nu mereu, atât cât le-a fost dat să-mi fie
aproape.
am
cunoscut ce înseamnă fiara umană plină de ură, de minciună. am cunoscut ce
înseamnă acţiunile ei în a distruge tot ce-i iese în cale pentru ca în final, să
se autodistrugă. nu spun mai multe despre acest pasaj al vieţii mele. o voi
spune în altă filă dacă voi avea puterea să o fac vreodată. nu eram şi nu am
fost crezută decât de cei ce s-au lovit la rându-le de ea şi mai ales când au
cunoscut-o după ce şi-a dat jos masca de fiinţă bonomă, elegantă în cuvinte
seci, reci, pline ură dincolo de învelişul vizibil.
unde
te poţi ascunde când vrei să rămâi ceea ce eşti, fiinţa plină de bucuria
dăruirii, plină de iubire, de căldură. unde te poţi ascunde când ai trăit 14
ani alături de doi magi ai iubirii, frumuseţii interioare revărsate în fiecare
gest, în fiecare privire, în fiecare îmbrăţişare a braţelor chinuite de o
afecţiune tulburător de parşivă, de complicată, de distrugătoare a corpului
uman? unde te poţi ascunde atunci când ai învăţat ce înseamnă iubirea
manifestată prin privirea clară, prin zâmbetul curat, cristal al ochilor, când
ai învăţat ce înseamnă comunicarea profundă
fără cuvinte, doar prin gângurit, prin încercarea fără finalizare a
rostirii cuvintelor, intuind doar, ceea ce vor să exprime prin sunet, iubirea manifestată prin lumina pe care o emani, prin
lumina pe care o transmiţi învelind trupul, sufletul, inima, spiritul celui pe
care nu-l poţi atinge pentru că Domnul aşa a vrut să fii: un contur plin de
miez parfumat, cald, tandru şi un contur de o frumuseţe rară sau în alte cazuri
inestetică dar plină de acea frumuseţe interioară.
am
găsit un ascunziş perfect de perfectibil (râd) după mintea mea netulburată de şocul pierderii lor,
în scris. firesc ar fi să nu mai caut niciodată, nicăieri iubire din simplu
fapt că ceea ce am primit în acei ani nu poate fi egalat de iubirea falsă, de
prietenia falsă, de gesturi pline de falsitate, de o comunicare atât de redusă
încât uneori îmi vine să urlu de singurătate, chiar dacă în acel moment comunic
prin scris sau verbal cu un om sau cu mai mulţi oameni. şi uite că merg înainte precum un bou în jug şi repet la nesfârşit inutila căutare în exterior a ceea ce este atât de bine înrădăcinat în piatra din care strig uneori la mine, la lume, că exist.
e
dureros ce spun şi-mi cer iertare celor ce ştiu să iubească, să exprime harul
prin darul înalt al prieteniei prin cuvânt, prin gestică, prin toate
instrumentele comunicării. nu-i amestec aici. ei sunt pietrele preţioase ale
salbei bucuriei mele de a fi.
totuşi...unde
te poţi ascunde când doare urâtul, când singurătatea muşcă flămândă şi setoasă
din frumuseţea inimii tale, din carnea fragedă a sufletului fulgerată de ura
celorlalte fiinţe chiar dacă tu reverşi asupra lor seva şi esenţa miezului cald,
pe care de multe ori uiţi să-l ascunzi în adâncurile fiinţei şi alegi să rişti
răni profunde pentru un cuvânt bun, pentru un sunet al unei voci calde. şi Doamne
cât uiţi atunci să mai închizi poarta albastră pentru a te izola o fracţiune de
timp de furtuni, fulgere, ticăloşia în stare pură care zace în om, în oameni...
unde?
tata are o vorbă prin care, rostită cu vocea dumnealui caldă şi aspră totodată, de multe ori m-a scos din fuga asta nebună de urât: "măi fătucă bleagă, tu eşti aşa cum eşti şi dacă vrei să rămâi aşa cum eşti, e tot ceea ce contează. uită-te la mine! am ajuns la vârsta asta şi sunt ceea ce sunt pentru că am devenit surd, orb, mut sau nu (multe lucruri nu le rabd şi nu le voi răbda), atunci când am întâlnit măgari şi măgăriile lor. " şi-atunci revin şi mă întreb pe mine însămi: de ce oare nu am învăţat lecţia cu non aruncarea mărgăritarelor dinaintea...
când s-o termina comoara poate atunci voi înceta. cine ştie!
furia ştiu că este în parte reacţia necontrolată a egoului, pe de altă
parte o formă de protecţie mentală, în momentul oricărui şoc. a o lăsa
mai mult decât trebuie să cânte şi accentuarea orgoliului nu duce/duc
la nimic bun. destul de întins ţărmul şi-apoi aria bucuriei răsună
peste tot când îţi recunoşti slăbiciunile. a ierta un prieten când ştii
cât de lovit de soartă este nu-i greu
nici uşor când şi tu eşti în aşteptarea altor praguri de durere necreată
de orgoliul mereu ca un cocoş când se urcă pe gard să dea deşteptarea.
iau totul de la capăt. cineva îmi aruncă un capăt de aţă şi merg şi
merg... uneori alerg râzând de jocul năstruşnic alteori uit să nu mă
înfurii precum câinele când osul şi-l mişcă singur cu lăbuţa din spate
tot vrând să semene cu un Napoleon cu blană: ros şi scărpinat sincron.
orgoliul este oxigenul, nelipsit vieţii pământene. practic nu există
oameni fără o doză de orgoliu mai mare sau mică iar o valoare negativă a
orgoliului e semn că fiinţa e moartă. dacă ar fi să privim metaforic
valoarea negativă a orgoliului, aş spune că acea fiinţă este moartă pe
dinăuntru. aşa accept acea valoare, altfel nu. orgoliul este simbolul
dualităţii de pe pământ. nu-mi spuneţi de unicitate că râd cu lacrimi şi
ridic la rang de banc al zilei orice afirmaţie legată de acest subiect.
tot ce leagă corpul uman are forma crucii. fără acea proteină
(laminina) nu există mişcarea, unitatea sistemelor organismului viu,
organele nu funcţionează pentru că muşchii lor şi ai întregului corp
fizic uman şi animal sunt simple adaosuri estetice într-o cavitate. şi
de la corpul uman pornind sau de la elementele naturii, toate, dar
absolut toate cele vii sau nu conţin în structura lor crucea. cum crucea
are două elemente structurale, să mă ierte Domnul...de unde unicitate? da...revin la ideea care a declanşat scrierea acestui şirag de gânduri rânduri...
a ierta un prieten când te loveşte, lovindu-se, e uşor, atunci când îţi
recunoşti construcţiile ridicate în ani de zile sau mai corect spus
începi să le vezi scheletele şi mai târziu le palpezi cu sufletul inima
mintea. nu mai am ce ridica acum. poate umbra să o întăresc la "turnul
din fragilităţi" să-i cern binele de lesturi. să nu uit să scot
acoperişul. n-are rost să mă ascund să mă protejez de fulgere de tunete
de furtuni. Domnul le naşte disipă transformă în bucurii daruri aparent
mărunte. numai să le pot trăi...bucuriile ...fără să mai întunec
finalurile să învăţ să văd începuturile iar şi iar ca pe răsărituri şi
apusuri. poate mă apuc să le pictez sau măcar desenez ca un copil, cu
creionul pe hârtie apoi să le las mişcarea cât mai vie. coli sunt, ele
sunt, eu sunt, mişcarea este. vie să fiu în clipa naşterii punctului.
nu e greu să ierţi un prieten când eşti aproape punct cu punct trăire
din trăire din trăirile lui şi-apoi de câte ori tu nu a i fost furtună
sau fulger sau tunet într-un pahar cu apă de câte ori. cu bucurie şi lumină să fie zilele sfinte, întru regăsire în liniştea şi înţelepciunea inimii!
clădesc turnul slăbiciunilor mele pentru castelul cuvintelor de nisip în lunecarea aripilor păsărilor mărunte
împreună cu iarba mă aştern sub talpa destinului şi a pasului animalelor de pradă într-o vânătoare a închipuitelor lupte ale orgoliilor
ridic tulpini de viaţă în otrava minciunilor umanului mă rostogolesc sul de pânză pentru noul tablou al declaraţiilor seci
turnul rămâne în scoica unei cunoaşteri dusă până la limita vocabularului uman îl rătăcesc într-o filă merg mai departe cu inima sufletul şi mintea adormită retrezită la limanul unui timp al noului
reclădesc pe piatra din colţul valorilor veşnic vii coşul de fum din care darurile vin
niciodată nu se deschid se decodifică atent trăindu-le
----------------------------
T.O.A:"Ne
decodificăm la limanul unui nou anotimp...cu inima şi sufletul bolnav
păzim amintirile preţioase...câştigăm timp, câştigăm coroana de măslin?"
AM: ne
câştigăm recâştigăm pe noi înşine pentru noi, nimic altceva. şi e mult
dacă reuşim. suntem unicele daruri nouă date de Domnul. restul e cancan.
.jpg)
