sâmbătă, 31 august 2013

Gând de zi 31august 2013




se îndreaptă printre segmente de timp
acele ceasurilor vechi
ruginite mai scârţâie o secundă două din anotimpurile uitate
se înteţesc furtunile
şi lupta dintre generaţii continuă
pe fundalul unui foşnet de gânduri 
între ghilimele cuprinse
aduc în prim plan importanţa unor nume
mari sau mici se îndoaie
sub inconştienţa şi conştienţa rostirilor
fără acoperire drumul carului răstoarnă porţile
mai departe continuă povestea altcineva
eu ţin unul din frâiele unui cuvânt imposibil de rostit acum
piatra de lună îl cunoaşte prea bine
refuză timpului de acum în timpanele orbilor
să-l strecoare firesc
undeva există o cale pentru rostirea lui liberă
fără frâie fără bice fără falsitate

autor foto: Victoria Anghelache



























călătorie







călătoria spirituală este steaua cu infinite colţuri
în fiecare fragment de infinit se deschide un vârf de petală
nicicând nu-şi termină înflorirea

spiritul este forţa omului
sufletul fluidul prin care vâscoasele treceri
lasă pietrele de moară să învârtă morile gândurilor
până când făina altarelor de pâine devine azimă
în pumnul strâns al fătului trup cu încă o rugă rostită şoptit Înaltului

călătoria spirituală este steaua cu infinite colţuri
adânc strecurată în bolta cerului ascuns în fiecare fiinţă

 cu inima floare de liliac 

înflorind cruce pe ramura dorului în fiecare primăvară a trezviei

călătoria spirituală este o stea cu infinite colţuri
în care fiecare lumânare aprinsă devine făclie pe calea orbului
în fiecare duminică în care mişcarea renaşte spre înainte
spre sus spre ieşirea din labirintului celor făcute şi nu născute
întru regăsirea Mâinii de Abur şi a iubirii Ei
în fracţiunea de infinit deschis pe masa de operaţie
deasupra căreia Creaţia dăruie neîncetat gândului
aria bucuriei de a fi
fărâmă de lumină din Lumina Domnului
































Gând de noapte 31 august 2013


00:44

ca o armonică a cuvântului nenăscut
îmi retrag încet pliurile din lirica născută vie într-o seară dintr-un an demult plecat să doarmă în muzeul de artă al şirurilor clare.
nu plec nicăieri şi plec oriunde. cine-mi ştie cântecul mă găseşte.
inima bate repezit gândul dansează ca o târfă pe masa tăcerilor îngrădite şi mai ales cuvântul unic la braţ cu gândul valsează prin aleile parcului.
castelul de nisip zâmbeşte tainic apoi se prăbuşeşte în primul val adus de mare pe ţărmul cântărilor absurde.
armonica tace îşi închide zăvorul clapelor.
hotărârea delicată revine concentrând în ea neliniştea resimţită fragmente întregi de viaţă.
mă întorc în acelaşi port pe aceeaşi stinghie părăsită de verticală într-un punct fără bastonul de susţinere.
(oare avea nevoie de susţinere punctul?)
întreb şi liniştea îmi clarifică neclarităţile unei vieţi de care şi piatra de lună s-a săturat să-i privească alergarea printre orbite goale.
am noroc. undeva între lumina lumânării şi mâna care o stinge nefiresc există ruga şi crucea.
le ridic din colb apoi umplu pocalul valorilor cu încă o eroare.
se va transforma în hohotul timpului când privirea lui stă ţintă pe mişcările mele prin geometriile străinilor.

şi mi-a spus mama să-mi cos buzunarele. n-am ascultat.
acum alerg nebună prin pieţele tulburi cu tarabele golite de vântul indiferenţei să prind un petec de alb.
şi mama mi-a spus să-mi cos buzunarele...
am lăsat totul într-un i cât o lumânare din ceara albinelor grăbite şi-am fugit să mă joc
când voi mare...
mama îmi va spune iar şi iar să-mi cos buzunarele.
acum le-am cusut dar cum sunt aproape poet las mereu o zdreanţă de gând să prindă pe ea nisipul scoicile lumina din zborul pescăruşilor în căutare de firimituri de gânduri din azima sufletului meu.

şi mama mi-a spus...









vineri, 30 august 2013

formele primăverilor

formele primăverilor le păstrezi într-un album imaterial al gândurilor
îţi iei în spinare rucsacul amintirilor şi porneşti 
pe cărarea care duce acum lin către zidul cu iederă
ai ucis în tine lacrima a rămas zâmbetul 
regăseşti pe treptele de la intrarea către Niciunde
 îmbrăţişarea mamei cea fierbinte a tatălui 
cea dogoritoare fără braţe fără mâini 
doar cu un păr râzând în hohote al copilului blond
 rotirea neîncetată după lumină şi după lumina ta 
a ochilor uriaşi cenuşii ai celuilalt copil 
şi împlineşti pasul către Niciunde

în urma ta e linişte

nimeni nu te strigă nimeni nu freamătă la notele cântecului plecării tale
e bine că laşi în urmă linişte
nimeni nu doreşte oameni trişti 
oameni cu ochii în ape adânci 
oameni cu un sfert de cerc colorat în zâmbet 
apoi inelele pe care le laşi în urma mersului prin apă 
apar celor rămaşi în urma ta prea mari prea mici
mijlociul îi împacă jumătatea îi împacă
 filmele mute alb negru îi împacă

dincolo e Niciunde 

pare că te acceptă întreg. nu ştii 
aştepţi cu omida portocalie a biberonului de lapte
şi cu hohotul părului blond în ochi în braţe în inimă
 în gând în toată fiinţa ta singuratică
 pe ultima treaptă a scării spre prietenul Niciunde

păstrezi formele primăverilor trăite într-un gest banal al disperării

pictezi cu verde galben albastru alb auriu primăverile netrăite
într-un hohot al pânzei virgine care-ţi strânge universul odată cu mototolirea ei
după ce deschizi ochii în secunda hotar dintre creaţie şi real
te răsuceşti pe călcâie schiţând un dans necunoscut nici ţie până atunci
şi reîncepi să dai din mâini din gând din inimă din trupul-gând al fiinţei constrânsă să fie
umbră a creaţiei Lui pe întinderile apelor pământului

în aer piatra zboară

unde cade lasă o mică adâncitură
acolo tu aşterni pentru o clipă - cea a creaţiei-crucea materiei
pentru a ridica spre cerul creaţiei crucea irisului ochiului orb

forma unei primăveri netrăite se desprinde din curbura oarbă

 sărutându-ţi mâinile pentru clipa naşterii
unic glas reîncepe cântul de pe creasta muntelui 
pe care urcai în vis tu - omul copac 
şi frunză şi viaţă netrăită trăită în deplina lumină a bucuriei creaţiei
...........................................................
artă din artă prin artă aşternută gingaş 
de copacul orb pe harta rădăcinilor vieţii




Gând de seară 30 august 2013

visul a durat fracţiuni de secundă.
coşmaruri vise şi peripeţii statice pentru trup pline de mişcare pentru suflet lasă sufletului temeri cu cauze profunde necunoscute într-o zi în care raţiunea, îmblânzită pentru o fracţiune de gând începe să freamăte încetul cu încetul gândind la ziua de mâine. sigur greşeală în planul spiritual în care laşi în Voia Domnului toate cele petrecute şi cele nepetrecute prin tâmplele tale obosite de aşteptări inima plină de dezamăgiri subtile. se prăvălesc toate în sacul necunoaşterii şi după multe delăsări întoarceri false reînălţări în sfera pre-bucuriei renunţi să mai lupţi. simţi cum totul se prăbuşeşte sau pur şi simplu devii indiferent la exterior. 

ce de măşti se lipesc de faţa ta. în spatele lor grimasele urletele îmbrâncelile de la tine către tine continuă nelipsite de înseninări şi de relaxările trecătoare. un puzzle bizar îţi construieşte şi reconstruieşte mimica feţei. măştile - cortinele acestea dizgraţioase în ochii animalelor - care odată lăsate ajungi să te sperii de tine. 

privesc oglinda din baie şi mă crispez toată gândindu-mă că singura mască pe care o las să-şi întindă braţele veştede pe chipul meu sunt eu chipul meu real. joc prost teatru de când mă ştiu acuşi se fac 45 de ani şi eu n-am învăţat să joc teatru nici cu mine însămi. ruşinos periculos extrem de riscant dar...liniştitor încurajator. văd mai rapid micimile aşa oricât doare. aud mai bine mârâiturile umane şi odată ce am învăţat să clipesc pot pune pauze oricând pentru a părăsi scenele falsităţii de câte ori vreau.

spuneam că visul a durat fracţiuni de secundă. şi coşmarul vieţii mele durează tot atâta numai că pe el îl trăiesc şi-l trăiesc sistematic fără protecţie din parte-mi. e un sadism asumat. vreau să văd câtă rezistenţă am în faţa repetabilelor episoade. e ca un serial bizar în care te apropii din ce în ce mai mult de ecran de miezul acţiunii şi te loveşti cu nasul de sticla televizorului şi-apoi râzi ca prostul că ţi-ai văzut proiecţia figurii acolo. toţi călcau pe proiecţia ta şi tu nu simţeai nimic. mint. simţeai recele sticlei şi o fărâmă de vibraţie de la ecran de la aparat.

visul a durat o fracţiune de secundă. 
ziua nu s-a terminat şi eu printre rânduri scrise curgerea muzicii şi alte acţiuni  gândesc la ceea ce va mai trece prin fibrele fiinţei care sunt şi la măştile pe care de mii de ori voi încerca să mi le aplic pe chip şi care se vor scurge rapid în pământ lăsându-mi în aer chipul unic.
aiurez se pare. rămâne acelaşi drum pe falii înguste cu sunetul cascadelor împlinind fluidul din corpul-gând plimbat prin vis lumina şi Glasul cântecul...şi pasul mereu pasul prim înainte cu trupul lui-verticală între a fi şi punctul real al bucuriei de a fi pe o margine de cuţit măsurându-i tăişul.

i-am spus visului: Minte-mă dar minte-mă frumos!
a râs de mine şi s-a transformat în coşmar.
i-am ridicat atunci cortina şi-am început să simpatizez măştile fericirii.
uneori chiar mă distrez să scriu despre fericire deşi în spaţiul în care tot reinventez lecţiile de zbor construiesc colivii cu gratii de argint pentru suflet şi pentru privirile ochilor orbi.

"ce-i frumos îi place şi lui Dumnezeu" - sună banal dar sună
ca un câine cu cana de tablă legată de coadă simt acum că-mi este scrisul. poate-i o falie pe care nu trebuia să calc poate-i o sămânţă de mâine în toate aceste trăiri sau mă regăsesc a-cu-t în starea de acum şi nu ştiu să o definesc. 

întrebarea acestei zile pentru mine este: de ce simt umbra asta de teamă adânc încrustată în inimă. de ce neîncrederea îşi joacă iar cartea amară pe filele ultime ale celor 44 de ani trăiţi.

dacă aş putea evada dincolo de graniţele universului în care mă manifest zi de zi aş putea vedea mirosi palpa totul cu detaşare. acum îmi rămâne să ascult muzica gândurilor puterea gândurilor şi să dau din mâini ca un orb ce sunt pentru a-mi regăsi liniştea relativă. da, relativă. nici pe ea nu o mai nimeresc. unicul punct în care mă aflam a explodat. e curat în jurul meu. înăuntru însă un fulger îşi face de cap dansând vioi printre aleile labirintului singurătăţii asumate.

văd schimbul acesta de măşti ca pe o Scară a lui Escher. cum de câte ori sunt închisă în spaţii care-şi repetă structura de infinite ori mă sufoc aproape clachez pentru a mă ridica precum un Hopa Mitică iar şi iar la fel nu suport pe chip nici direct  (material vorbind) nici falsitatea. respingerea din partea grupurilor umane îşi are motivele ei clare de multe ori şi nu mă mai plâng demult. important pentru mine e să simt la timp şi să plec sau să mi se spună civilizat fără bruscări: pleacă eşti de altă culoare sufletească şi manifestarea ta deranjează tablourile cu tema prestabilită denumită: desăvârşirea infinită a iluziilor. plec fără zgomot şi-mi văd de masca unică mai departe.

visul durează fracţiuni de secundă dar după trezire...
























Gând de zi 30 august 2013



(cuvinte rădăcini de scaieţi)

ce frumos aleargă cuvântul printre rădăcini de scaieţi
câtă umbră ridică încrederea când o ia la fugă printre coloanele de gânduri
printre oglinzi sparte
cu braţele amândouă cuprind visul şi-apoi se ascultă unele pe altele cum tropăie pe podelele casei
undeva dedesubt animalele mici împletesc poemele subpământului
printre conducte în care apa curată sau murdară stabilesc un du-te vino aproape ordonat cu unele turbulenţe când materialele cedează nervos de atâta linişte în nelinişte din blocul sub care au avut ghinionul să fie fixate
şi eu visez noaptea excursii pe munte cu poteci din piatră măruntă aproape inexistente şi ele
mai mult aninată merg spre înainte cu mici întoarceri cu mari nesiguranţe
când simt intuitiv că ochii îmi sunt acoperiţi de braţe
ce călătorie ciudată mi-a cuprins arterele şi membrele au început să se agite să caute vârfuri de stâncă ieşită în afară
lumină multă lumină înconjoară scena urcuşului şi glasul care cântă întruna cald tandru blând îmi place
şi foşnetul tainic al cascadelor nevăzute şi setea setea ucigaşă care m-a trezit
am băut apă m-am mişcat prin casă să-mi reintru în aparenta normalitate a funcţionării
constat că trăiesc într-un robot dependent de mişcare de înţelegere de şi de şi de
m-am plictisit
aseară vroiam să mă retrag
cascada e de vină că scriu. râd. tot găsesc vinovaţi mai vii decât mine însămi şi mă tot plâng că nu mă pot opri din scris
ce frumos aleargă scaieţii printre rădăcini de cuvânt...

----------------------
notă:ce vis am putut avea azi noapte...Mergeam şi mergeam de nebună pe marginile acelea înguste şi culmea e că nu simţeam teamă. Curgea prin mine acea cântare a Glasului, lăsam lumina să mă învelească şi nu vedeam în jur nimic. Numai pasul următor îl rotunjeam cu privirea. Povestea azi este născută că doar între 3 şi 5 dimineaţa am visat tot. Mă întrebam numai ce înseamnă şi mai ales ce mă mai aşteaptă înainte-n viaţă. Cascada nu se opreşte nicicând. Jaba mă bâzâi eu mereu





cot de gând




lasă-te într-un cot de gând şi ridică sensurile la înălţimea unui început
fără cărţi de joc fără file îngălbenite caută adâncimile firii 
când oboseşti
ridică iarăşi sensurile la înălţimea unui început
e un joc simplu care-şi complică regulile când ating raţiunea
coborârea se face lin până la inimă
poţi folosi instrumente muzicale
precum orga - plimbarea prin sunete este prelungă simulează mersul pe jos prin labirint
aici ordinea e aparent precisă
dacă nu încapi în tubulaturile fine redevino ecou
el e învingătorul în toate când aerul e curat cristalin sunetul clar sparge frontierele le împinge le răsuceşte
când te plictiseşti de orgă alege harpa degetele simulează scrisul în fuga notelor în alunecarea privirilor
când ţi-ai recăpătat curajul de a fi alege vioara lângă un pian vechi
clapele lui mângâie chiar dacă uneori lasă impresia abandonului sunetului blând
după toate şi tot ...

lasă-te într-un cot de frunze domolite în ploaia de azi de acum fără scăpărări de mâine
e mai sigur





























joi, 29 august 2013

la revedere blând




(tăiat-au Capul Sfântului Ioan Botezătorul
Iubirea Sa de Domnul 

credinţa şi învăţătura Sa
au rămas neştirbite
în mintea sufletul spiritul Omului

e bucurie mereu
când izvorul gândurilor aşternute în versuri sunt:
viaţa iubirea credinţa adevărul

şi completez
atât cât îl cuprindem la fiecare pas înainte exprimat)
-----------------------------------------


ce-i vechi şi aspru laşi în urmă
iei viul clipei de acum

toate se sting ordinea-i clară
sunt şterse toate răsucite
adesea sunt şi răscolite

oricum în tine eşti mereu
piatră nisip şi seul greu

ce-i vechi şi aspru las în urmă
cenuşa dorurilor arde
în mine sunt şi-n mine tac
de-acum sunt abur în capac
pe oala gândului nescris

în linişte retrag un vis şi spun încet
nu-i revedere nu-i întreg
în prag de viaţă nu-i nici timp nici ţărm
nici gând în vânt nici zbor mărunt

sunt simplu punct un fir cărunt
din coama calului sătul
s-alerge până-n porţi închise
tot înşirând pe trepte-ncinse
sufletul prea orbit prin văi
urcând pe dealul de nevoi

visând mereu o cifră: doi
cu oameni goi plini de noroi
cu plan în plan prin plan din plan
gândind mereu mai strâmt în an

revin
la revedere blând
nu ştiu de va fi prea curând
oricum sunt acord nescris
pe tabla unui cord închis

sursa imaginii: http://webcultura.ro/incredibilele-iluzii-optice-ale-unei-artiste-japoneze/




















Gând de seară 29 august 2013


(după un curs despre comunicare undeva, la graniţa dintre adevăr şi indiferenţă)

"...uneori, pe parcursul existenţei, ni se întâmplă ca sufletul, după ce a suferit din pricina greutăţilor vieţii, să simtă brusc o uşurare, fără ca vreun element concret s-o poată explica.
Îmi imaginez uneori că noi suntem nişte zone climaterice, peste care se aglomerează ameninţări cu furtuni care vor izbucni în cu totul altă parte.
Imensitatea goală a lucrurilor, vasta uitare ce domneşte în cer şi pe pământ..." - Fernando Pessoa - "Cartea neliniştirii"
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Dacă strigi la ieslea săracului, se prăbuşeşte în vâltoarea apelor simţurilor.
Dacă vorbeşti cu grijă unui om cu handicap, îţi va zâmbi deschis sau va închide poarta comunicării până când inima lui se va deschide pentru totdeauna, în faţa cuvântului tău.
Dacă vei rosti umbrei durerea ta, îşi va chema suratele şi vor încinge hora demnităţii
şi dacă nu vorbeşti, gura ta va deveni peştera în faţa căreia bolovanul disperării va prinde rădăcini, prin ramurile fine ale bucuriei tale, de a redeveni oglindă în comunicarea vie dintre fiinţe.

Privesc un câine, îi zâmbesc, mă latră sau nu mă latră, dar sigur vine şi-şi aşterne capul sub palma mea, dornică să mângâie.
De când crucile copiilor mei au înflorit în cimitir precum florile de mină şlefuite, glasul lor a devenit mai puternic, liberat de durere.
Îl aud, îi mângâi tonalităţile dar...palma vrea să atingă, să prindă tremurul fin al zâmbetului gurii care-l poartă, să-i mângâie ochii lunecoşi spre gestul meu de mângâiere şi, mai ales, să simtă capul micuţ pe umărul rămas fără stăpâni... Umărul stâng -cel pe care de atâtea ori au adormit când le cântam încetişor plimbându-mă ore în şir cu ei prin casă sau dansând încetişor cu ei în braţe, strigă uneori de singurătate şi-atunci, îi arunc o metaforă, o privire, un gând rătăcit printre aşteptările inutil înşirate în gara fără nume. Trenul a plecat demult iar noi - eu şi umărul, - privim şina trenului, cum numără la rându-i roţile care nu mai trec.

Dacă strigi la ieslea săracului, universul lui se prăbuşeşte.
Dacă vei cânta spre ieslea săracului, paiele vor redeveni grâu, lumina îşi va întoarce mătasea vindecătoare spre gând iar tu vei ajunge să guşti ţărâna în care grâul se ridică spre înalt, iubind seninul unui cuvânt care răstoarnă timpului graniţele în vadul iubirii.
Dacă uneşti în tine toate glasurile pământului fărâmiţat într-o secundă în care cerul a rostit: Stop cadru! - setea de comunicare vie creşte iar tăcerea, pentru tine, devine palma ţărânei în care grâul se coace lăsând bobului de grâu bucuria de a fi cel ales de Chipul Lui să împlinească rodul veşnic al vieţii. Şi totuşi alegi tăcerea vie de câte ori palma ţărânei în care firul de grâu se înalţă atinge inima ta în centrul firii...

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

"Spectator ironic al meu însumi, eu n-am renunţat, totuşi, niciodată, descurajat, la spectacolul vieţii. Iar fiindcă ştiu astăzi, anticipând, că fiecare vagă speranţă va fi oricum dezamăgită, sufăr de plăcerea specială de a savura decepţia în acelaşi timp cu speranţa, ca pe o mâncare deopotrivă amară şi dulce, în care gustul dulce devine încă şi mai dulce prin contrast cu cel amar. Sunt un sumbru strateg care, deşi a pierdut deja toate bătăliile, continuă să traseze cu anticipaţie, pe hârtia planurilor sale de bătaie, savurând în fiecare detaliu schema precisă a retragerii sale fatale în ajunul fiecărei bătălii." - Fernando Pessoa, "Cartea neliniştirii"



Gând de zi 29 august 2013







pe frunze de jad se răstoarnă toată alcătuirea găunoasă a pământului, când vrei să eliberezi sufletul de nătângele crispări ale urâtului din om, emanat zilnic prin rădăcini de cuvinte, de gesturi, de sunete bâlbâite.
pe ramura dintâi a creştetului credinţei simple, neîmpovărată de transcrieri ale demonilor dorinţei de dominare, te regăseşti, linişteşti, trăieşti, profunda pace a gândului.
pe o latură a cuţitului-sabie călăresc amintirile şi vrei să le păstrezi aroma. nu aroma. sună dulceag. esenţa celor ce se impune a rămâne neştirbite.
mă repet la nesfârşit pe unde gândul dezvoltă idei ale propriilor nevoi de eliberare din mlaştina în care cercuri materiale pline se tot învârt, într-o sferă a iluziilor exprimate cu voci stridente, nepotolite în chemarea lor stranie.
mă rostogolesc o clipă precum capul Sfântului Ioan Botezătorul şi sper să mă pierd printre lăstarii întunericului, pentru a avea o clipă de taină în aprinderea flăcării mărunte a lumânării vieţii acelei realităţi a inimii, a visului din visul din vid, unde cerul ascuns în mine uită repetabil, până la permanenţă, furtunile. păstrează arderea trunchiurilor de copaci loviţi de fulgerul gândului transformării trezirii, trezviei, pentru a reapare neatinşi, umbre curate a înfloririlor prin primăveri ale spiritului.
m-am săturat de stagnări, de tumbele prin iarba amară, de spectacolele de circ ieftinite de spectatorii care aplaudă vioi orice banalitate.

pe frunze de stejar se răstoarnă toată alcătuirea găunoasă a pământului. jocul continuă în rostogolirea unei ghinde între două fărâme ale aceleiaşi pietre. ghinda caută colţul zidului în care piatra unghiulară reîntâlneşte întregul, în crucea valului dintâi.
într-un vers învelit în bucuria ţărmului cunoaşterii, marea sărută tainic aripile pescăruşului şi scoicile nu întârzie să apară. copii ai sărutului lor, lasă cântul tălpilor să-şi împlinească bucuria în trupul de sunete.
uitarea este prinsă în arcuşul unui violoncel când scaunul aşteptărilor prinde rădăcini în nisipul ţărmului bucuriei.

pe pat de alge, soarele încropeşte hrana gândului. amar şi liber este rodul. se leagănă timpul între cuvânt şi verde până când îngerul copac îşi redeschide larg coroana împărţind geometria vieţii în două trunchiuri: unul dens al căutărilor, celălalt precum bagheta dirijorului în simfonia infinitului iubirii de înalt.

pe frunze de cuarţ îmi aştern inima. o las să asculte simfonia iubirii de înalt printre rostogoliri de scoici când marea sărută aripile pescăruşului la naşterea unui nou alfabet...
































marți, 27 august 2013

Gând de dimineaţă 27 august 2013




te cred 
eşti timpul care-mbracă ţărmul
în versuri calde tresăriri de gând
şi-n fiecare zi aşterni pe cale o scară îmbrăcată-n mărăcini
apoi culegi cu degetele îngheţate
însingurarea fiecărui spin

prin alge
în mişcare un călcâi
îl înveleşti atent şi fugi
să nu te prindă înserarea gol
când din apus răpeşti înfrigurarea şi arderea metaforei i-o pui
precum o capă pe umerii ei goi
(aşterne umbrei distanţa dintre noi)

plimbarea ta se-ncheie într-un do c-un re de început
şi-un mi-fa-sol
la-mine vii cuvânt şi-aşterni un ţărm
un cântec viu ecoul unul ţel
o umbră vie-a vieţii ce-ai trăit
în ea deplin în plin cu bucurie ai simţit
aripa îngerului cu aripi de flori
noi nu vom fi (sau cine ştie)
doi...

te cred
eşti ţărmul cu parfum de flori
de alge şi de timp purtat prin mori
cuvintele-ţi sunt calde aspre goi
în faţa valului frângem desenul clipei dintre noi
cu pietre-n mâini mărim inelul apei
în cruce stingem lumânarea-n pată
apoi o pâine împărţim râzând
cinstim poemul plimbat pe scara-gând

pe masa bucuriei ai aşternut
un singur punct metafora şi-un gând
împarţi desparţi aduni şi scazi curgând
fluidul vântul latră scurt
pe-o algă tu cuţitul îl aşezi
continui în iubire să creezi...

te cred
eşti un sărut uitat în asfinţit
cu chip din norii roşietici din iubit
te stingi aprinzi revii curat
în cântecul de lebădă uitat






















luni, 26 august 2013

Gând de zi 26 august 2013


iar vreau să strig când nu m-auzi
când dorul meu încape
într-un ceaun de aburi cruzi
când gândul vrea să scape
de apăsarea de argint a firului de iarbă
şi de măruntele dorinţi ce-l strâng în chingi în grabă

iar vreau să tac să râd să plâng
când ştiu
trecutul te apasă
e ca o plasă de-nceput şi de prezent

mai lasă

timpului un pas sărit
peste o notă două trei
durerii mut surâde-i
o să mai stea
pe-o muchie de muşchi flămând
în şura vie a-ncăput tot rodul verii-n toamnă
o să le ieie de la-nceput
poveştile dintr-un sărut cu tălpi umblând prin rouă
cu pori deschişi spre început
spre un sfârşit când plouă
şi lasă-mi aerul nescris
e fila liberă sub scut şi-n spatele oglinzii
încearcă să-ntregeşti tu mut
conturul clar al cheii
spre inimă ai rupt şi au durut petalele deschise

şi-acum le numeri

e un fragment de cântec scurt finalul verii
se-anunţă-abrupt în prelungiri
se-ntinde şi se-ncheie cu un buton
prea învechit să-mi fie cod al serii
în care tu ai început să-mi scrii
prin filele tăcerii
că mă gândeşti că-n mine brut a încăput
fragment durut fragment de lut
copilul căutării

iar vreau şi mă opresc în scut
tu taci şi-n roua dimineţii
văd toamna iarna început
de primăveri tăcute
şi-o vară iar prin aşternut de litere stinghere
îmi va mai arde-n pas de gând cu ghearele tăcerii
inima formă de-nceput şi de final
prin seve




Gând de dimineaţă 26 august 2013


trebuie să fugi trebuie să fugi
- striga gândul la mine de pe piatra fumegândă a iubirii
- nu fug gândule
rămân să privesc spiralele tale şi ale aproape florii verzi de aloe-spiralată chemare către răsărit a iubirii
piatra de lună se zvârcolea între corn şi întreg pe un sfert de lumină argintie
reinventând metaforei conturul
miezul se răsucea şi el atingând vârful crestelor ritmat
nu ştiu ce dans era acesta dar eu visam legături ale infiniturilor etern feminine cu cele masculine
m-am trezit brusc la o palmă de covor
ţineam în mâini o carte citită noaptea
ceaşca de cafea lăsa urme în aer rotocoale de aburi
alt alfabet poate banal poate important a fi descifrat de ochii mei semideschişi
pe caldarâm se aud paşii tatălui şi vocea mamei îmi rotunjeşte liteele numelui
alerg să deschid uşa scării
uitând alfabetul ireal de frumos al aburilor de cafea până la dispariţie
dintr-o altă într-o altă dimineaţă se vor răsuci prin aer alte litere poate mai complicate poate mai simple
eu voi alerga iar şi iar spre alfabetul rotunjit de glasurile părinţilor
atât cât viaţa îi mai îmbrăţişează uneori rânjind alteroi zâmbind larg cu gura de verde în forma aproape florii de aloe alungând racul furios din calea dreaptă a iubirii lor



Gând de noapte 26 august 2013




un geam subţire mă desparte de înălţimile arzânde
refuz să urc să văd o creastă îmi pare-a fi mai bine umbră
când îi ating cu talpa trupul când îi măsor cu ochiul vârful

în ascuţişul ei văd treapta căderilor în hău şi ploi
acoperă cu soare chipul cernutului apus prin văi

adâncă-i starea înlţimii dar mai adâncă-i înălţarea
când suflet spirit gând se urcă printr-un cuvânt rostit în taină
şoptit în bezna cea adâncă a unei peşteri ne-ntinate

se-aprinde lumânarea blândă şi-o vezi cum dansul şi-l începe
prin flacăra mărunt crescută în viu cu plin îţi laşi chemarea
să prindă forţa florii albe dintr-un cireş abia născut
crescut din palma de pământ în care trupul tău trudeşte

abia atunci văd geam subţire cum mă desparte de-nălţimi
şi cum dispare printre sensuri când sufletu-mi de Tine-i plin
Tu Duh al liberei voinţe de a fi om cu gândul blând
de-a fi în pasul vieţii albe veşnică trudă-n drumul bun


imagine: Ceahlău- Panaghia




duminică, 25 august 2013

visare vie fără praguri



dintr-un cuvânt te-ai întrupat
visare vie fără praguri

în umbre sunt înfăşurat
o colivie-mi este voie
şi printre gratii strâns în chingi
de vorbe goale gânduri strâmte
pe Tine Doamne Te aştept

sunt gând şi faptă în nevoie
mă răsucesc în file drept
şi strâmb într-un mărunt tăciune
în gratiile fără capăt
când înrobit mă simt şi ard
aprind în mine lumânare
şi fir pustiu de sin mă sap

din pline timpuri curgătoare
joc pe o carte ce-i nedrept
apoi arunc la întâmplare
leşia gândului prea sterp
să îmi cuprindă liberare
să fiu din colivie şters
să reînvăţ alt mers pe şes
să nu mai calc nici ierburi moi
să uit că-n lume cifra doi
i-un pas absent un gând ardent

în unu doi e numai crucea
când într-un unu-ajungi târziu
din plin prin gol într-un covrig
apoi în punct numit de frig



jocul cu ceşti




cu rana ta îmi umplu gândul
şi-n fiecare zi opresc
asaltul clipelor de veghe

mă re-ncropesc te re-ntregesc

tu ţeşi adânc în mine valea
răscoalitoarelor dovezi
că-mi sunt eu însămi rană vie
în cerga bolţilor lumeşti

când fugi când scalzi pe dealuri vântul
în pumni aduni cuvinte-ntregi
le laşi să plouă amintire

într-un prezent puncte regeşti

când aurii când albe-n umbre
când negre flori de mină
-plumb

se schimbă albia senină
cu falii rupte printre ceşti

munţii în dimineţi se-adună
cafeaua lor sunt eu eşti tu
şi toţi în praful de lumină
cafea uscată suntem

veşti

pentru culorile din stâna
în care oile sunt regi
regine mototol grăbite
ca râsul tainic din poveşti

cu rana ta îmi cern eu gândul
şi când din mine pleci strigând
la păsări albe
vii din tine

şi-mă-ncropeşti mă re-ntregeşti

jocul cu ceşti în lună plină
continuă

noi ascultând

cum curge-n pantele divine
cafea uscată din poveşti...