raiul se mai scufundă odată cu barca necunoaşterii se întoarce în port nava luxoasă a cunoaşterii aproximative e acoperită cu gel substanţele din el sunt banale le recunoşti după efectele largi după zâmbetele tâmpe în faţa frumuseţii în umbra gândului unic în faţa inimii larg deschise de multe ori inutil deschise pumnii nu întârzie să apară instrumentul preferat devine unul din beţele tobei unei renaşteri întru adormire urgentă pălăria magicianului prostiei e plină de urechi clăpăuge ridicate mereu la zgomotele cotidianului
stridenţa aruncă în aer bancurile de peşti aurii pe faleza părăsită de culoare sunt mii de undiţe aruncate pescarii nimicului aşteaptă nici o mişcare nu se poate fura în urma declicurilor fotografiile se pierd adesea într-o găleată de plastic pe care scrie smântână sau iaurt acolo peştii aurii nu stau sau se transformă în nisip umed
sunt frumoase formele inutile precum tot ceea ce agită pe o pânză imaculată colorată pământiu solii ei ai năvalnicei prostii acumulată adesea în urma unui proces profund de negândire
raiul se mai scufundă odată scoicile sunt aruncate la suprafaţă uite una cum se zbate să se întoarcă priveşte-o atent apoi spune-mi dacă merită să mai rămân în povestea asta prelung adâncită într-o metaforă fără conţinut...
în curtea unei şcoli imaginare se joacă de pe un picior pe altul mingea gândurilor în curcubeul vrajbei se ating intensităţi reinventate ale glasurilor cuvintelor negândite
se aruncă boabele acide ale sensurilor risipite printre puncte elevii sunt înveliţi în scoarţele albe ale copacilor plini de frunze ruginite
înălţimile nu se mai măsoară se privesc direct în inele iar în scorbura concluziilor pripite se aşează bileţele de amor turbat în care cifrele ating miliardul prea uşor pentru a mai fi evaluată valoarea reală a exprimării
în curtea unei şcoli imaginare pietrele au devenit pene de scris iar fulgii păsărilor nervoase devin statui cu braţele chemând neîncetat cerul la judecata valorilor diluate
anul şcolar abia a început încheierea se face în acordul fals al unei stranii bucurii în care orbii îşi recapătă vederea privind oglinda mată a unei victorii amânate
se aşteaptă următorul an pentru o repetare absurdă a piesei de teatru devenită între timp spectacolul de circ şi pâine amară a profesorului cu inima cât o bibliotecă a valorilor neştiute ale adevărului unic ochii de corb când prinde în gheare o nouă jucărie trupul conturând visul înţelepciunii şi tălpile goale prinzând roua răsăritului bucuriei de a fi sol al Domnului în pasul dintâi al copilului cu pleoapele larg deschise cunoaşterii
înfloreşti mereu ramură a singurătăţii răceala te cheamă neîntrerupt răceşti ramură şi strănutul tău naşte iar şi iar bobocii şi-apoi mugurii frunzelor adolescenţei fără strălucire (se inversează ordinea unei gândiri ciudate) maturităţii cu privirea rămasă în groapa în care se aruncă neîncetat păpuşile contorsionate şi zâmbetele copiilor frumoşi părul lor a rămas să râdă morţii în fiecare secundă cu fiecare mână de pământ aruncată care a crescut în lopata cu zimţi la capătul de jos
uneori devine capătul de sus şi printr-o magie sau banală metaforă devine furculiţa pământului când cerul este servit la masa năuciţilor de viaţă
înfloreşti sau înmugureşti ramură a singurătăţii îmi place să te privesc îţi voi scrie o rugă a distanţei a răcelii a gheţii arzânde în inima crudă a verdelui acum taci şi înfloreşte sau înmugureşte pe falia cuvintelor seci apoi lasă-mă în pace mulţumesc
să nu uit am văzut că există copaci fără frunze florile încropesc o singură dată coroana apoi se leapădă de ea sunt păstrate ca nişte umbre uscate în ierbare alături de firele de gând în vârf au un bob de albastru şi un punct fin auriu
trezeşte-te - aud glasul tăcerii printre aburi de vis iluziile încetează să mai fie paleative durerii când ele însele devin bumerang cu laturile ascuţite vârful din dreapta atinge tâmpla mă trezesc şi reîncep să văd forma în care mă manifest ca pe o daltă ca pe o pană de vultur transformată în instrument al aşternerii cuvântului
zborul se amână dureros pasărea refuză să mai cânte pe ramurile pline de spini
mă trezesc în plin abur de vis ridic pleoapele deasupra unei file în care iarba încolţeşte repetabil amar întreb tăcerea dacă mai am dreptul la sunet la litere la culoare mă priveşte prin firul de pir al prezentului răsucit ca o frunză toamna în plină cădere
o privesc şi eu apoi îi învăţ liniştea repetabilă lecţie într-un cub fără laturi cu plinul gol traversat de vântul schimbărilor fără întoarceri
trezeşte-te aud inima ridicând laurii iubirii printre tălpile tăcerii m-am trezit inimă acum ce fac - o întreb şi las să cadă pe tălpile tăcerii bucuria singurătăţii
dorită sau nu ea rămâne loială fertilei lipse de comunicare prietenie desăvârşită într-o lume în care pe rând devii dar apoi cârpă mult întoarsă pe toate feţele pliată logic motolită haotic la final în mod banal aruncată pe un colţ de viaţă amânat uitat cândva readus la înaltul rol de amintire
trezeşte-te umbră - îmi spune ochiul avem multe de împlinit
timpul şi-a frânt muchiile într-o secundă a încercărilor cu rod amar
între mine şi voalul de mireasă există un dialog prelung în el înot de câteva decenii cuvintele le fac să se multiplice până la strănutul copios exprimat zi de zi când singură într-o felie de pâine regăsesc întregul lan din care grâul s-a iţit verde ca o speranţă a glasului blând mai târziu a ridicat bobul de pământ coaja sămânţei putrezite a tăcut soarele l-a privit cum înalţă lancea cuvintelor într-un vers ascuţit i-a zâmbit răspunsul a fost în pumnul de boabe şi-n fiecare fărâmă de chip de Dumnezeu strălucind până la sfărâmarea în morile omului
dialogul nu moare întreb mereu voalul de mireasă de câte ori cununa de spice se aşterne pe creştetul copilei cu ochi de cărbune şi de câte ori ea fata înghite bobul de grâu măcinat în morile omului
Învolburată dimineaţă cu gânduri negre şi albe şi maşina învârtind rufele negre ale singurătăţii asumate. Se aude un clopot încă se mai bate chemarea gândului la rostiri plăpânde dar puternice în ecoul lor către credinţa curată. Nu glasul omului aduce fiinţa rătăcită la curăţenie ci glasul acela blând şi aspru totodată al clopotelor mari şi mici şi mijlociul compromisului în a alege să trăieşti până la scuturarea de ultima frunză a unei toamne ruginită în aşteptări iluzorii. Uneori mă gândesc că iubirea poate fi limanul apoi mă lovesc de porţi uriaşe aşezate chiar în drumul pe care îl aleg. Dumnezeu ştie dacă este cel bun. Eu resimt greşeala alegerii prin toate cele ce vin bănuite sau nu de al nu ştiu câtelea simţ cu care m-a înzestrat Domnul. Şi eu nătânga de mine am uitat să-l folosesc conştient. Asta nu se învaţă niciodată. Se respiră adânc din străfundurile subconştientului apoi se lasă să dospească pe parcursul circului în care te desfăşori făcând pe omul mergând când târâş când în patru labe când vertical. De multe ori mergi pe patru labe cu spatele mângâind pământul şi abdomenul privind uimit cerul. Atunci primeşti atenţionări cu viteza sunetului şi a luminii cumulate într-un sac de încercări. Cu cât mai des cu atât mai bine pentru creşterea ta spirituală. Plângi râzi bombăni ba chiar şi rosteşti cuvinte grele urmate de bumeranguri şi mai grele ale propriilor vorbe negândite ajunse în vârful limbii accidental purtate de furii absurde pe cazuri fără importanţă. Te agiţi cu burta în soare admiri răsăritul şi apusul apoi înserarea te atinge pe fruntea asudată şi te trimite la culcare. Te ridici vertical pentru a adormi fără gânduri în visuri interminabile coşmaruri sau frumuseţi nebănuite pescuite de suflet în plasa imensă a călătoriilor lui singuratice. Te trezeşti şi o iei de la capăt măsurând de câte ori lava vulcanului interior s-a reactivat. Priveşti icoana ochii se lărgesc fără măsura timpului în care scârţâi neîntrerupt la vioara cuvintelor surde. Mut de iubire te întorci la poziţia abdomenului spre cer şi răsuceşti timpului timpanele în speranţa că vei auzi la rându-ţi câteva ecouri calde. Îngheţi preferi surzenia. Orb eşti oricum. Rămâi privind cerul dând din mâini ca un gândac rostogolit de lăbuţele câinelui de pripas din grădina unui rai închipuit al omului copac al omului cruce al omului sătul de a mai fi formă cenuşie într-un experiment interminabil. Atunci cred că e momentul să te ridici să laşi verticala să-şi exprime frumuseţea şi să refaci sau să reconstruieşti primul pas spre a fi Om. Ce dimineaţă învolburată trăiesc acum! Privesc ferestrele cu ochii înceţoşaţi de gânduri şi tastele îmi atrag degetele cu încă o literă încă un cuvânt încă un gând. Le aştern pe toate aproape şi aştept primul bumerang. Turnul de frunze ridicat aseară s-a prăbuşit. Acum pe covor este o pânză de rugină cu nervuri fantomatice din care picături de verde roşu galben iţesc nuanţele pentru că încă un poem. autor foto: Victoria Anghelache
am coborât o clipă în parcul literelor strâmbe se aduceau poveri de sensuri cruci încurcate pline de culori
tu ai ales o viaţă prea curată în ruga ta se zboară-n infinitul din piatra gând în unghi lăsată bucuriei
sunt
trup de gând de libere alegeri în pasul Lui mă strâng acum să cânt mi-e a iubi în arc de bumerang cuvântul
se-ndreaptă literele în şuvoi curgând
cascada lasă spaţiul plin de sete când visul încropit minciunilor în vânt uită privirea coborâtă dintre creste pe rădăcini esenţe mir
flămând
flămând e omul când priveşte apa în mâna lui o piatră-a amorţit
închide-n pumn sămânţa vinovată aşteaptă trecerea
cortina spumegând
îi lasă pasul gândul să-ncovoaie ramura vieţii privind nori trecând
deasupra umbrei se ridică viaţa şi-n fiecare clipă rugi arzând taie-n vârtejuri albe îndoiala că eşti şi sunt literă dreaptă din cascada umbrelor colind
un punct în inima cuvântului este chemat să atingă strălucirea iubirii cu vocalizele stai bine fiinţă şi printre copaci întinzi ramura să prinzi picătura din lemnul vulturului picătura de zbor în ruga ta nesfârşită
vrei să alcătuieşti esenţele rugilor esenţele curăţeniei în aburul parfumat al tămâii
sprijini trunchiul şi el prinde în bucuria lui visul păsării e pasărea care ştie să-şi înnoiască vârful de foc al glasului în tăişul ei cuprinde întreaga făptură pământeană dintr-o privire
între răsărit şi apus spre înserare creşte cântecul păsării înainte să-şi aştearnă trupul obosit pe stânca cea mai înaltă a frumuseţii gândului
punctul răspunde strălucirea există esenţele sunt vii în inelele trunchiului pregăteşte tâmpla să le simtă zvâcnetul apoi lasă-ţi veşmintele învechite în timpanul timpului şi el învechit în uitare alege uimirea copilului păsării înainte de primul zbor când îşi priveşte părintele în secunda deschiderii aripilor să fii prezent în acel acum
punctul a răspuns strălucirea aşteaptă glasul privirea ta tu unde eşti ----------------------
notă: "Cel mai adesea, răşina este cunoscută ca lemn de agar, lemn de aloe, lemnul vulturului, gaharu, aloeswood, eaglewood, gaharu, agalocha sau oudh (în diverse limbi arabe")
tempo acid între doi paşi între două rostiri şi o prelungă tânguire a clopotelor bisericilor înecate în apa deznădejdii
se ridică rugi se rostesc întoarceri în inima cuvântului sfânt pâini castel de pâini miezul parfumat ridică glasul flămândului
versurile adorm în cuibul unei metafore neinventate de gândul creatorului
alunecări înălţări în acelaşi tempo acid dintre doi paşi freamăt de munte chemarea globului de aur vechi ploaia de viaţă şi speranţă nu promisă trăită până în adâncul apelor clare în care toaca lasă lemnul firii să aleagă bucuria
o duminică a gândului curat printre apariţiile soarelui în deplină forţă a pasului unic spre înainte spre sus spre mântuire
pe drumul cunoaşterii dansează sub frământarea tobelor fantomele cuvintelor ştiute neştiute rostite nerostite se îmbracă ierburile cu velinţele apăsărilor paşii rup ritmul cu aripi de fum ridică frazele în lungi troiene de nerăbdare de disperare e secetă de glasuri curate Doamne e viul mort la fiecare colţ de speranţă şi hainele Doamne hainele sunt cenuşii
ridică Tu Doamne Glasul Tău deasupra cenuşii retrezeşte umbrele înviază-le cu roua ierbii albe prinsă acum de Tălpile Tale sfinte
pe drumul cunoaşterii tobele răsună dureros de clar şi ritmul se înteţeşte cu fiecare fir de iarbă plimbat de tălpile fierbinţi printre runele de sare bilele de mercur se rostogolesc din palmele săracilor bogaţi într-un vârtej din care scăparea e doar un ideal al comodităţii
spune Tu Doamne de câte ori să mai bată tobele fantomaticelor cuvinte până când spuma valurilor ne va deveni bucurie până când
abstract rostogolit gândul macină grâul precum o moară cu roţile din lemnul teiului artistului într-o aşchie de frământare într-o rugă scurtă matură sau inocentă răsuflare a patimilor în versul esenţă în lacrima firului de iarbă în roua tălpilor asprite de verticală în lenea prelung lăsată la dospit în grâul încolţit în spicul de toamnă aspru modelând vântul cu spirala aurului vechi
plastică formă se rostogoleşte pe podeaua timpului netrăit imagine blândă aspră vie ştearsă readusă la tăişul cuvântului nenăscut mototolită între tâmplele pescăruşilor flămânzi mângâiată de aripa şi val se naşte într-un strigăt sau o răsuflare simplă a bucuriei creaţiei
abstract învelit în metaforă cuvântul surâde cu ochi de copil dintr-o culoare desenul schiţă a amuţit
pe o arie de pânză albă poemul gândului se desfăşoară liniştit între două arcuri două sinusoide ascuţite şi linia dreaptă
fiecare alege o axă când privirea dăruie viaţă liniei orizontal vertical în crucea timpului trăit netrăit
în pântecul cerului cuvântul anunţă incendiul pădurii valorilor dincolo de gândirea săracă se ridică stejarul bradul a rămas neatins un singur con lasă vântul să-l legene între acum şi uitare uitare şi acum sus jos răsărit amurg inserare noapte cu o noapte în plus răsăritul va fi dublu în altarul prăbuşit al umanului
disecţie pe o umbră are loc acum în dorul flămând de viaţă de apropiere de îmbrăţişare cuvântul doarme sensul trezeşte înainte de rostire sufletele înăbuşite de cenuşa încă arzândă a viitorului arde sămânţa visurilor promise a fi împlinite în taina astrului unic din privirea copilului cu ochi de cărbune
cărbunele atinge fila albă fila albă îi primeşte vârful spin spinul reînvaţă mişcarea pământului sunt prelungiri de viaţă învelite în cetina bradului în care un singur con lasă vântul să-i legene con ánima bucuria de a fi formă a vieţii născută renăscută din piatra unghiulară a cuvântului unic
în sfera de lapte a cuvintelor familia gândurilor descrie tăcerea tatălui durerea mamei şi plecarea fiilor printre umbrele rătăcite deasupra coliviei valorilor în care umanul a uitat creanga de spini strecurată printre gratii ca un ornament al ruşinii umilită de vârful celui de mai sus spin creanga tace înţepăturile metaforelor secate de linişte adună păsările în încercarea ultimă de a recontura zborul cu pieptul deschis desprind timpului secundele netrăite şi-apasă şi-apasă înr-un ultim tril în armonia plecării forma ascuţită de cer anume pentru a ne spune că sângele păstrează în el zborul acel zbor cu două aripi albe larg deschise infinitului frumuseţii frumuseţea umană există o clipă cât un şirag de fructe stricate s-a strecurat urâtul şi-a învelit patimile ascunzându-le transformându-le în virtuţi după o îndelungată spovedanie a minciunii pe tava din altarul bogatului sărac
am un iubit gând încifrat decodarea e dificilă şi duce adeseori la fuga cu tălpile goale prin iarba plină de roua răsăritului
între el şi mine se adună la taifas ţărmul scoicile şi turnul de gânduri din fibra singurătăţii se ridică
peste tot în scenografia iubirii mele există iarbă valuri şi tropotul hienelor veşnic flămânde
tigrul strânge în căciulile găurite ale timpului visurile toate cu ghearele mereu scoase din teaca fierbinte
dansează în cele patru direcţii ale anotimpurilor
spune că zdrenţuite se rostogolesc mai uşor printre neîmpliniri jocul lui e fascinant când la final lasă totul şi plimbă nisipul din gheare către liziera pădurii
nu-i mai doresc privirea îl las să plece mulţumit de grafica pe care o voi înrăma cu propriul meu destin
l-am numit de pământ l-am uitat în amfora crăpată de fericire în plin extaz al privirii jocului tigrului cu propriile-mi alegeri
în viaţa mea o umbră-a coborât a ridicat coperta unei cărţi cu filele aduse din pământ prin cer s-au răsfirat şi fremătând m-au înălţat spre Tine Doamne coborând urcând infernul rai infern călcând
e câmpul plin de bucurie văd cum lampioane se aprind pe rând mi-e pasul gol şi plin de vânt şi cânt prin cuiburi pline-goale dans de lup spre luna plină cânt prin trup de vânt
în viaţa mea a coborât o umbră şi-mi umple cornul lunii când spre steaua rară desenez cântând
cinci colţuri centrul dispare în cuvânt prin vântul care fură geometrii râzând
mi-e dor a fi şi a nu fi cuvânt un pumn de ierburi toamnă strânsă-n gând cu rodul necules rostiri de vânt
mi-e plin gol câmpul înfloriri pornesc în cale-mi cugetând
mi-e dor de tine câmp de gânduri albe cutezând să-mi fie-n bucurie velinţă vie bucurând privirea Domnului prin rug de frunze miruind viaţa fapta gândul dezvelind de patimi grele fiinţa liberând
mi-e plin de Tine Doamne câmpul de gânduri prezent de iarbă-amară spre cer trupul fragil pe trepte înălţând --------------------- ---------------------
*** am tot chematul prezentul tot am scris şi-n pas culoare în gerunziu am cuprins mă ierte cei ce nu-l suportă-n vers acum aşa a curs gerunziu prin gerunziu-n mers
e nevoie de oglinda cuvintelor să înţeleg că sunt bucuros-tean trăiesc într-un oraş al lui Bucur-os de gânduri de viaţă de durere de lumină de praguri prea scunde de lacuri în care răsăriturile şi apusurile încă strălucesc în zgomotul ierbii de toamnă şi mai este nevoie de clopotele bisericilor de lemn şi ale celor grave - bătrânele doamne cu turlele bătute de vântul schimbărilor pragurilor vieţilor gândurilor principiilor respectate sau nu de mireni
o Doamne! e frumos oraşul bucuros-tenilor când toamna îşi deschide sacul de umbre deasupra clopotelor şi toaca... toaca Doamne când mai bate
.jpg)