cerc de fum

dintr-o sminteală-ntr-alta 
calc pe pietre
săr apa-nvolburată 
de minciuni 
şi prin înalt nu regăsesc 
amurgul
sătulă sunt de toate 
câte sunt

amare înnegrite-n
ceasul firii
când din furtuni în colb
mă readun

să mă trezesc acum
nu-i prea târziu

m-am îngrăşat
mişcarea-mi este strânsă
ajung să plâng să râd
e-acelaşi timp
mereu acelaşi încropind
sămânţa cea nebună

mă-nvârt între aceleaşi
lucruri vechi
singura dintre ele nouă
e icoana

când văd cum săr
dintr-o sminteală-ntr-alta
oglindă oarbă
într-un cerc de fum
amar întins mereu
pe-un static drum

Anne Marie Bejliu, 30 iunie 2014

sursa imaginilor:

http://alexandru-ichim.blogspot.ro/2012/02/planeta-ichim.html

cu mine însămi niciunde nicicând

unde sunt, unde am ajuns ridicând pietroaiele gândurilor inutile, încercând să le fărâm întinzând palmele către cer, apoi luând fiecare fărâmă să o privesc, să-i înţeleg geometria.
prea mult gând prea multă greutate prea mult plâng în interior.
oamenii ştiu că râd şi râd mult şi din toată inima.
dar. există un dar cât un Dar care ridică de multe ori harul dar îl şi doboară sufocându-l.
acel "dar" sunt nopţile interminabilele nopţi în care aproape adormită tresar,
mă trezesc în flashuri mereu vii, mereu readuse de mâinile umbrelor.
un gest, o privire de copil care pleacă, o mângâiere care-mi fură pleoapele spre sus, o lumină anume a gândurilor rezemate pe zidul alb la care am ajuns... mai am o fărâmă de pas prin care să simt înzidirea.
poarta unde este? - întreabă copilul cu ochii cărbunelui de vânt
răspunde cel cu părul din aurul iernilor agăţate în inima mea ca într-un joc, jocul infinit de a fi mamă: nu ştiu, să spună mama.
le răspund că eu sunt poarta şi ştiu că eu sunt poarta.

şi totuşi, Doamne, de ce sânul drept strigă la rădăcina pământului cuvântul "dor"?

ştiu acum că am rămas poartă în propriu-mi zid alb.
privesc ţărmul liniştii ca pe tărâmul viselor nenăscute, dar trăite într-o uriaşă cascadă a viului iubirii.
Doamne, de câte ori nopţile îmi vor fi străpunse de săbiile dorului şi de câte ori gândurile prezentului, plecat să sape fundaţia castelului de nisip al jocului,
îmi vor sfărâma fragmentele de linişte ale inimii azi, acum, pretutindeni.

Anne Marie Bejliu, 30 iunie, 2014

înainte de somn - picături de gânduri -

I

peşte în nada simţurilor
rostogolesc bucăţi de gând
prin cârlig apa trece

II

orice rătăcire rămâne inscripţie
în piatra greşelilor
asumate neasumate
însumate

III

taler deformat
balanţa lasă urme când cade
tija rămâne în picioare
copilul strigă după hrană

IV

peşte în nada cuvintelor
devin eu însămi documentul rulat
de pe colţul unui trepied

cel din oglinda podelei sunt acum
mâine poate...

V

triunghi în triunghi răsturnat
găsesc pacea trupului

într-un spin de trandafir
petalele cad în neştire
rămâne centrul

noapte bună

Anne Marie Bejliu, 30 iunie 2014

verdele animă

revărsate gânduri sufletul animă
când privirea zace într-un bol din stâncă

flori de piatră rare modelează versul
cerului de ape în oglinzi rupestre

corn de viaţă pură se umple în cânt
după mine crucea o port revisând

prezentul absoarbe lacrimile-n viu
redevin potecă lipsă-n pasul tău

mă strecoară-n site rostirea umană
metafore verbe-n chiup las să doară

simt în mine rana cum naşte pui vii
eu mângâi pe margini argila când ştiu
că acolo zace răspântia grea

prezentul forţează s-aducă din ea
punctele din şirul limitelor dense
hotarul de iarbă le prinde sunt şterse

trează-n astă clipă adorm pe un braţ
de vreascuri uscate mâine-mi vor fi prag

când le voi aprinde focul va fi viu
acum îl gândesc în palme-l privesc
este alburiu cu un strop de-albastru

verdele animă flacăra devine
aurul vieţii într-un câmp de pietre

Anne Marie Bejliu, 30 iunie 2014

muşcătură zdravănă

în inima cerului se aude hohotul existenţei
omul învaţă cântecul lupului alb 
în pasul său făclia adevărului rămâne aprinsă
ploile atacă alină ard ca o inimă de vară 
puternic ancorată de crucea cuvântului
la răscrucile dorului

pe când o muşcătură zdravănă din plinul lunii 
pentru a regăsi Craiul nou mai liniştit
poate când coarnele cerbilor
fugăriţi de furtunile interioare ale lumilor
vor primi ecoul cântecului lupilor
şi-l vor transmite întreg
scoicilor urechilor umane...
poate...

Anne Marie Bejliu, 29 iunie 2014

bucurie

tabloul sparge ţărmurile apele 
se întind deasupra împrejurul poveştii
curg prin ea ca o herghelie de armăsari 
nedospiţi în cuptoarele tăceriii

unii mai fragezi 
alţii purtând prin ei icoanele timpului
prezentul îşi muşcă zăbala printre adormiţi

ploile nu mai cântă prelung
bat cuvintele la tălpi

aleargă aleargă mânzul gândului
împresoară-mă
culcă-ţi coama pe inima mea

când te vei trezi voi deveni tropotul tău
pe tobele din arcul răsăritului
el rămâne veşnic viu

se va auzi ecoul salutul unui vers
rătăcit printre poemele autorului cu nume neştiut
nici în lemnul icoanei
din care înserarea paşte visele toate

privesc înmărmurită propriul drum
printre nodurile unui timp
pe care cu palmele deschise spre cer vreau să-l reţin
o fracţiune de iubire din fuga-i nebună

mă răscoleşte bucuria de acum
în care de niciunde nicicum înţeles
răsare lumina

închid ochii şi privesc de sub copitele murgului
cum ziua creşte spre noapte
şi noaptea fiinţei scade spre zi
într-un sărut al arcadelor de vii
şi de adormiţi deoptrivă
într-un unic şi prelung cânt al existenţei

mă leagă pământul de mrejele apelor lui
ale izvoarelor care-şi aşteaptă învierea
să ţâşnească deasupră-mi prin
şi-n toate câte sunt acum
mereu acum

Anne Marie Bejliu, 29 iunie 2014

luntre liberă

rupe-mă din rânduri şi lasă-mi nodul din gât
să zburde printre cuvintele nerostite

te readuc în memorie de câte ori timpul maturităţii
smulge rând pe rând buzunarele viselor

le lasă să crească
pe bancheta din spatele unei maşini fără roţi

târârea devine tot mai mult leagănul speranţelor omului

nu. evadez de multă vreme
din această perpetuare a comodităţii gândirii

mă arunc în vâltoarea încercărilor
le privesc în centrul frunţilor cenuşii

undeva cândva fericirea va trece în trupul bucuriei

ştiu simt rabd totul ca pe un sistem lung
cu puii în şiruri de limite ale putinţei umane
de a-şi transcede starea stările

spune-mi dacă vei răspândi fragmentele
să reînvăţ să alerg în toate patru vârfurile
troienelor indiferenţei umane

un genunchi scapătă o gleznă doare
dar vor trece

vor trece toate puntea pentru a regăsi liberă luntrea...

Anne Marie Bejliu, 29 iunie 2014

Imagine mereu vie

Ascult printre gratiile gândirii cântecul ciorilor când îşi învaţă puii să zboare.
În cel mai înalt copac din curtea copilăriei, adolescenţei şi maturităţii, liniştea taie orizontul câmpurilor care împresoară bucuria de a fi.
Pe fundalul aproape certăreţ al sunetului glasurilor păsărilor înţelepte, desfac zalele lanţului prezentului şi părăsesc mintea, lăsând inima să cuprindă imaginile alfabetului ramurilor acelui copac, mai înalt decât blocul în care îmi strâng zi de zi clipele vieţii pământene.
Zâmbesc cerului printre tuşele de verde care neîncetat îmi umplu sufletul de cuvinte nicicând materializate în şiragurile impulsurilor tâmplelor avide în a primi lumina naturii, Lumina Domnului.
O clipă de tăcere din partea gălăgioaselor prea preocupate de puii lor şi las să curgă prin mine totul ca un fulger de curăţenie sufletească.
Nu-mi aduc aminte dacă am rostit Numele Lui în şoapta clipei, ştiu doar că am privit îndelung buclele formate între ramurile copacului înalt şi am părăsit realul.
Nu mai vedeam decât arcuirile ramurilor bucuria inimii şi zâmbetul ei în care se adună toate impulsurile florii vieţii.
Vedeam în acele fragmente de timp, - greu de descris în cuvinte, - cum geometria în mişcare a florii inimii dezvăluie un adevăr pe care în această clipă nu sunt încă sigură, am trăit doar expresia aceea, exprimarea aceea uimitoare a codului vieţii.
Priveam flămândă de cer arcuirea petalelor împletirea lor centrul, cum totul devine practic floarea întregii existenţe: Domnul.
Nu ştiu de ce văd acea floare a vieţii ca galbenul soarelui, un galben aparte care fuge către alb.
Ştiu că voi scrie încomplet ceea ce am "văzut", trăit mai corect spus.
Fiecare arc, fracţiune de petală a florii vieţii este o arcuire a unei vârste biologice umane. Petalele între ele alcătuiesc o fracţiune de infinit finit, care devine la rându-i infinit. Alergăm prin tot ceea ce suntem şi manifestăm spre noul infinit format. Cu fiecare gest, fiecare trăire, fiecare acţiune împlinită îl conturăm. Din el se naşte iar şi iar o altă fracţiune de petală, până la conturarea întregului.
Floarea vieţii există, dar în acelaşi timp, dacă nu o trăim, dacă nu învăţăm să-i trăim naşterea, treziţi din amorţeala orizontalei, ea rămâne ca o pictură statică în filele îngălbenite ale timpului vieţii fiecăruia dintre noi.
Imaginea vie, în mişcare, pe care am văzut-o cu ochii inimii, foarte greu o aduc, o conturez în ochii minţii, era aceea a formării florii vieţii, a naşterii ei pas cu pas apoi, dincolo de coroana copacului înalt vedeam Floarea Vieţii conturând infinitul întregii Existenţe.
Dincolo de această Floare uimitoare, se întrezărea în propria-mi inimă Chipul Domnului. Am simţit că redevin copil, că retrăiesc Lumina Botezului. Am tăcut în lacrima dorului de a fi iar acel copil curat, neatins de durere, de instrumentele pământului prin care sufletul, trupul, inima, spiritul meu cresc. Am plâns spunând Tatăl Nostru şi am mulţumit Domnului pentru aceste fragmente de timp ale bucuriei depline. În mine creşte floarea vieţii. Am văzut-o, i-am surprins miezul de cer când fraţii şi surorile infinitului către care alergăm toţi ca nişte armăsari ai cuvintelor rostite şi nerostite se năşteau la rându-le sărutând miezul de azur din buclele lor.
Imaginea în mişcare mă domină şi acum şi mă va domina mereu. Călătoria abia a început pentru melcul care odată a vrut să-şi scoată la vânzare cochlia la margine de drum, neştiind că acel drum este o minune.

S-a format Infinitul verde cu miez de cer. Am absorbit totul cu bucurie şi-am lăsat să curgă prin mine, în mine, totul.
Mi-a adus zâmbetul în inimă acel moment.

Anne Marie Bejliu, 28 iunie 2014

http://confluente.ro/Literatura--Autori/Anne_marie_bejliu_1403990214.html

secvenţă a Creaţiei

ce ţi-ai mai putea dori 
când tot ceea ce ţi-ai dorit a plecat
apoi a fost adunat într-un sac estetic legat cu fir roşu
pentru a nu se deochea încercarea

prin şi în câte tuneluri ai mai putea alerga
pentru a te regăsi
când în tine lumina îşi strânge vibraţia de câte ori
oglinzile aşternute pe ziduri
prezintă o artă a constrângerii o artă a compromisurilor fiinţei
în a nu fi ceea ce a fost dintotdeauna
ceea ce este mereu în sinuozităţile celor două spirale
ale destinului său creator

cât să mai strângi în gât nodurile cuvintelor nerostite
şi câtă otravă ţi se va mai turna
pentru a te minţi
pentru a alege calea celui ce umblă contorsionat
îngenunchiat în faţa coarnelor sub care
doi ochi roşietici îşi transformă nuanţele
sub fruntea îngustă a unui cameleon
al dorinţelor neîncetat reaprinse
acela nu-i focul tău de tabără acela nu-i focul viu
e flacăra iluziilor omului fără căpătâi

am ajuns într-un timp în care într-o unică alegere
strâng în palmele deschise spre cer
absorbind însetată în mine singurătatea
celui care a ales să fie
ceea ce a fost ceea ce este
în Privirea în care infinitul
este simplă secvenţă a Creaţiei

nu este greu nu este uşor nu este greu
e doar voinţă de a rămâne de a fi

Anne Marie Bejliu, 28 iunie 2014

leagăn pentru melci

călătoria melcului continuă şi ar mai fi de spus printre punctele de pământ că orice chiriaş nedorit al potecilor ascultă umbrele îşi face bagajul şi pleacă liniştit. 
nu uită să-şi ridice cupa din praf ca în orice joc de cărţi din care castelul rămâne în picioare chiar dacă o carte lipseşte sau este în plus.
străino, ridică din praf şi tălpile tocite ale cuvintelor tale. 
aşa este. pe ele le uitam. le târam inconştient într-un vis fără început şi fără sfârşit, dar cu accentuate tente de real.
ce să mai spui când orice fiinţă se păcăleşte cu un cuvânt aruncat ca un colţ de elefant între două tâmple de granit. uneori deşertul pătrunde în jungla cuvintelor şi arde paşii aspreşte tălpile metaforelor.
poezia îşi aruncă vălul de mătase, închizi ochii şi scrii până la ultima lacrimă.
tragi nasul sigur că ai scăpat de toate şi de tot şi o iei după o jumătate de oră de la capăt... cu tot, cu toate... nimic nu laşi să putrezească.
cum spuneam, călătoria melcului continuă.
el a ales eu am cules. granitul din scufia melcului lasă adevărate sculpturi în inima cerului. unică privire ridică melcul apoi găseşte apa călduţă, podul de gânduri, arcul de cuvinte.
le răstoarnă şi o ia de la capăt cu târârea. se păcăleşte cu o frunză încă verde şi adoarme în târâre, până când bucla în care şi-a însemnat viaţa se dizolvă în ploaie.
a mai trăit un melc - se aude vorba caldă a unui bătrân.
stă pe banca veche din parcul în care cântecul copacilor seamănă cu un leagăn pentru melci. e loc pe portativul cântecului să scoţi corniţele. soarele răsare mereu în cheia sol....

Anne Marie Bejliu, 26 iunie 2014

să-mi reînvăţ urcuşul

creşte-mă Doamne în vârtejul liniştii Tale
să uit furtunile 

din când în când aşterne-mă sub Talpa Ta
să-mi reînvăţ urcuşul

m-am lăsat purtată de apele umanului
apoi în cuvântul scris
am lăsat prea multe pietre eu-rificate
să-mi sufoce harul

lasă-mi Te rog o stea în mijlocul Tălpii Tale
să-i privesc strălucirea
de câte ori legăn înnegurările
în gândul absurd al plecării

"a fi" pentru mine este bucuria părăsirii
ţărmului fără adăpost al esenţelor orgoliului
de câte ori toamnele îmi mai lasă pe tâmplă
un fir de argint
iar în frunte zăpezile se aştern nenumărate

inima-mi cere căldură
pentru a topi gheţarele depuse
cu atâta delăsare de mine însămi
şi de cioburile din oglinzile rămase
reflexii ale indiferenţei umane

îndrept un fir de praf
de pe masa pe care lacrimile curg neîncetat
acum
când ştiu că bucuria ar fi putut fi întreagă
şi eu

Anne Marie Bejliu, 26 iunie 2014

şoapta murgului

urcă şi coboară în acelaşi timp 
pe marginea zidului alb al ţărmului 
faleza de gânduri umple spaţiul din jurul tău

mângâie-le dalele de metafore 
sari dintr-una într-alta găseşte porţile cetăţii 

vezi printre dale firele de paşi
şi lasă mâna pe răcoarea zidului

câte poeme vei scrie azi mâine
şi câte ai scris ieri
gândind în trei versuri în ritmul curgerii apei
oglinda propriului chip

cine eşti cine sunt toţi acei tremurători prieteni
care schiţează umbrele în urma ta

într-o firidă a zidului alb creşte şoapta murgului
ascult-o acum mâine priveşte-o
orb şi surd mângâie-i liniştea
mâine acum

Anne Marie Bejliu, 26 iunie 2014

T

T1

înainte de sunet
nimicul şi o felie de gând
murdărit de umbre

întoarcere sau start
în frunzişul minţii adormite

un tigru aşteaptă
adulmecând urma ochilor
cu pleoape de foc

T2

colţul de pâine muşcat
aşteaptă privirea rotundă
a boabelor de grâu
ascunse în flacăra cuptorului

încă ard fărâmele de cărbuni...

T3

învăţ a trăi starea de uimire
privind
privindu-mă
privind

freamătul umbrelor
încă fulgeră

T4

boabele de grâu s-au născut
tai umbrele
în fâşii luminoase

Cerul râde...

Anne Marie Bejliu, 26 iunie 2014

spin-zbor

în poiana deschisă inimii râde lumina
pe un singur dâmb muşchiul s-a aşternut 
curg poemele prin el 
ca izvoarele născute în rădăcinile cascadei

umbrele hora o încing 
pentru încă o săritură a dălţii apei 
pe piatra albă a începutului poveştii 
mântuirii fiinţei rătăcite

ascultă tainele izvoarelor gândac de smaragd 
ai aterizat pe albul pietrei 
acum înţeleg. aici s-au adunat gândurile 

lansarea poemelor liniştii începe cu primirea jertfei 

pasărea spin într-un ultim tril 
prezintă actul de final din drama unei iubiri abstracte
dintre spin şi zbor

aşa să fie iubirea pământeană sau clipele ei la final 
lasă descoperită scena în care un grăunte de pământ 
arde neîncetat într-un altul îngheţat

s-a născut în mine imaginea
ies din poiana lansării ultimului act al iubirii spin-zbor
caut în absurd materializarea ei

artist cu broderia gândului uzată 
acum taci şi lasă povestea să curgă
priveşte apoi rădăcinile cascadei 

să-mi spui când vei ieşi din inelul de smaragd
dacă în cuibul de viespi pot găsi 
pictura sau sculptura spinului-zborului gândului iubirii...

Anne Marie Bejliu, 25 iunie 2014
23:24

prag putrezit

să uit meleagurile prin care n-am trecut
urc muntele şi apoi văd ce se deschide în zare
între zenit şi nadir
laturile piramidei uneori se înnegurează
muchiile devin ascuţite
le ating şi creasta gândului redevine ocean

o clipă mai târziu - cât o viaţă netrăită
zbuciumul continuă

declar pace cu gândacul prezentului
îl privesc mergând pe tavanul dormitorului

cade şi el în clipa în care
pasărea nopţii îşi deschide aripile

visurile toate îl învelesc şi-l dau de pământ
ca pe o cheie magică a vieţii
în piciorul căreia s-a ascuns talpa de sidef
a scoicii nenăscute

apare în vreme ce trupul în odihnă
întinde inima să cuprindă viitorul

inexistent hotar inexistent areal al fiinţei
care nu uită că prezentul a fost prins demult
pe sfoara abstractă a vieţii
cu cârligele metaforelor scrise răscrise
de autorul poemelor străzii

uită-mă să te uit
- strigă la mine actorul numit Prezent
de după cortina lăsată înainte de actul însingurării

te uit dar uite cum reinventezi poveşti în care
angajezi actori care să-ţi umple scenografia

ochiul fuge spre tine în loc să rămână fix
pe frontiera dintre triunghiul năuc
şi cel cu vârful în cer

ca un prag de lemn putrezit totul se răstoarnă
se reia actul 1 scena I
cu precizia unui metronom mereu repornit
de mâna dibace a Lui

Anne Marie Bejliu, 25 iunie 2014

sursa imaginii:
http://offer.altervista.org/Sculture/scultura-zenitnadir.htm

numele voastre (Andrei Cristian şi Teodor Ioan)

să mă gândesc la voi e ca tunetul în plin soare
să vă ascult tainele răsfirate 
printre hăinuţele rămase în nemişcare
pe scaunul din dormitor

e ca un gest al mâinii ridicate
aproape de un ram în floare scuturat de vânt

mă-ncearcănă cuvântul
care ridică numele voastre unul câte unul spre inimă
prin inimă călătoria stagnează
centrul florii se răsuceşte de trei ori chemându-vă

las gestul neterminat amuşin
parfumul blând al vieţii voastre
crucea ne uneşte

între litere
iubirea răsare ca un copil
care-mi aduce de fiecare dată bulgărele de joc

râd şi plâng deopotrivă

plânsul mişcă leagănul
leagănul umple aerul
pe mine timpul mă îmbrânceşte în uitare

păcălesc umbrele cu încă un vers
apoi în mine las să cânte numele voastre
împletite taine la răscrucea valurilor din care
unul singur ridică ruga mea către Domnul

Anne Marie Bejliu, 24 iunie 2014

restul e tăcere

cu inima-n cub şi sufletu-n sferă 
pe marginea timpului 
răsucesc porii pielii într-un cuvânt 
pe care nimeni nu ştie a-l rosti cu inima curată

îl gândesc privind cerul 
apoi centrul de foc al furtunilor interioare

mă doare un punct
nu-l aleg niciodată
el mă alege

mă aruncă departe de el
transformându-mă într-un yo-yo
din carne oase articulaţii ruginite

ca un meşter priceput mă repară de fiecare dată

semnul binelui arcuieşte încercările
până la ki-ai-ul fiinţei
ca un premergător al rostirii învingătorului iluzoriu
al unui fragment de rău închipuit şi el

pe marginea timpului
cântecul rămâne să numere
urmele adânc presărate pe ţărmurile devenite
bucurie a mării

implozie în cub explozie în sferă
restul e tăcere...

Anne Marie Bejliu, 23 iunie 2014

când acel tu

gustul sălciu al cuvintelor 
închide între metereze 
limbile de pământ ale timpului

acum sunt acum eşti
pe aripa deschisă când

nu mai eşti tu nu mai sunt eu
suntem respirăm sau uităm
gestul răsfirat printre priviri

ca într-un film mereu în rulare
curg înfloriri vestejiri
ale naturii somnoroase
ale naturii vii ale naturii moarte
aşternută pe pânzele propriilor gânduri

uite zborul vulturului
pictat în picături de viaţă
pe turlele cuvintelor

poemele le scutură cireşul
le gustă lunecarea
odată cu florile alb-rozii ale primăverii lui

îmi place tăcerea dintre noi
o invăţ respirând calm
de fiecare dată când trupul
freamătă în ecouri inelare
din ce în ce mai adânci

cere cere mereu aproape zgomotos
prezenţa şiragurilor de litere de sensuri

şi atunci întreb ca un copil
cu degetul îndreptat spre răspuns
unde eşti

şi când acel tu
pe care inima-l cere neîntrerupt
se va materializa iubire
în privirile nesăbuiţilor ochi în care
irişii colorează neîncetat umbrele

Anne Marie Bejliu, 23 iunie 2014

sare un nod

leagă-mi de gând ceainicul
în el domneşte un ghem de idei
ştiu că vei râde 
în nodurile poveştii pescăruşule

uite cum de câte ori înghit calm 
sare un nod la mine şi-mi cere să-l desfac
să-i aflu codurile. înşiruie apoi veştile 
iar eu cu răbdare le privesc
le număr capetele ivorii
şi îngheţ în plâns

aş fi vrut sau încă vreau...

de ce să simt
trăiesc prezentul mai rapid
decât lentoarea fugii tigrului spre liziera pădurii
când Pi încă îşi trage sufletul
în nisipul aproape primitor

dar acolo este altceva

e finalul unei poveşti în care inima bate
ca un clopot scufundat în adâncurile cuvintelor
uitate nerostite

ce să fac pescăruşule cu buburuza
care m-a vizitat în seara asta
şi se plimbă în neştire pe marginea tastaturii
nici bătăile repezi nu o sperie

eşti tu înainte de somn
sau este zborul tău amânat pentru mâine
nu ştiu cum să descifrez

buburuza aurie vrea să-mi spună ceva urgent
agită de zor picioarele fragile

te părăsesc pescăruşule acum
noapte blândă să ai şi mâine zbor înalt
prin bucurie fruntea inima
dorurile toate să le plimbi uşor

leagă-mi de gând o păpădie
o va imita. va deveni mai uşor
până mâine cel de azi

Anne Marie Bejliu
00:10