Povestea începe cu o gheară în inima nevăzută, nepalpată nicicând de mâinile uneori prea murdare pentru a-i atinge geometria.
Simţi că te sufoci. Jurat este cuvântul scris. Tu eşti simplu spectator într-un proces în care stai şi te privesc filele goale, în care cuvinte ilizibile te privesc îndelung.
Aştepţi zvâcnetul, aştepţi avocaţii: câţiva nori pribegi, viaţa ta, cântăreţii din stranele cerului şi curajul tău de a fi şi de a rămâne ceea ce eşti, când mâna ta începe să alerge de-a lungul încercărilor trăite, născute, nu făcute, prin şi în Ochii Domnului.
E o atât de grea sentinţă uneori şi judecătorul orb o pronunţă: Scrie!
Înainte vreme priveai strălucind cerul, priveai frunzele copacilor, dansul lor ameţitor, animalele cum aleargă libere, fericite şi... oamenii care încă ştiau a zâmbi liber, fără acea grimasă de frică interioară în faţa ironiilor brodate cu urzici din ce în ce mai mari.
Râzi o clipă, laşi degetele să atingă tastele, sau pixul, sau creionul, oricum, instrumentul prin care aduci la lumină ţie însuţi bucuria gândului, sau tristeţea inimii, sau poate pur şi simplu pe tine însuţi, aşezat în poziţia fătului sau a copilului la sânul mamei.
Ceva te face să păstrezi încolăcirea trupului.
Începi prin starea de covrig, devii spirală curgătoare în cuvinte din ce în ce mai vizibile, asculţi concertul literelor frânte sau întregi, apoi reuşeşti să laşi curgerea firii în file.
Auzi filele cum râd, plâng odată cu tine. Vezi cum ies mormolocii gândurilor tale. Te vezi mai târziu întrupat în armoniile sau dizarmoniile aşternute. Începi să plângi, să râzi, te zbuciumi, alergi odată cu degetele. Geometrii ale închipuirii încearcă să se elibereze dintre zalele lanţurilor impunerilor. Nu le laşi. Mergi înainte cu fruntea aplecată pe cuvânt. Literele încep să fugă.
După o cascadă neîntreruptă de litere, totul devine curat, ordonat. Tu însuţi te laşi moale pe scaunul timpului tău. Legănarea începe cu mâinile la piept, într-un cerc de lumină în care trupul tău resimte implozia de energie a propriilor cuvinte. Laşi uşor pleoapele spre obrajii învolburaţi şi priveşti ca un şarpe nătâng ceea ce spiritul, sufletul, inima ta nicicând atinsă de mâinile adesea murdare au lăsat prezentului tău să-i fie şorţ alb, în încercările care vin cu trenul fără gări, fără halte... trenul mereu plin, mereu în mişcare, mereu în viteză şi ai vrea să-i fi roată în călătoria fără început, fără sfârşit. Numai roată...
Procesul literelor începe şi se termină cu o roată de tren pe şinele sensurilor vieţii.
Anne Marie Bejliu, 23 mai 2014
.jpg)
