marți, 29 iulie 2014

cum e să...


*
în jurul meu jocul gleznelor zvelte continuă
ale mele s-au îngroşat
poate greutatea
poate metaforele şi-au făcut de cap
oricum circulaţia e un pocnet
totul se naşte şi moare într-un pocnet de palmă
omul uită pe marginea patului cuvintele
şopteşte cu greu
descrie coasa apoi uită şi de ea închide ochii
jocul de glezne zvelte continuă
ascult ritmul de când m-am rătăcit fir de praf
în colecţia morţilor grăbite
a plecărilor cu răsuciri de trupuri
cu strigăte simple de copii
femeia din mine lasă firul de praf
să fie jucat sub tălpile prelungiri ale gleznelor fine
ascultă glasurile tot mai stinse le ia în braţe
ca pe orice iluzie auditivă
cântă şi ea prinde ritmul
ceva lipseşte umărul este gol
tainele cresc
**
te privesc iar şi iar din firul de praf
mă trezesc adesea cu gândul că odată
vei uita să minţi
vei recunoaşte soarele lumina lui unică
poate şi câte o rază piezişă
rătăcită pe tavanul camerei
oamenii mor şi tu ştii că uită să rostească
apoi să descrie cu toată fiinţa lor cum e să...
iartă-mă, am uitat cum se spune verbul a iubi
îndreptat către exterior
am găsit undeva în mine piatra aceea lunatecă
şi de atunci zac cu privirea spre ea
şi repet încet încet încet pe silabe verbul
mă învaţă dezvaţă să-l mai las să umble
ca un copil în pantaloni scurţi zdrenţuiţi la margini
cu tălpile goale răsuceşte între degete
pietrele drumului
colbul pentru el devine zi de zi o poveste
Anne Marie Bejliu, 29 iulie, 2014





















Vladimir Kush


http://www.pinterest.com/pin/151433606193064154/






duminică, 27 iulie 2014

ridic privirea



în valul fără creastă al unei peregrinări printre rădăcini de copaci, plajă pe care paşii mei, arareori înrouraţi, rămân de-a lungul zbaterii mării de gânduri, privesc în sinea mea, ca o femeie căreia i-a rămas numai iluzia, unei vieţi alături de băieţii ei, imaginile care-şi ridică umerii de 23 de ani şi de 16 ani, doi flăcăi din abur de lumină cum îşi desfac braţele larg să-mi îmbrăţişeze fiinţa.
singurătatea apasă, dorul roade dorinţa de viaţă, ca un iepure grăbit să fugă din calea încercărilor, de multe ori fiare, arareori tigrii liniştiţi.
înfăşor jurnalul de pământ în aerul zilelor care mi-au mai fost date, strâng la piept imaginea şi o strâng înzecit clipă de clipă şi mă las să alunec în nisipul umed al denselor temeri pentru prezent, pentru fiecare zi în care respiraţia părinţilor mei încă îmi aduce veşti...
viaţa o simt ca pe o greutate imaterială.
încerc prin scris să-i smulg puţin câte puţin din învelitoarea aspră, să-i descopăr tainele încă nedesluşite.
ridic privirea mereu şi îi caut, îi tot caut, şi în frunză, şi în clapele pianului bătrân care acum cântă neîncetat, răsturnându-mi cuvintele pe fila fără sfârşit a tăcerilor.
mi le asum băieţi.
ştiu că dincolo de buze, spre interior, începe povestea flăcărilor focului de tabără lângă care-mi aştern iubirea.
luaţi-o voi copii.
aici nu are ce căuta.
poate în jocul acela năstruşnic al flăcărilor, poate într-o scânteie rătăcită pe gardul grădinilor cerului. aici nu...nu are ce căuta. nu.

privesc mai departe fotografiile pe care nu am apucat să vi le fac. gândul le creşte în palmele mele ca pe cetăţile necucerite ale frumuseţii miezului tainei poveştii din care aţi apărut să-mi umpleţi ulciorul cu apa izvorului iubirii, bucuriei de a fi.
aţi crescut, v-aţi împlinit, vocile voastre senine, ochii voştri plini de lumină, zâmbetul acela care-mi lua toate greutăţile şi mângâia crucea, iar ea părăsea asprimea devenind aripă...
Doamne cât îmi poate fi de dor să fiu mamă. nu spun că nu mai sunt. sunt şi simt asta cu fiecare por al fiinţei mele. atât de mamă sunt încă, încât încă vă simt capul plecat pe umăr din ce în ce mai greu şi visele toate în tremurul acelui gol plin de căldură din braţele acum goale şi ele - inutile prelungiri ale cuvintelor pe care le aştern acum.

mai veniţi la mine. mai veniţi... visul îmi umple iar şi iar ulciorul cu "a fi".

Anne Marie Bejliu, 27 iulie 2014




















YANNI THE VERY BEST SELECTION. (SPLENDOUR of the SEAS)

mâna aceea



acum nu plouă sau plouă. undeva tună a poveşti
tu laşi mâna pe coapsa fierbinte. răsuceşti amintirile

sevraj neterminat de ani buni prelungit voit

te văd printre umbrele cum săruţi aerul 
la masa cu o singură lumânare aprinsă stai

scaunul lasă spătarul să-ţi fie prieten
neîncetat săruţi aerul din jurul buzelor cărnoase
surprinse într-un dialog al vremurilor bune
cu un prezent golit de bucurie

fotografia îngălbenită de lumina soarelui
încă păstrează aroma viului trecutului

mângâi pieptul mărunt al femeii
ea a plecat. tu rămâi în lumea iluziilor
le construieşti reconstruieşti rapid

taci oftezi laşi cântecul morilor de cuvinte
să alunge zbaterea. frământările rămân
laşi cântecul să-şi înfoaie zulufii sonori în căuşul palmelor

sughiţi a plâns când şi când

continuă plânsul ca o flacără în cuibul trupului tău
nu văd lacrimi. nici o lacrimă nu fuge din irişii tăi

eşti puternic

începi povestea mutându-ţi mâinile de pe coapsele fierbinţi
le laşi să lunece undeva... rătăcite în vidul dintre noi
în aer desenezi un contur necunoscut

mângâierea mă trezeşte

scutur o clipă capul în încercarea
poate absurdă poate nu de eliberare

prind mângâierea cu cârligele timpului
de sfoara comunicării

rufele nu sunt ude sunt calde se zbat în bătaia vântului

le las poate mă voi lămuri
ce cum unde şi mai ales
de ce le-am spălat alături de tine

căuşul amintirilor e plin
îl răsturnăm fiecare pe coala de hârtie
- imaginară filă într-un volum fără coperţi

uneori imaginile sunt interzise
dacă nu le inventezi chiar tu într-un moment de saturaţie

limitările limitărilor

ar fi bine ca orice carte să înceapă cu prima scriere
să se termine cu o jumătate din ultima
ca o promisiune a infinitului inimii poveştilor nescrise

ştiu ştiu...

eu nu trebuie să-ţi cunosc decât personajele
le văd înşirate şi pe ele alături de rufele abia spălate

unele dansează altele râd
altele ridică bagheta fermecată şi dispar
acelea care dispar sunt cele adevărate

dar te rog, nu uita...
mâna, mâna aceea lăsată pe coapsa fierbinte
este unică... este a ta...

Anne Marie Bejliu, 27 iulie 2014

sursa imaginii: http://www.kaifineart.com/2013/12/andrew-ferez.html Andrew Ferez





genunchi sau poartă



pietrele călcate
pe parcursul drumului vieţii
se adună într-un arc
apoi îşi adună formele
până la conturarea unei porţi
în care cuvintele şoptite strecoară
ruga adusă pământului pentru iertare
în spatele porţii ce rămâne
sau este drumul pietrelor
care-şi unesc ruga cu a noastră
ca un tren în care om şi piatră
piatră şi om
lasă cerului ochii lor orbi
să-i înflorească
Anne Marie Bejliu, 26 iulie 2014

sursa imaginii:

http://www.studiogblog.com/shop-for-garden-products/art/modern-masters-thea-sunshine-alvin/

vineri, 25 iulie 2014

tablou de acum



atenţie la barierele cercului
arcuri pline de nisip
furat de furtuni din ţărmurile liniştii
explodează în fiecare punct metaforele răului
încrâncenaţi în a ucide fluturele alb 
plasele se rup
vârfurile sitelor devin găuri fără fund
prin care odată cu zbaterea vântului 
lunecăm şi noi fericiţi
 că am alăturat în mocirla umanului
socotită ladă de zestre a punctelor din depărtare
încă o răzbunare

 - stupidă alăturare a gesturilor fiecăruia
la crâmpeiele tabloului prostiei umane

ura am învins 

-strigă netotul de la colţul tarabei de ziare 
în care zgomotul inutil 
aruncă pălăriile gândacilor în aer
apoi le înalţă picioruşele fragile deasupra omului

pe ţeasta fiecărui om se vede
un gândac de acolo zboară se alătură altora
în galeriile de artă tablourile arta creaţia Domnul

privesc mişcarea unor gândaci
şi a globilor oculari ai ochilor orbi
schimbul de bucurie moare frumuseţea devine
forma non grata a manifestărilor umanului

ruşine ţie inimă de artist
ruşine ţie suflet de artist
ruşine vouă celor ce împărţiţi frumuseţea
printre rădăcini de ciuperci

se aude prin megafoanele ilizibile ale prostiei

aşa să fie?
aşa să fie lumea umanului în care am zbierat
ca semn de recunoaştere a încă unui glas

îmi cer iertare. mă retrag.
pe capul meu nu vreau să-şi deschidă aripile
unul din gândacii amorţiţi
îmbătaţi rând pe rând 

de arta autodistrugerii pur umane

ura am învins - strigă holteiul din garda de mămăligă
a unei fecioare plecată cu sorcova urii după...nimic

inima de artist tace
naşte crâmpeie de bucurie pentru ochii orbi
în care irisul este iris în întuneric
se vede veşnic aprinsă lumânarea bucuriei

se mai naşte o carte se mai naşte un copil
se mai naşte o fărâmă de artă o fărâmă din Creaţia Lui

prin cineva Domnul Creează mereu
cineva se bucură şi bucură
undeva cineva renaşte altcineva creşte
altcineva ridică sămânţa cunoaşterii
întru autocunoaştere profundă...

cui mai spunem: - ruşine...

Anne Marie Bejliu, 25 iulie 2014


imagine: Albrecht Dürer-"Winged man playing lute"



joi, 24 iulie 2014

Joan Baez - [sings dylan] full album

remanenţă



feliem zilnic hazardul cu rostirile cu gesturile
căpuşele realităţii 
prind din porii cuvintelor esenţele
le sustrag ca nişte hoţi ai vremurilor aldine
în ele timpul rumegă scoarţa copacilor
şi între noi şerpii călătoresc liber 
fără viza încrederii 
ferice de cei care inima o au din pluş
sunt modelaţi după bătăile sacadate ale vântului
în jgheaburile aşezate logic
la marginea acoperişurilor casei de gânduri

la cafeneaua din colţ am văzut cum începe povestea
ea are inima în palme o inimă de gânduri
neajunse la marginea buzelor pentru a fi rostite
el are inima din pluş modelată
în jgheaburile de scurgere ale apei de ploaie
ea nu mai ştie să zâmbească
zâmbeşte din când în când
ca o telegramă uitată pe colţul scaunului
când în fugă te întorci să-ţi iei umbrela şi pleci

el ridică umbra prea sus o acoperă
ea rămâne el pleacă
ea pleacă şi nu se întoarce

el se întoarce pentru un singur motiv
şi-a uitat bricheta preferată la mijlocul mesei la care
o ea şi un el prind între ei uneori o inimă întreagă
un zâmbet pluteşte deasupra mesei
simplă remanenţă a unor
vibraţii nevinovate atunci acum mereu

Anne Marie Bejliu, 24 iulie 2014

marți, 22 iulie 2014

pocnet de "noapte bună!"



în acolada acestui timp ca un uriaş sistem mobil
se ating inimaginabile geometrii ale târârii

punctul descrie generaţia tâmplelor fecunde
zbatere într-un arc de oţel în care 
concentraţia fierului a devenit metaforă 
iar centrul de rezistenţă
simplă etalare de spini în menghina rostirilor

cu o paranteză uriaşă
închid zbaterea printre gânduri
acoperişul de pietre tace

de sub el se aud punctele din centrul unei cruci
de pământ cum îşi lasă trupul să fie îngropat
sub lespedea grea e umanului

poemul tace acum pentru un nou salt
peste pragul plin de puncte puncte linii inutile
şi acordurile duetelor de pisici în călduri

omenire prinsă sub arcul de oţel al mâniei
cu o pană la tâmpla
dornică să lase venele să cânte în armonie

sătulă de salturi inutile
ţin la piept unica piatră de cuarţ
rămasă după trecerea buldozerului nonvalorilor

mai sap cu degetele crispate după a doua piatră...
cea a lunii poate-mi va veni nu cu mult mai târziu
alături de prima şi unica inepuizabila...

adaug iluzoriu o altă acoladă
trapa visurilor absurde se închide cu un pocnet
de "noapte bună!"

Anne Marie Bejliu, 22 iulie 2014


imagine: Albrecht Dürer - Boy's Hands


voluptate de mucava



voluptoase 
cuvintele alunecă pe trupul femeii

scrie poemul nopţii 

ultima noapte de dragoste 
sfertul primei zile a ultimului război
în care egalitatea zace pe covorul proaspăt periat

vârfuri de bolduri rănesc tălpile fine
pielea descrie acum hărţi alegeri erori
nimic nu duce nicăieri

e o întreagă cacialma
în care e prinsă dansând în ritmul ultimului poem
de pe sfertul de portocală uscată

în palma lumii ea devine forma mucegăită
a conversaţiilor interminabile
rodul crispării permanente
cauză a închiderii cupelor negre şi roşii
sub taraba vânzărilor repetate
de fructe expirate

pe tarabele pieţei
unde se comercializează trăiri
sărăcia a ajuns să lucească straniu

fiecare poem de dragoste
devine un fetiş al ei

fiecare om cu privirea pierdută
devine arlechinul unui mereu nou
alt spectacol hilar

se vinde voluptate de mucava -
produs de lux
vândut la preţul unui produs expirat

plăteşte domnule şi taci

iluziile tale
vor creşte proporţional cu bucuria de a trăi
între două scene ale piesei de teatru
pentru care s-au cumpărat 17 tarabe ruginite

are şi rugina farmecul ei de nedescris în cuvinte
urmează puncte puncte puncte
largi spaţii pline de puncte puncte puncte

esenţa poemului ei
se desprinde şi cade din copac

voluptate din rugina imperiului trăirilor
vândute la preţul fructelor mucegăite

Anne Marie Bejliu, 21 iulie 2014



visare&trezire



visezi o lume mai bună 
undeva dincolo de cuvântul 
pe care-l aşterni cu frenezie 
de câte ori cineva ceva ridică umbra prea sus 
acoperindu-ţi speranţele şi-aşa subţiri 
cu o pată cenuşie aproape bolnavă 
de gânduri haotice 
de scorneli declarate realitate

te ridici şi pleci
renunţi la poemul abia început

încarci bateriile
pe marginea unui pat de ramuri ciuntite

aştepţi primăvara înfloririle înmuguririle
am inversat nu contează

primăvara vine
înfloreşte ceva în talpa ta
e bătătura aşteptărilor mobile

rămâi visător înveleşti în poleială
primul venit în faţa ta
fără să-i vezi chipul îl declari unicul
strălucitorul nemaipomenitul

ţi-o iei în fruntea sufletului
inima dansează pe ritmul unui marş funebru
râzi în hohote de tine până te potoleşti

te trezeşti din coşmar
împingi toate lucrurile în colţul camerei de tortură
arzi mobila pe un câmp
departe de toate schelele comunicărilor
te declari liber
asta-i tot

Anne Marie Bejliu, 21 iulie 2014

<< Pe la doi, trei ani, copiii numesc ziua care a trecut “mâine”. Eu întreb: există? >>



există



există un loc în care inima omului 
lasă trilurile aerului să-i umple fântâna cu cumpănă
cu visele toate adunate 
în forma unui flaut unei lire de platină

uneori totul devine os în lira soarelui 
scheletul florilor împământenesc gândul 
frazele cresc 
şi tabăra cuvintelor se aşterne
la poalele muntelui de răspunsuri

ca un burete fermecat fiinţa absoarbe cu bucurie
fiecare fragment de răspuns
ridică sarea lacrimilor pe frunze

acolo totul e limpede mai ales când cerul
îşi lasă mai întâi tremurat apoi clar chipul să se cearnă

într-o fracţiune de creaţie
esenţele poemului îşi prind braţele

hora începe să-şi rostogolească farmecul
asupra spaţiului în care mişcarea
este spirala care uneşte punctele incandescente
ale dorinţei de frumos

Anne Marie Bejliu, 2014

lianţi - simţiri - trăiri


admirabile versuri admirabile cuvinte
revărsate de flăcările interioare
elementele îşi schimbă
fragment cu fragment tainele
într-o ardoare adâncită mereu
în substraturile trăirilor
simţi sau nu simţi asta trece
nu trece ceea ce trăieşti
şi asta cred că naşte spontan
- sau avortează la fel -
poemul vieţii sau pomul vieţii
lăsându-i ramurile să încondeieze aerul
cu un nou alfabet al tăcerilor
în ele sămânţa visurilor îşi reia creşterea
după o putrezire dură în desfăşurarea ei
cândva din ea reîncolţeşte Privirea
de acolo mai departe
admirabile versuri admirabile cuvinte
lianţi din litere materializate
într-o curgere fragilă pentru care tu
cel care menţii jocul arderii cu ploile
prinzi neîncetat pietrele de râu
pe a cărui apă vezi trecând
palmele care le-au ţinut...

Anne Marie Bejliu, 22 iulie 2014

duminică, 20 iulie 2014

limonadă


ca o limonadă simt pe degete viaţa
mâinile scapă de unsoarea metaforelor incomplete 
ochii se umplu de galbenul coajei
pentru că imaginaţia reconstruieşte la nesfârşit
lămâile din care s-au extras cu răbdare esenţele
zeama aceea acrişoară în care te scalzi la nesfârşit
uneori amăreala clipelor devine insuportabilă
guşti iar şi iar acreala limonadei
îmi place mai mult limonada fără zahăr acum
lămâia să o muşc aşa
fără stratul superficial de zahăr
greaţa trece mai repede
percep tainele care mi se pot dezvălui
mai uşor mai clar mai curgător
dacă aş adăuga zahăr
grăunţele zahărului ar deveni obstacole
nu de netrecut. obstacole pur şi simplu
ca o limonadă mereu abia începută simt viaţa
cer lămâia/ lămâile din care a fost făcută
să le simt coaja
caut într-un por sau altul sau altul
unde Doamne iartă-mă s-a rătăcit omenia
unde i s-au putut rătăci iubirea prietenia
frumuseţea...
Anne Marie Bejliu, 20 iulie 2014
















vineri, 18 iulie 2014

te ascund



iubire
te ascund în rănile adânci ale pământului
hărţile tale vii ucid frământările
şi dacă exişti 
spune-mi tu iubire de ce strig 
atunci când laturile triunghiului de aur se închid 
uneori cu un pocnet
alteori ca o poveste ascunsă în bucuria ariciului
când acele şi le lasă să tremure
uitate în metaforele vântului
la amiază îmi cânţi dimineaţa îmi cânţi
noaptea mă părăseşti ostenită

te simt iubire
ca un izvor de bucurie
atunci când rostesc Numele Domnului

parcurg paşii până la tine
privind rădăcinile aproape împietrite de sub tălpile oamenilor
când te ating cu lacrima privirii
prind câte o fibră din care ştiu că
mâini luminoase deschid ferestrele spre El
şi îi sărut geometria
atunci simt teamă

spune-mi tu iubire aspră unde să mă duc
unde să mă ascund
dacă între mine şi tine
verbele pocnesc din călcâie
ca într-un step ameţitor
apoi dispar

statica îşi aşterne braţele de caracatiţă
mă priveşte cu ochiul hydrei acestui acum
apoi prinde pasul de alergare înapoi
prin fibrele labirintului neîmplinirilor
ca o promisiune a liniştii te prind în jungla gândurilor
te pierd mereu rătăcind rătăcindu-mă de mine

mă tot întreb iubire
şi nu mai reuşesc să înţeleg
de ce mă vrei printre hărţile pământului
amorţit în tăcerea zgomotoasă a umbrelor iubăreţe
apoi mă alungi
ca pe punctul negru din inima pădurii
când toate păsările îşi iau zborul

unde să-mi găsesc printre oameni
colţul în care piatra cruce
prinde în dans unghiurile tuturor zidurilor
înălţând unică poartă

magicianul culorilor
aruncă apă clipă de clipă peste aripile tale

să fie povestea inimii de acum
să fie taina atât de profundă
încât amorţită de pasul repezit
de sacadatul ritm al stepului
să nu îi surprind codurile generoase
cheile lor din esenţe de viaţă printre furtuni şi însoriri

te ascund...

Anne Marie Bejliu, 18 iulie 2014





















hartă nouă



dacă între două izvoare de lumină
aşterni palma larg deschisă
povestea începe cu o mie de chipuri în care 
rătăcit răscoleşti drumul
alegi odată cărare netedă
- omul alege mereu calea uşoară -

vezi că totul devine anost
ridici iar palmele între cele două izvoare
te ascunzi printre degete
prinzi ţinta - calea pe care rădăcinile copacilor
descriu harta oraşului tâmplelor pământului
în plină migrenă

zvâcnesc sunt vii punctele sar prin tine
ca visurile adunate în fragmentele de viaţă

te sperii
ceva te reţine pe calea aleasă

îţi place bucuria pe care copacii
din depărtarea cât lungimea rădăcinii celei mai lungi
o trimit cu eleganţa trecătorului prin inimi
cu inelul de esenţe plin

o urmezi o vreme până când păsările
încep să-ţi asculte foşnetul paşilor


- de fapt îl ascultau dinainte vreme -


tu începi să le vezi
din acea fragmentare a privirii tale
din punctul întâlnirii cu păsările
creşte în tine flacăra zborului

calea aparent veche dispare
odată cu trecerea anotimpurilor

pământul dispare chiar dacă-l simţi
în porii pielii tălpilor
cum îţi transformă arcul mişcării într-o hartă de întrebări

urmezi calea nouă - a zborului păsărilor
înveţi să deschizi cuvântului căi noi
în tine aripile nevăzute cresc
timpul ia hotărârea să-şi lase marginile rătăcite
undeva dincolo de limitele privirii tale

părăseşti şi calea zborului
pentru o fracţiune de iubire de prietenie
de statică la umbra gândurilor aflate
pe pragul în care devii ceea ce eşti
ceea ce ai fost dintotdeauna
înainte să priveşti cu ochii fizici omul oamenii

te trezeşti brusc din amorţeala unui timp mort
simţi iar viaţa cum îţi inundă arterele
inelele sufletului călător

între tine şi ţintă pare că este un pas

priveşti iar totul de la început
descoperi cât de orb ai fost şi gândeşti că eşti

orb întinzi mâinile spre soare. mereu spre soare

el te adună în sămânţa lui
ca un tată blând arzător
mereu grăbit să întâmpine luna
cu încă un răsărit
atunci când ţâfnoasa somnoroasa
lasă o piatră albă pe nodul unui trunchi de copac tăiat

a n-a cale se naşte între tine
şi ramura înflorită a unui cais
primăvară în inima ta primăvară în trupul tău
ghemuit sub plesniturile rostirilor oamenilor


primăvară în inima cerului tău
până când
primăvară este în tot şi în toate
atunci când din tine încep să răsară rădăcinile hărţii noi...

povestea nu are sfârşit
iar începutul este undeva înainte de răsărit
sămânţa ei scutură amurgului seva
din care s-a născut

Anne Marie Bejliu, 18 iulie 2014




















miercuri, 16 iulie 2014

misterul verbului - "a fugi" -



se simţea în toată vâltoarea 
acţiunilor cuvintelor sale
ca o rădăcină de stejar 
întinsă până la liziera pădurii

jocul nu mai înceta 
frazele se adunau la baza copacilor 
din pădurea frustrărilor
- repetabile reamintiri declarate oficial uitări -

o singură propoziţie în care subiectul
într-o bucurie de moment
a scăpat o virgulă alături de el
era urmat de predicatul
materializat într-un verb oarecare

şi-a mai întins o ramură subpământeană
a învelit glezna altui subiect
apoi a dezvoltat în tăcere
tema romanului fără început fără sfârşit

la finalul răbdării
a prăbuşit totul într-o mapă verde
imitând natura declarând cântec
propriul agramatism

dar el era rădăcină de stejar
rezistent ca o fortăreaţă cucerită
de incendiul arderilor incendiare

a continuat
să scoată ramuri subpământene
până când învins de flăcări
a devenit el însuşi verb
acceptând mişcarea
ca pe o mângâiere
în răsunetul fără acoperire

"a fugi"
era sămânţa împlinirii lui

Anne Marie Bejliu, 15 iulie 2014


















Nino Orlandi