marți, 26 august 2014

greaţă şi graţie



uneori sau adesea simt cum 
mă spulber în adâncul stărilor de graţie
în gaura neagră a căderilor 

şi ce căderi se anunţă cu surle şi trâmbiţe

mintea zăludă de felul ei încropeşte 
în oalele pline cu secunde 
un timp al pierderii al răscolirii trecutului

combinaţie nereuşită obligativitate în a o trăi
pe coastele dimineţilor în care
tensiunea pică şi pică la nesfârşit

mă agăţ de somn eu femeia clovn
declar toate contradicţiile închise într-un hexagon
pentru vindecare curăţare şi autoeliminare

ce de muncitori pitici se adună pe schelă
urcă şi urcă şi urcă
până la hohotul clovnului femeie

eliberare de pe frontispiciul cuvintelor gând
gândurilor cuvinte fără fundaţie

ridic din praf pălăria triunghiulară sub ea
mă aştern şi reîncep spectacolul aruncării
inelelelor colorate până mă satur iar

reiau acţiunea de spulberare
în adâncul adâncurilor
stărilor de greaţă. am spus greaţă
mai corect decât prima dată

pentru poezie rămân de graţie
restul nu mai contează

Anne Marie Bejliu, 26 august 2014



trece şi ea trecerea



îmi spulber unul câte unul visele
poveştile mă atrag 
ca un joc de şah mereu neterminat
lăsat să zacă 
direct pe masa fără picioarele prelungi 
ale unei gândirii ajunse în prag de colaps

între capetele aţei există ceva necunoscut
o întrebare ca un cârlig de rufe uitat cu tot
cu hainele vecinilor la uscat

este o amintire sau o felie de prezent
nemuşcată de suflet
sau de ceea ce poartă lărgimea botului fiarei

adulmec iarba din jur. da. este amară

dulce nu are cum fi. cuvintele zburdă azi
prin capul meu prin gât se împiedică o clipă
e clar. am un blocaj de comunicare

şi totuşi toate toate cuvintele o iau la vale
azi ajung în stern picături acide

inima o ia la fugă într-un control rapid
al reacţiilor azi amânate
se linişteşte. totul e la locul său. nimicul la fel

sub ea nu mai cobor. mi-am promis să trăiesc acolo

dincolo de ea totul curge lin până în balta
necazurilor omului care aprinderile le lasă
să sfârşească într-un fâsâit asurzitor
pe care oamenii îl numesc banal

îmi spulber una câte una dorinţele
rămân să privesc prin cuvintele nescrise
sunt idei aninate de falia dureroasă a
nevoilor pur umane

aleg un punct prunc în care mă aştern nimic
privesc puzzleul în care materia care sunt se mişcă
anevoie printre culori

un pictor, orb din fire agită penelurile
dimensiunile variază

aştept şi iar aştept vernisajul propriei vieţi
etalată până la punctul în care piatra
unghiulară redevine pasăre
apoi zbor zborul fără capete de aripi
zborul într-o aripă

poate că am şi început. poate nu
oricum în mine îl simt acum ca pe o oboseală
a trupului căzut în adormirea dinainte
de trecere
aştept. trece şi ea. trecerea

Anne Marie Bejliu, 26 august 2014



















pe aceeaşi linie



curând foarte curând
voi anina de stâlpul cuvintelor
lampadarul unei oboseli 
în traiul acesta atât de neviu

mă vor răscoli petele prezentului
îmi vor fi aduse alte şi alte găleţi pline de apă
pentru a le răsuci cu privirea oglinda

într-un târziu aşteptat
trenul liniştii se va întoarce pe aceeaşi linie
în gara în care aştept de zeci de ani
să nu mai dorm
să pot vedea libera trecere
a fanioanelor lăsate spre pământ
ale unui concurs nicicând amânat
simplu spulberat de rostirile fără noimă
de jocurile gladiatorilor în mâini cu ramurile
de frunze încă netăiate la câini

pe banca principiilor răsuflate mă voi legăna
înnebunind aerul cu echilibrul acesta uneori absurd
cu nervozitatea inexistentă
a fiecărei secunde de altruism dus
până la strigătul adevăraţilor înnebuniţi de viaţă

pe mine timpul mă răsfaţă
între două pocale pline de argint şi aur
car crucea răspântiilor propriei vieţi
lăsând zilnic în file
câte o rostire înşirată regulamentar

nicicând poezie simplu eseu răsfirat ca o baltă
în faţa largii indiferenţe umane

curând foarte curând...

Anne Marie Bejliu, 26 august 2014



joi, 21 august 2014

The Last Days - The Time Will Never Come Back

esenţe de fantasme



se-ascunde-n mine umbra 
se-ntretaie
cu dulcea apriga cântare 
de războaie

cu fir de-argint se ţese 
o poveste
visez s-ajung iar dincolo 
de creste

în dor de munte-mi scald
liniştea-n clipe
mă răsucesc spre tine
încropind iubire

iubire pământeană-n
rădăcină
parfum de frezie în taină de
sulfină

şi te ascult
în cântec cald de mierlă
închipuire de-adevăr mă ţine
trează

şi caut trunchiul
rădăcinile-mi sunt aspre
închid în ele nori şi aburi
esenţe de fantasme

mi-e frică, moarte
şi nu-mi mai este frică
atunci când coasa ta
iar vârful îşi ridică

să secere un glob de aur
viu
iubire pământeană
mamă tată fiu

şi plâng şi râd
de comica ta fire
privesc în baltă
sacra-ţi împletire

de cer pământ
şi-n steaua vieţii mele
m-arunc acum
cu inima-nainte

cu fruntea ating urna
cenuşii de cuvinte
bănuţul trecerii îmi este
chiar iubirea

mă prinzi mă laşi
şi iar m-arunci în tine

nu-mi este frică
la pieptul meu te strâng
simplă-amintire...

Anne Marie Bejliu, 21 august 2014

rezolvare fericită



în sfera de vorbe
să mă ridic la întâmplare de o mie de ori
apoi să cad cu frunzele odată toamna

să ruginesc la fel ca o tâmplă în argintiul timpului biologic
apoi să trântesc de zidurile ridicate cu migală
cuvintele prea mult rostite
în ovalul val să păstrez un singur cuvânt
să-l ascund între clepsidră şi val
ca pe o piatră unghiulară îndelung şlefuită de Dumnezeu

unde să mă mai întorc
în pustiul unei comunicări în care păpuşa de lemn îşi rupe sforile
iar păpuşarul rebel le înnoadă la nesfârşit

într-un târziu ridică şi el ochii spre chipul păpuşii
incendiul se produce în fraze scurte fără virgule
nu o atinge. o leagănă neîntrerupt
într-o lirică repetată la nesfârşit de toate gurile de peşteri uitate
în străfundul pământului argilos

ca o rezolvare fericită
păpuşa rupe iar sforile şi dansează...

Anne Marie Bejliu, 20 august 2014





















dor de voi



aud glasurile voastre răvăşind filele 
iar nervurile frunzelor gândurilor
reînfloresc amintiri răvăşindu-mă

tu, copil cu ochii cenuşii aurului sfânt
tu, copil al blândeţei vieţii
hohotul de râs al încercărilor
hora tălpilor micuţe în inima mamei
reconstruiesc bucuria de a fi
în ploaia aurie a lacrimilor neîntrupate

răsucesc în mine amintirile
transformându-le într-un prezent în care
cimitirul fericirii primeşte din parte-mi
încă un val de mângâieri

învăţ să preţuiesc zâmbetul omului curat
în învălmăşeala jocurilor
dintre gardurile alergării spre niciunde

rotundă grădină a disperării îşi deschide aripile
în trupul păsării dorului

româneşte rostesc rugăciunea cerului
universal o trăiesc
lăsând crucii braţele întregi
în speranţa unui zbor oval

descriind pământului patimile

mă aştern pat tăcerii
încercând să păstrez în mine nealterată
iubirea pe care
nicicând n-am reuşit să v-o dăruiesc întreagă
atunci când pleoapele voastre au închis între ele
un trandafir zâmbitor şi un iris
în plină dăruire a sărutului către coama cerului
cu deplina lui seninătate

aud vă aud vă pierd şi iar şi iar vă aud
glasurile de ploi aurii
într-o horă a dăruirii depline

Anne Marie Bejliu, 21 august 2014

























vineri, 8 august 2014

după un strigăt scurt de durere



acum liniştea ar vrea să se aştearnă pe scena teatrului de vară
în el mă simt ca o cingătoare prinsă de talia sufletului şi inima
începe să prindă corzile viorii

alunec în tainele viorii viorie aşternere de gânduri 

pianul apasă pe clapele gândului sunetele încropesc 
aura tăcerii şi-n mine totul se arcuieşte se încordează
într-o nouă pulsaţie

zvâcnesc tălpile a dans
trupul nu-l mai văd îl percep ca cel ce viaţa şi-o ia
neuitând sfoara piatra aruncarea în golul plin al apelor răsăritului

să aştept o zi întreagă apusul amurgul înserarea

ce regulă absurdă impune hazardul
sau el limitele şi le sparge cu înşiruirile cerului
în toate veşmintele fracţiunilor de rotaţie ale soarelui în jurul trupului
în jurul pământului secat

solitudine într-un teatru de vară de toamnă de primăvară şi iarnă
acum se amestecă toate şi fiecare în actele odată hotărâte 

de Dramaturgul Demiurgul cu ochii mereu atenţi

mă întreb ce se întâmplă şi în cer
dacă pe pământ toate îşi pierd rostul
şi există acel cumul toxic de vibraţii

ştiu ştiu însănătoşirea va veni

dar uite cum pleacă mugurii neplesniţi
şi bobocii de floare rămân să-şi usuce culorile în capsula morţii
când numai rădăcinile petalelor ar fi firesc să rămână în capsule

de ce de ce de ce ne-ai lăsat Doamne liberi
să cutremurăm liniştea cercului Tău

şi unde să ne mai adăpostim de propria prostie
de propria ură de propria răutate
când pianul răsună peste tot clapele şi le lasă spre pământ

bubuie aşteptările de nerăbdarea călătorilor
călătoriile se ascund undeva în centrul pământului
în cuibul păsărilor când
terenul alunecă după ce pădurile frumuseţii sunt tăiate

frângere a umanului într-o capsulă de prostie să fie
pedeapsa vine înmulţită mereu cu fiecare infinit finit
când ochii nu mai privesc zarea ci acel înapoi umbrit

acum liniştea vrea să se aştearnă... vioara arcuieşte sunetele
pielea mi-o simt împăturită
revăd trupul chircit. îl las să-şi destindă celulele

muzica lunecă prin arterele timpului pe care-l trăiesc
acum mereu acum

saltă trupul în acoladele vieţii
tresare umbra tresar suratele ei

cel mai uşor mi-ar fi să mă prind în hora lor nebună
să văd care dintre noi se prăvăleşte sub tălpile celorlalte
umbre umbre umbre... şi... eu

teatrul de vară se goleşte într-un august sălbatec
atunci când toate vor să aibă gust
după un strigăt scurt de durere...

Anne Marie Bejliu, 7 august 2014

sursa imaginii: http://www.creativeapplications.net/tag/webapp/



















joi, 7 august 2014

Păpuşarul oglinzilor adormite



de câte ori să-ţi mai spun că
toamnele încâlcesc drumurile în jurul meu
toate şi tot şi eu suntem de vină

vreau să uit să mă învinuiesc 
cât un strop de ploaie deşirat pe tabla acoperişului

blocul simte şi se prăvale peste mine tocmai când...

nu mai contează cauze fapte gesturi umbre tumbe
totul e un circ nesfârşit şi eu spectator îndârjit

în aşteptarea finalului

mi-am pierdut graţia ciorchinelui de strugure
când soarele toamnei mângâie vârful
bobului anume aşternut în centrul lui

e din cauza mea e din cauza cauzelor
am obosit să caut

taci minte nebună o clipă

vreau să dorm până când alergarea o voi
relua cu un minus sau un plus de rutină
sau poate las în balta amarului şi o iau

o iau de la zero

barez toate insomniile nenăscute
pragul îl umplu cu inima cerul cu fruntea ei
şi tălpile le unesc în spatele sforilor pe care le
tot tragi tu e-go-go...
Păpuşarul oglinzilor adormite...

Anne Marie Bejliu, 7 august 2014

sursa imaginii: http://www.calatoriainimii.net/2013/10/teatrul-interior/


























marți, 5 august 2014

pe frunza măslinului în floare



deschide-mă Doamne ca pe o cochilie de melc
şi ajută-mă să înţeleg semnele pe care 
numai trăirile mi le aduc/readuc în faţa privirilor ochilor orbi
lasă-mă să mă scald în lumina strălucitoare 
de la picioarele trunchiului din crengi 
în noaptea fiinţei în care lunec fără sfârşit 
spre vârful tălpii infinitului vertical

lasă-mi o poartă un cârcel de viţă 
un ciorchine din strugurii Poemului Tău
să-mi asmut setea de viaţă iar şi iar
nu mă lăsa Doamne să alunec în negura gândirii strâmte
ajută-mă Doamne să mă ridic iar şi iar 

să sărut talpa rubinului de foc a Graalului
nu este al meu nu este al umanului
este al Tău Doamne şi e plin/gol de Sângele Tău

pictorul lacrima şi-o lasă să lunece pe paleta culorilor sufletului
creaţia lui aşterne suferinţele trupului şi minţii
apoi sufletul lui lasă cântecul să curgă alături 

de ceea ce a rămas mişcare în trupul nevolnic

lasă Doamne firul de viaţă să transpară 

în crucea sorţii pictorului când lacrima lui
din greşeală sau din voinţă
diluează culorile când stridenţa

 îi atacă tâmplele fremătânde

 ia-l cu Tine şi spune-i povestea în care cântecul 

reînvaţă zborul unei singure aripi de lumină 
spre Înalt, spre Tine,
 spre tot şi toate ce le vrei a fi neîntinate de umbra omului

deschide-mă Doamne ca pe o cochilie de melc 

şi aşterne-mă pe frunza măslinului în floare, 
ca o sabie a păcii interioare să-mi cuprindă nesiguranţa 
şi lacrima în metafora libertăţii

şi Doamne, nu mă lăsa să mă uit între cerc şi sferă
voi uita rostogolirea şi jocul...
jocul de biliard va umple holurile Tale 

cu fărâmele nevolniciei mele pământene...

Anne Marie Bejliu, 5 august 2014



în şoaptă


spune-mi
în fracţiunea vieţii fulgerului
deasupra tuturor crestelor munţilor
că rodul pântecului meu
este în lumină
atât spune-mi
şi pot stinge lampa în care
uleiul se va întoarce la
sămânţa din care s-a născut
scuturând căciula încercărilor
în şoaptă spune-mi
să nu tulburi războaiele mirenilor
pentru colţul de tăcere veşnică
spune-mi că...
Anne Marie Bejliu, 5 august 2014



















Iubire... sfântă iubire


Unde eşti iubire cu ochi din cărbunele timpului neşlefuit de încercări,
când în mine arde trecutul ca o flacără dulce-amară, ca un spic de grâu, când soarele îi sărută trupul verde, muşcat mărunt de oile gândului, într-o transhumanţă prin care mirul Domnului împământeneşte visele, dăruindu-le contur.

Imprecisă conturare când gesturile nu pot fi finalizate.

Olarul e fericit. Mâinile lui ating perfecţiunea vasului în care, uneori, florile îşi deschid petalele nopţilor şi ale zilelor primăvăratice, ale verilor în care canicula arde nuca din spaţiul constelaţiilor nervoase, lăsând liber în tăcere zborul unei singure aripi.

Unde eşti, iubire cu gura unui vis neterminat, cu căpşuna tandreţei mereu prezentă pentru sărutul nerostirilor şi unde călătoreşti, aş vrea să-mi spui,
să ştiu pe unde umbra să ţi-o caut, pe unde talpa micuţă să ţi-o cuprind în palmele lăsate veşnic cină în taina sorţii fiinţei în care m-am întrupat.

Cât dor prinde talpa infinitului vertical, când calul alb nechează şi-n spusele sale prind acel "înainte pas! înainte pas! înainte glas!"

Unde să merg, calule, înainte, când eu merg spre sus, spre gândul înalt al coroanei trunchiului din crengi. Alfabet fără litere prinde privirea mea.

Alfabet din semnele anotimpurilor surprinde privirea şi trupul lasă conturul material pe banca de piatră, până la care am urcat treptele groazei, ale fricilor neatinse cu mintea.
Esenţele aşteptărilor le cuprind, le prind în pumni şi le strâng până când, singură simt sufocarea. O trăiesc atent, cu migală, aproape ca un mag care le aruncă în mojarul vârstelor omului, apoi le amestecă fără milă pentru un nou început.
Şi unde-i, calule, acel nou început, când din mlaştina valorilor străbate izul pierzaniei?

Unde eşti iubire micuţă cu aripi de copil, şi unde talpa ta calcă mărunt nisipul ţărmului unic, în care fiinţa-mi de lumină nu mai răscoleşte pământurile în căutarea altor iubiri?
Undeva, departe de toate şi de tot, cuprinsă în toate şi în tot, prind semnul crucii, frământ universalul gând al regăsirii.

Cândva, undeva, pentru acel ceva anume înmulţit în azimele Domnului,
în vârfurile cinci la număr ale stelei bunătăţii, mă voi regăsi.
Acum rătăcesc şi privesc, spaţiul în care iubirea micuţă păşeşte ca un băieţel în pantalonii scurţi ai unei copilării, cu traista zdrenţuită pe umărul metaforei vieţii întru bucurie.
Privire... simplă privire...
Iubire...sfântă iubire...

Anne Marie Bejliu, 5 august 2014

sursa imaginii:http://babylenutapentrusuflet.blogspot.ro/2013_01_01_archive.html

MICUL CERSETOR (Bartolomeo Murillo)





























sâmbătă, 2 august 2014

busculada traumelor


...la uşa gândurilor paşnice...
aşa se anunţă la poarta schimbărilor dorite sau nu
ca într-un restaurant de lux ţinuta este obligatorie
se ridică pantalonii se aruncă bluza de mătase
părul ciufulit se adună de pe câmpurile de maci
şi într-o tăcere profundă
se ascultă luptele imaginare
de dincolo de pragurile înalte ale uşilor de lemn
ecourile busculadei traumelor
copilul cu ochii din cenuşa imperiului tăcerii
aşterne coroana
pe ţeasta încă vie a maturului îndoit în poziţia fătului
pe covorul din tălpile trecutului şi prezentului laolaltă
se aduc paharele sau cupele sau...
fiecare primeşte Graalul personal
revarsă freamătul sângelui
liniştea spune că se aşterne
când atingi cu vârful sărutului talpa de cer a infinitului
verticala compusă din alte şapte verticale
către care fiinţa ta prinsă în busculada traumelor
aleargă neîncetat
prin cerul albastru intens al nopţii sale
fiinţa lunecă de-a lungul unui trunchi din crengi
alfabetul rămâne acelaşi - necunoscutul
fiecare punct fiecare arcadă a necuprinsului
lasă în urma sa odată cu trecerea spaţiului
talpa unui timp în care cuvintele
uită să mai adune semnele
semnele se adună într-o aripă de lumină
născută în pântecul soarelui
graţia fracţiunii de înaintare a fiinţei stă într-un glas -
cel al calului alb uriaş
numai el, armăsarul timpului
păzeşte pragul lumii noi
acolada vieţii se frânge se uită inserţiile
rămâne unica verticală către care
cu frica mireanului necopt mă îndrept acum
mereu acum
Anne Marie Bejliu, 1 august 2014

PIATRA CRUCII, ANDALUZIT

http://tiganusionutz.wordpress.com/2011/11/04/chiastolitpiatra-crucii-andaluzit-al2sio5-cu-incluziuni-de-carbon/

vineri, 1 august 2014

trup rătăcit prin viaţă



voi scrie-anume titlul
povestea se-ntrezare printre mărăcini

câmpul e larg minciuna atinge vesel crupa
armăsarul sare peste rădăcini
un trunchi zace-ntre garduri
e trupu-n care umbra mi-o tot petrec prin viaţă
o caut şi pe ea

angoase se înfruptă din rădăcini cresc fire
când frica înconjoară imensitatea firii
din câte eu-uri Doamne mă simt alcătuită

într-unul zac anume
şi-aştept să plec departe

nici trupul nu ştie de când l-am rătăcit
de când bucătăria de aburi este plină

în aburi fierbe trupul şi mintea răscoleşte
semne de întrebare răspunsu-i chinuit

fierb oalele de gânduri capace n-au
o simplă
palmă aştern pe ele
mă frig nu strig aştept

reiau o întrebare retrag palma şi sare
la mine o nălucă şi îmi explică-ncet...

velinţa aşternută pe iarba firii-n zare
şi-aici în spaţiu-n care năuc mă manifest
ea poartă întreaga vină... oare?

e bine să-mpărţim clişee vechi
în şapte apoi în 1 7 în fals să ne scăldăm

spunea-nţeleptu-n carte că prin iubire turma
clişeelor greşite putem să o-nnodăm

o frică o iubire iar frică iar iubire
şi-n toate-nţelepciune s-armonizăm
putem?

voi scrie-anume titlul: "trup rătăcit prin viaţă"
ca un anunţ aparte şi-l pigmentez artistic
cu visul regăsirii
apoi ca om matur iau mingea bila gândul
le rostogolesc prin holul
- neîntrerupta cale a vieţii -
dar primit

ce va mai fi, El ştie. eu îi urmez şoapta
iubindu-I frumuseţea - universalul nimb...

Anne Marie Bejliu, 31 iulie 2014

imagine: Auguste Rodin



făt nărăvaş



azi a fost ziua smintelii calculatorului
m-am răzbunat şi-am stat aşa cum nu am mai stat demult
cu tălpile răsucite spre tavan 
am adunat nectarinele din sacoşa neagră 
şi cartea preferată acum
şi le-am învăţat cum e într-o zi de concediu

oricum îmi simţeam creierul mic dureros acut dureros
am lăsat calculatorul să tacă
- nu-i prieşte căldura -
nobilul din el vrea răcoare

mâine îi voi aşterne pe creştet o pungă plină de gheaţă
poate aşa îmi va da liber
să-i ocup timpul cu toate prostiile din lume

şi da, să nu uit...

volumul atât de lăsat în bătaia vântului
care-şi aşteaptă prefaţa grafica şi toate celelalte
va primi în sfârşit atenţia cuvenită din parte-mi

cândva undeva tralala voi reuşi să-l tipăresc
până atunci bebeluşul ţipă după laptele acru al prezentului
smulge ţâţa existenţei şi suge vârtos
tot mâine îi voi răsfira braţele picioarele miezul
pe tabela de marcaj unde golurile sunt atât de dese încât
nici o literă bună dreaptă nu mai încape

asta-i povestea unei cărţi
de care trag de pe la începutul anului
cu şanse de revitalizare materializare
cât un bob de muştar

baza piramidei e lângă bob
bobul lângă ea
bobul se rostogoleşte
cineva cumva îi pune câte o piedică facilă

e curajos tipul
va ajunge el acolo unde Domnul vrea să ajungă

seară bună blândă şi frumoasă...
după ce i-am schimbat de trei ori numele
ultimul l-a primit într-o scurtă scenografie care pare a fi
botezul real
cu el va face primul pas prima deschidere
şi cine ştie... prima aruncare de zidul stâlpul felinarul
întâlnit în cale

pas înainte făt sugar bebeluş nărăvaş
abia aştept să-mi foşneşti a Mama...

Anne Marie Bejliu, 31 iulie 2014