am rămas om ţintuit de pieptul regăsirilor şi tăcerilor pământului când nisipul primeşte în piept valurile gândurile cuvintele rostite şi pe cele nerostite în glasul pământului
undeva printre arborii veşniciei aleargă unicornii adună scoicile timpului meu joc din Jocul Lui devine
- cruce prin cruce în patima pământului în căutarea bucuriei a simplei bucurii de a fi
să fie oare Mărţişorul un joc al genelor Domnului când printre file omul împleteşte faptele?
ne împletim cunune uitând că umbre-adastă în fiece nervură de verde ars în noi când printre roduri aspre culegem pir şi ploi încet se nasc pe dune şi în livezi se lasă bruma de culoare aştept noi primăveri...
nu mă tem de iad, mă tem de cum îl pot contura cu propriile-mi gânduri. fântâna de rai şi iad sunt, de multe ori arteziană a valorilor dospite în vasul străbunilor, în contrapunctul existenţei
mai târziu, după ce apele se limpezesc, redevin treaptă sub tălpile Domnului când colorează cu cer fiecare nervură a copacului vieţii din care fuga este bună numai când concertul zilelor aprinde dimineţile şi albeşte nopţile într-un răsărit de lună plină de visuri fără iluziile hotarelor timpului netrăit cu piatra sidefie în pumni alerg să-mi regăsesc drumul rostirilor şi nerostirilor...
nu mă tem de iad mai degrabă îl privesc simplu şi-l recunosc a-mi fi creaţie a minţii când frământările ating fulgerul cuvântului negândit ne-simţit
raiul nu-i al meu e al Domnului din prima secundă fără hotar în care gânditu-m-a om întru bucuria Sa
iubim cântăm înflorim în fiecare clipă de linişte a sufletului a inimii a spiritului flămând de frumos ruga ne aduce mai aproape clipa vindecării prin curăţirea gândului a fiecărei nervuri a trupului încâlcit în iţele zilelor şi nopţilor de aşteptare iubim iubirea iubim cuvântul iubim necunoscutul din vibraţia mai adâncă decât tot universul a cuvântului "iubire" şi totuşi dincolo de toate simplele cuvinte spirituale tânjim profund pentru acum mereu acum în gesturi vii în mişcarea ochilor determinând chipul văzut născut şi nu făcut al fiinţei fiinţelor pe care cu îngăduinţa Domnului le avem primim învelim în bucuriile durerile fericirile noastre pe tot parcursul vieţii noastre dispar încet şi tandru dispar rapid şi negurile se aprind umbrind flacăra candelelor cu golul acela complex din pântecul tăcerilor noastre
azi voi dezgropa un poem pentru a-mi fi velinţă de marmură sufletului îi voi anina două şnururi şi-l voi lăsa pe muchia bucuriei de a fi când lacrima va întâlni bobul de rouă atunci va deveni cer senin se va aşterne cuvântul iubire cu toată forţa luminii lui în pântecul tăcerilor
reînvie aşteptarea în cuminţenia pământului în care m-am rătăcit om... reînvie...
se ridică din tulpini primăvăratice cetatea regăsirii tăcut agăţi de pleoapa scoicii umbrele umbrela gândurilor se răstoarnă firesc în mormanul de şnururi alegi două culorile le ştie fiecare alb ca timpul netrăit întru credinţă roşu ca patima orbului pe drumul fără hotare călăreşti amurgul cu tâmpla zvâcnindă viaţă viaţă şi iar viaţă acre poame vor răsări după ce florile vor lăsa mantiile fragile să mângâie pământul cu parfumul lor singura culoare printre trezirile umbrelor tresaltă în bolta cerului înaintea naşterii curcubeului de şnururi
două culori le ştie fiecare
albul nopţilor ridicate în poala timpului orb întru credinţă roşieticele tresăriri ale apusului nuanţele clare ale răsăritului şi tu pe poteca iubirii de înalt plin de umorul copilului năzdrăvan te-am văzut te văd mereu cum ridici scoicile până la gură le şopteşti versuri albe gânduri-inimi din inima ta pregătite pentru salt aşteaptă mai târziu în nisip alte mâini alţi paşi sau poate tot tu le vei ridica
lipseşte răsăritul de lună la răscrucile dorului de somn viu nealterat ţi-am spus de aseară pentru o dimineaţă şi o zi senină să-ţi umple îngerii pleoapele de joc cu sărutul lor răcoros
salutul meu de noapte vine mereu fără litere când deschid larg braţele să te cuprind întreg în pauza dintre două gânduri sunt acolo cu liniştea adâncurilor undeva prin preajmă sunt valul dintâi şi cântecul tău răscoleşte universul între braţele lui pi prin anotimpuri nenăscute în tainele mării
te-ai ridicat din cele visuri sterpe să cerni lumina-n fagurii de viaţă - întreabă umbra chipul plin de zâmbet el lasă-n palme roua cerul o desfată şi îi răspunde-n picuri de tăcere:
- las umbră ploile de aur în colţul ochilor să se adune din ele timpul meu răsfaţă secunda încercărilor... nu rele
liber s-aleg în Voia Domnului întreagă cu talpa dreaptă calc pe pietrele uimirii şi-n fiecare seară-ascult amurgul cum cerne gândurile în plasele întinse
pescar şi vânător în ale firii cele curate las să prindă-n noduri neguri în vers le cern le mai răsfir odată apoi cuvintele le umplu iar cu rouă
mi-s tălpile curate, umbră, iarba crudă m-alintă când păşesc atent pe vârfurile-i fine
eu merg agale nu apăs să frâng tulpinile de stele
m-am ridicat mă mai târăsc în dimineţi aldine las ploile de aur să m-aline în colţ de ochi se umple lacrima de ele devine vis prin gând idee
cum spune înţeleptul lumilor eterne tot ce e greu din viaţa mea se cerne corbul pe umbră, umărul mi-l umple cu trupul de joc mister înţelepciune
tigrul în barca-nsingurării a uitat s-atace prietenia se-nfiripă apa duce-n ţărmuri blânde nu se sparge
eu dorm puţin apoi pornesc prin lume
el, tigrul pleacă-n junglă viaţa-i cântă-acolo
corbul pe umăr îmi şopteşte-ncet: eşti orb şi-n tine fiecare nuanţă mi te cerne
când vei simţi odihna coborând alene prin fiecare fibră-a trupului rebel las-o să-ţi cureţe furia frământarea apoi cu mine-n ochiul vindecat porneşti la drum
- te-ai ridicat din cele visuri pline să cerni lumina-n fagurii de viaţă pe chipul tău sunt ploi de aur fine vin pleacă iar revin răsfaţă gândul curat acum cu-o nouă dimineaţă - spune umbra
- e primăvară umbră-n mine-acum pornesc prin viaţă păşesc agale-n iarba firii alerg mă zbat cad mă ridic
mă-ndrumă corbul tigrul lupul alb în taina devenirii 27 februarie 2014
se aude pianul bătrân din odaia mică a cuvântului visul încă se zbate nătângă zbatere aripile îi sunt frânte muzica le împlineşte rodul zborului deasupra raftului cu file îngălbenite versul îşi deschide ochii verdele primăverii se întrezare timid
te ascult minune citesc prin ochii sensurilor tale bucuria de a trăi şi tristeţea şi înmugurirea cerului sub arcul căruia împlineşti rotunjimile cifrelor
în tine valul cântă sub podul de umbre lujerul firav creşte se mai naşte o filă se înmulţesc scoicile turnului tău
fragilă schelă pe care treaptă cu treaptă pescăruşul cifrelor bucuriei urcă mereu
rămâne la răsărit cu aripile deschise priveşte luna întârziată pe dig porneşte prin nisipul prezentului să rodească binelui coroana de spini ascute visul copile cu ochii din primăvara cuvântului cântecul
se aude pianul bătrân din odaia mică a cuvântului clapele lui înfloresc la fiecare atingere a dimineţilor orbului
aşterne tuşele vieţii într-un chiup rostogoleşte cuvintele
la umbra unui punct pescăruşul îşi scutură aripile umple arcul timpului cu albul bucuriei lui de a fi
Gândul tău l-am auzit în popasul dintre două ramuri de măr. I-am prins târziu în cheia sufletului, armonia. Tu ai poposit stingher, cu bucuria în pumnii munciţi de încercări, cu tâmplele albite de frumuseţea inimii tale. Alergai alături de murg, ridicai rând pe rând şiruri de scoici în turnul amintirilor. Prezentul îl scăldai în cuvintele orbului iar aerului îi dăruiai cântecul tău - izvor de linişte valurilor mării. Ştii că pe nisip rămân paşii tăi ca filele iubirilor pescăruşilor în plin zbor? Când şi când le privesc adâncimile, măsura, tactul... îl prind în tălpile mele. Acutele sting în mine strigătul frustrărilor. Loveşte-mi tâmpla cu scoica din palma ta, să învăţ a-ţi cânta prezentul, în cheia dor a bucuriei de a fi leagăn în visele primăvăratice ale inimii...
Cuvântul tău l-am citit în filele îngălbenite de timp şi în filele albe ale zăpezilor trăite numai de tine, copil cu ochii din sămânţa măslinului coborât pe treptele scării rostirilor, de multe ori fără nume. Lasă-mă să-ţi fiu uimire fără zalele firii. Simplă tuşă rămân, într-un tablou neînceput, neterminat, aşezat pe pietrele cuvinte rămase nerostite. Povestea râde cu ochii tăi, pescăruş al cifrelor cu aripile larg deschise spre tainele cerului, ale vieţii oamenilor, dincolo de hotarele câmpurilor pe care iarba amară îşi înmulţeşte trupul firav nesupus libertăţii.
Tăcerea ta nu mai doare. Împlineşte cântecul în mine când printre filele primăverii regăsesc arsura crucii, spinii salcâmului din coroana Lui, moartea întru Înviere şi în firida de piatră a inimii ca într-un ultim pas, Iubirea Lui...
peretele s-a golit de toamne mai rămân câteva să-şi prindă metaforele în cuiele ruginite cine pleacă primul păstrează în palme rămăşiţele cozilor viselor neîmpliniri aruncări la coş din gol în gol apoi un salt peste vorbele rostite apăsat cu intenţii incerte certă este aninarea buzelor de frazele prea lungi
deasupra dialogurilor şi monologurilor bumerangul îşi leagănă unghiul rotunjit priveşte depărtările
vânătoarea începe. ţintele sunt clare
inconştiente, privesc spaţiul din care porneşte bumerangul
Doamne, oamenii uită numai propriile greşeli eu asta văd acum
toate celelalte înşiruiri le readuc în prim plan în tabloul amneziilor de toamnă primăvară cu fragmente de iarnă târzie
peretele se umple mereu de toamne bumerangul rămâne personaj principal în vernisajul plăţilor nicicând uitate de Dumnezeu
primăvara e o promisiune a bumerangului plăţilor în plină mişcare
Somnul cuvintelor în lungul şir al pietrelor raţiunii, naşte monştri - spune o filă căzută pe covorul de smaragd al inimii. Privesc ascult fiecare cuvânt aşternut de mâna necunoscută şi tac. În mine creşte copacul gândurilor nicicând amânate. Iau sita de aur vechi şi punct cu punct cern literele. Mă înrobeşte primul cuvânt. Ecoul lui sună ca o destăinuire a existenţei când în palma Domnului, râde copilul din mine, fără gânduri, fără site, fără limitele absurdului uman. Ochii Tăi, Doamne, îmi sunt deajuns pentru a fi. Şi apoi, de câte ori Te văd călător prin sufletul meu îngenunchiat dualităţii, primăvara regăseşte porţile deschise. Ca un izvor al liniştii izbucnesc toate tăcerile lumii şi fiecare boboc cu coaja sămânţei prezentului trecut pe creştet, surâde unui timp născut prunc verbului a fi.
Trezirea cuvintelor în inima cerului regăseşte pe muchia cuţitului bont actorii aliniaţi la scenă deschisă. Primesc aplauzele unei săli goale. Pereţii sunt plini de verbe. Candelabrul cuvintelor este tot un verb. Unde mai încape adevărul? Reflectoarele fulgeră lumini artificiale. E bine. Spectacolul poate începe călătoria printre umbre, după o premieră a răvăşirii plină de succes. În culise, Dumnezeu şopteşte inimilor, replicile tăcerilor prezentului trecut, mereu acut.
Când somnul cuvintelor în lungul şir al pietrelor raţiunii naşte monştri, mă ascund în pleoapa Domnului. Ascult Liturghia, lăsându-i literele să-mi umple oasele, sufletul, inima, de viaţă, iubire, adevăr.
Când mă trezesc, ridic singură foile rolurilor prin care am trecut inconştient şi conştient apoi, îmi las mâinile să danseze aerului conturul codului interior al bucuriei de a fi om.
creionul aleargă pe fila cenuşie se nasc iar culorile înfloriri se anunţă bagajul e făcut şi câmpul gata sub copitele cailor nărăvaşi sălbatecă viaţă sălbatecă iubire vântul şi cântul şi viaţa şi toate se aruncă lasă-le dincolo de săgeata liberată din arc împinge-le sălbatec în zidul de gânduri apoi blând culege-le florile răului şi ale bucuriei problema de geometrie e gata aerul respiră uşurat în noua metaforă a primăverii şi tu
ca o viaţă mă insinuez printre crucile primăverilor trecute privesc iar copacii atunci înfloriţi acum încă în aşteptarea literelor cerului soarelui lunii cuvinte fără hotare prietenii sensuri puncte fără trupuri prea mult i prea mult pi prea mult phi în cercurile tainice
las şorţul de primăvară să acopere uitarea umbra şi căptuşeala pardesiului ating iarba
dezvelită alerg cu tălpile golite de încercări printre metaforele armăsarului prezentului
mă împiedic târăsc ridic
orizontala e aproape verticala şi mai aproape
aprind lumânarea Moşilor închid pleoapa de iarnă şi te privesc
din rădăcinile zilei de luni desenez cercul deschis al iubirii începe jocul. prinde-l! ţi-l arunc. Acum
sunt una din anagramele timpului lăsată să înveţe structura verbului
gramatica aleargă printre filele pline acum de gânduri materializări ale disperării şi bucuriilor falii de speranţe în nervurile frunzelor sunt trupuri rătăcitoare cu nervurile expuse nervozităţii lumii de acum se deschid neîntrerupt hărţi în care jungla conexiunilor e labirintul prin care aleargă nebunii
în ea în lumea filelor banalitatea există există şi saltul există săriturile mărunte ale păsărilor până la ramurile dintâi ale copacului vieţii
privesc un alfabet mereu în refacere copacul care rodeşte încercări ce nume poartă - e întrebarea copilului cu ochii larg deschişi cuvântului dintâi
se aude un răspuns din capsula timpului surprins nepregătit de materializarea fibrelor încercărilor într-o şedinţă complexă a surdomuţilor existenţei
balanţa îşi priveşte capetele pe tija de piatră razele prind firele de nisip prizonieri ai trecutului deschid coliviile conexiunile funcţionează uitarea e aberaţia prezentului condimentată cu iertare închisă în colivia protectoare a cuvintelor pe jumătate rostite
La un ceai din florile timpului te-am întâlnit şi-am lăsat să zburde cuvintele, pe ţărmul larg deschis anotimpurilor prezentului. Mi-ai spus să las deoparte lacătele chiar şi porţile cu timpanele sparte. Am văzut că ai lăsat scris pe buza vântului şirul neîntrerupt al visului şi-ai spus atunci că el îşi întinde aripile şi nu-şi mai opreşte zborul până când punctul pe i opreşte ploile să-i ude trupul. Imaginaţia a luat-o la goană la primul nechezat al calului tău. Atunci nu am înţeles spusele lui. Pe ale tale le lăsam să zburde prin inima mea. Îmi împlineau nuanţele culorilor pierdute demult prin lanul de grâu. Atunci era cenuşiu. A devenit verde şi mai târziu am ascultat alături de sufletul tău cântecul spicului copt. Boabele au început să prindă rotujimi. S-au alăturat cerurile gândurilor până când infinitul a început să se ivească prin aburul îndelungilor tăceri. M-ai plimbat blând către mare, marea iubire a ta. Ascultam înmărmurită frumuseţea cântecului valurilor din cuvintele aşternute demult sau de curând de tine pe filele îngălbenite. Am uitat să uit şi de-mi vei cere să uit, va muri cealaltă jumătate... Geamăna aspră ascultă dialogul vântului cu pletele lanului de grâu. Cealaltă priveşte aurul Domnului prin cântecul tău, în care infinitul împleteşte în fiecare cifră un fagure. Albinele gândului lasă râul de miere să împlinească rodul esenţelor timpului. Iubirea de tine aleargă prin mine împlinind iubirea de cer, cu iubirea de gând curat, nicicând atins de freamătul sângelui.
La un ceai de visare au înflorit teii. Printre ei am alergat sunet să prind ecoul sunetului geamăn, când valul dintâi împleteşte crucea sărutului aripii pescăruşului cu lumina din adâncurile mării. Parfumul florilor de tei m-a adormit. Parfumul florilor de tei mă va trezi într-o dimineaţă în care, cântecul tău va deveni hlamidă albă inimii copilei din cubul cu gemene, în care gândul tău armăsar de foc mă închide, pentru a învăţa tăcerea iubirii...
Am găsit în lumina serii fila a şaptea a insulei fără hotare. Acolo, pescăruşii oferă infinitului ochii lor prelungi, ca un canon al zborului printre vârfuri de valuri. Într-un iulie cu pletele-n soare şi rădăcinile în inima ta, cuvintele au început să zburde pe portativul nou al zilelor. Anotimpurile şi-au strâns seminţele de timp. au păstrat în lumina răsăritului infinitul cu buclele în aşteptarea împlinirii. Golul din ele l-am văzut atunci câmp de maci, cu bucuria culorii umplând fiecare spaţiu dintre pietrele cuvinte ale dorului. Aripile verbelor le-am lăsat deoparte şi de alta a digului pe care tu şi acum stai cu braţele deschise pline de sunete cu ecoul plin, pentru a-mi fi lumina farului în calea rătăcitoare spre Unu. Deasupra coroanei de spini din salcâmul în care rana se vindecă, libertatea s-a născut timid. Călătoria continuă. Privesc dintr-un spin melcul răscolind cu cochilia lui spiralată ierburile. Caută somnul orizontalei, când inima-i tresaltă în aşteptări prelungi, auzind din ce în ce mai puternic ecoul cântecului tău. Te regăsesc mereu, în fiecare notă păstrând tactul liniştii, printr-o rugăciune simplă, nerostită, lăsată ploaie de primăvară în dar, sufletului meu. Să te iubesc e simplu. Să-ţi păstrez mereu viu cântecul cu porţile bucuriei deschise e mai greu, dar nicicând imposibil...
dintr-o parte lipseşte podeaua de câlţi în cealaltă rodeşte iarba prin munţi
visele toate se adună în cerc centrul aruncă din el plinul sterp alege se zbate şi prinde în sferă un inel e cuvântul ce mângâie profund temător
apoi viteaz creşte-n tine îţi scapără vii semnale de tren în gările mii prin care trenul aleargă neîncetat oprirea e taina dintr-un păcat în care tu păşeşti adânc şi greu
apoi te agăţi de scările vechi cauţi urcuşul la capăt de tren
urci iară şi iară nu mai aştepţi decât altă gară alţi nămeţi privirii trupul mereu să-l îndrepţi
cântă cântă...
cobzar bătrân arcuşul ţi-e aur vioara ţi-e brâu
ape încinse cristaline topiri trenul aleargă- acum fără opriri
suflete curate oglindite-n ferestre glasuri de ierburi primăvara creşte se aude din vale din dealuri de vieţi lumina-nveleşte copacii răzleţi
rămas-au privirii cu ramuri spre cer întinse în ruga pământului Ler vino dară iară sfânt tânăr Prier
pe filele umbrelor stau copacii tăiaţi ramurile înfloresc rădăcinile încropesc tălpile pământului şi tu îmi înveleşti trupul cu braţele ca un copac veşnic roditor de răsărit să te iubesc e simplu izvorul trece de pietre rotunjeşte gândurile mângâie gleznele florilor corolele îşi scutură nuanţele în buzunarele largi ale privirii unică spaimă a păsării este piatra din mâna adultului copilul joacă şotron urmează cercul şapte în care cântecul umple buzunarele cu mărţişoare
în oglinda firii plutesc barca aşteaptă golită de gânduri
două triunghiuri cheamă refluxul inimii îngreunată de aşteptări
ascult cântecul lebedei albe apropierea ei liman îmi aduce
printre reflexele toamnei prind zborul plecării păsărilor
spre cruce timpul se răstoarnă leneş harnice glasuri readuc în cuvinte dorul de a fi limpede apă în care visul se împlineşte rotunjind fiinţei clipa de bucurie
roman nescris
roman nescris se deschide în filele toamnei
cărarea prinde gândul sub pasul frunzelor rătăcite printre trunchiuri de copaci
golaşe coroane se umplu de cer răsărit sau apus răstoarnă cuvintele unui vers în unic gând
gardul timpului mângâie faţada stângă a bisericii
singurătatea umbrelor mângâie nuanţele ruginirii
pe cer o inimă de gânduri lasă falduri mărunte de senin să împlinească privirile călătorului cu rugile îngerilor în vârful triunghiului în care un clopot cheamă sufletele la împăcare
