marți, 30 septembrie 2014

revenire a cuvântului dintâi


te iubesc şi tac. tac şi te iubesc
aşa cum o răspântie îţi înghite paşii
într-un bol închipuit plin de cântece
în el poveştile horesc iar tu alegi calea
de departe privesc
băieţelul în pantaloni scurţi
cu traista de verbe zdrenţuită
împărţind globuri pline de joc
în fiecare Naştere Înviere Moarte
revenire regăsire a cuvântului dintâi
la dâmbul culorilor norii se destramă
te privesc bărbatul matur
cu zăpezile timpului tău pe tâmple
în deplina iubire a Lui
te iubesc şi tac. tac şi te iubesc
acum nicicând mereu
în bolul unui timp care ne înghite
ştergându-ne de pe tabla codurilor
cu pana păsării gheţurilor nesfârşite

Anne Marie Bejliu, 29 septembrie 2014
















luni, 29 septembrie 2014

liber gând negândit


cu umbra pe umeri înaintez
odată cu nisipul de sub tălpile obosite
într-o gleznă a înflorit un rac
dincolo de timp va prinde între cleşti iubirea
o prinde şi acum cu un capăt de ochi înfundat în amintiri
deasupra pietrelor ridic pleoapa de piatră
a cântecului focului
când soarele lasă un bol de raze
pe pragul încleştării
frământările aruncă scântei ochiului de gând
în care m-am născut mă nasc încă pentru o nouă viaţă
după ce voi fi trecut pe luntrea prezentului
râul opac al mitului morţii asumate
voi fi voi vedea şi poate voi ierta
începutul miezul de foc al vieţii în mocirla umanului
apoi pe mine însămi
pentru a-mi fi lăsat sufletul sub tălpile aspre
ale trecătorilor umbre
asemuindu-mi paşii cu şerpii albi şi negri
încrustaţi profund în zidurile tunelului lunecării
dinaintea câmpului liberului gând negândit

Anne Marie Bejliu, 29 septembrie 2014


vernisaj amânat


o iau înapoi pe drumul parcurs
cu mintea eliberată mult de cârligele legăturilor materiale
ceva în mine cântă după partitura unui concert în care
instrumentele sunt necunoscute. îmi place
dincolo de marginile apei privesc îngrozită
de câte ori inelele toamnelor mi-au anunţat plecarea
acum strig la lună ca un lup singuratic
printre oglinzile apelor
în care unele pietre rămân versuri în poemele demult scrise
celelalte adună crengi
pentru un nou volum de cuvinte nescrise
mă opresc. în carul de fum leii trag alt car. este legea nescrisă
a circumscrierii şi a înscrierii pe traiectoriile alegerilor
pe acela nu-l pot întoarce. în mine timpul sapă galerii
vernisajul drumului parcurs se amână
mâna racului deasupră-mi se întinde
imitând îngerului îmbrăţişarea

Anne Marie Bejliu, 29 septembrie 2014


candele mereu aprinse


cu viaţa în clopotul cuvintelor
buzunarul de verbe îl simt zdrenţuit

ultimul şi primul sens al iubirii creşte în mine
printr-un salt în gol printre rădăcinile de pir
frunzele de ceaţă ating înălţarea
până la ramul dintâi al stejarului
pe el las palma să simtă prietenia

în crucea nopţii fiinţei
ridic o candelă aprinsă până la etajera speranţei
de a fi cândva verticală într-un umil ghem de trăiri
în răscrucea dorului de om

acum las rostirile şi privesc undele clare ale izvorului alb
să-mi petreacă privirea
prin oglinda lui îmi simt celulele cum răzbesc
dincolo de mersul greoi al racului

vor învinge cumulul de nori când
în centrul crucii toate fi-vor cernute

rămas-a fiinţa în pacea inimii
învăţatu-ma pădurea să-i cânt înmugurirea
iar oile sufletului
muşcat-au verdele grâu al câmpului valorilor

abundenţa se va fi aşternut tăcerii pad
precum rădăcinile nuferilor
din mocirlă ridică trupurile fragede
în care candelele rămân aprinse o viaţă
în verdele frunzelor în inima bucuriei de a privi răsăritul
pe lacul gândului curat

Anne Marie Bejliu, 29 septembrie 2014


sosire-plecare


venit-a umbra să-mi încerce podul
cuvintelor textura sensurilor
adâncite în pocalul
vieţii pe luntrea rătăcită
printre stele
cu palma-ntinsă către apă
neguri
încearcă visurile toate
mi le cerne
şi-atunci cu inima întreb
în noapte
câte cuvinte pot fi lovite-n tagma
libertăţii
tăcerii pad m-aştern punct glas
privesc în golul cuvintelor
primite-n frunte să le-ncerc
vigoarea
plecat-a umbra să-mi încerce glasul
cu forţă a plesnit balonul
mirajelor iubirii-n cremeni umede
şi dorul
s-a întrupat în tine, pui în cuib plouat

Anne Marie Bejliu, 29 septembrie 2014

copil al cremenei


copil al cremenei e gândul
scânteia înfloreşte greu
rămâne-n sarea în pământul
în care ai sperat şi vrei
s-atingi înaltul cu sămânţa
primită-n dar din palma sfântă
când poarta o priveai. ce vrei?
să fii amnar să fii piatra
din care salţi fruntea spre zei
sau să fii umbră-n calea firii
umbră în umbră să-nconjori
cuvântul scris rostit... născută
eşti să pieri tot stei sau osul
strălucind în aburi
de visuri tandre calde reci
în nopţile în care faguri
se nasc destramă-n trupuri
fragment de hexagoane reci
geometrii priveşti din pragul
în care trupul se-ncovoaie
sub pasul aspru-al încercării
de-a fi de-a trece de-a stropi
cu roua tălpilor o cale
în care te vei regăsi
copil al cremenei prin cremeni
tu pasul îl încerci mereu
celula cancerului pare
a risipi gând bun pe veci
vecie iluzivă-n mintea-ţi
cu circulare reveniri
şi unic prag prea ros în care
ai dreptul să te-aduni în ceşti
în care aşchii de icoană cheamă
sufletul tău plecat să scurme
cuminte prin firide seci
ai glas pierdut mercurul fuge
e viu în tainele deschise
când tu în alchimii de verbe
te-ncurci te reînscrii mereu
mojarul nobil te surprinde
praf de lumină-n sit petreci
o viaţă de ţi-ar fi răgazul
călătoriei spre neant
tu tot mai vrei în cremeni clipa
s-o cânţi să o încânţi s-o treci
copil al cremenei e gândul
în moara firii îl răstorni
apoi rostogolit revine
pare un altul şi un altul
pe rând rămâi te păcăleşti
şi porţi în tine codul crucii
în cer închis tu străluceşti

Anne Marie Bejliu, 29 septembrie 2014


duminică, 28 septembrie 2014

comunicare modernă


nu mai pune întrebări dar întreabă
nu-mi spune că mă iubeşti nu ai cum
eşti femeia rămasă adolescentă 
pentru un pumn de ani rătăciţi în groapa cu ploi
în ea, copacul desenează continuu
apoi pictează frunzele în verde
ramurile lui sunt rădăcini rădăcinile sunt ramuri
le voi rupe pentru un zbor reuşit în sacul cu iluzii
numai eu construiesc perfect iluziile. taci dar cântă-mi şoptit
când mă pierd să fii prezentă la dans
eu sunt omul cu picioare de cal şi coadă de peşte
arunc din mine toate cuvintele verbele le înmulţesc metaforele
le zgândăresc până surâd trecutului. numai trecutului
prezentul este un punct. eu sunt corola lui
"Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" - spun în sinea mea
eu, femeia rămasă adolescentă pentru un pumn de ani
ridicând crucea în mine mereu cu încă o aşchie de tăcere
tu scrii şi scrii. eu citesc. scriu litere ilizibile. îmi spui:
hai să comunicăm. vor trece luni de zile poate ani
azi mâine ieri îţi voi spune că eu am tăcut. tu nu ştiu ce ai făcut
ceva acolo pentru a-ţi simţi prezenţa
dar să simţi bucuria mereu. să fii fericită
pentru galanta invitaţie de a comunica
da. vom comunica cum vei voi
pe patul de frunze nici o literă. cântecul nu va avea sunete
rămân străina pe care ai invitat-o în sacul comunicării
frumos mai croieşti bucăţile de pânză la fundul sacului
uite o zdreanţă
este o nouă invitaţie în comunicare?
Anne Marie Bejliu, 28 septembrie 2014


pat gol


m-am trezit pe un pat de cuvinte nescrise
le rostesc tăcut ridic plapuma de verbe deasupra ochilor
să simt mişcarea
papucii din puncte aşteaptă cuminţi tălpile îngândurate
mai este o zi doar o zi
până când voi scutura cearceaful trăirilor
apoi libertatea îmi va surâde neputincios
după un colţ de perdea înfăşurat pe cremonul geamului
afară soarele a uitat să răsară. a ploaie cântă aerul
păsări amorţite aruncă ochi de mărgean spre chipul meu
mă văd sau nu, asta este o problemă de matematică a ceţii
în mine toamna are culcuşul acum cald
într-un rod prea copt las cuvintele să curgă
fila le întâmpină graţios
ca nişte golani ai gândului năvălesc descălţate de secetă
lasă urme de apă în sacul fără fund al promisiunilor de bine
strâng patul cuvintelor nescrise. e gol acum
Anne Marie Bejliu, 28 septembrie 2014

















situl universului


în cârca furnicilor omul păşeşte agale
ridică fruntea mândru gesturile îi sunt leneşe
sapă groapa bipedului visător printre tranşee de umbre
situl universului freamătă între poli
cuvintele se nasc uşor, rezistă puţin
la fel ca materialele ieşite acum din mâna omului
la fiecare freamăt mai cade o cărămidă sau un ciob
din zidurile de sticlă ale luxului
la final de timp rămân gardurile
pe ele se joacă scena tragediei umane
se fluieră tare cu un deget ţinut tot timpul în gură
e simplă formalitate a umorului secund
al păpuşarului chior
situl universului se cutremură
în prag de tropot ecvestru
râs sau plâns, oamenii de ştiinţă nu au descoperit
codul genetic al lacrimilor
dacă vor avea timp le vor număra
privindu-le cu pleoapele întredeschide
în cutia trapezoidală din lemn de stejar
aşa sperăm să fie toate cutiile
oricum, în faţa Domnului gropile sunt la fel
lemnul rămâne lemn. în icoane lemnul cântă
în cutiile trapezoidale nu ştiu. voi afla
după o tăcere bine învăţată
între nord-sud-est vest şi centrul
în care îmi voi strânge trăirile trupul sufletul inima
spiritul îl las să zburde. merită
Anne Marie Bejliu 28 septembrie 2014

















sâmbătă, 27 septembrie 2014

se va întoarce


te-ai ridicat din cuvânt
şi-ai plesnit sacul subţire al sensurilor
mut cu privirea pierdută
te-a rostogolit din aşternutul de frunze
nu ştiu unde ai cuibul
nu ştiu în ce cuib ţi-ai rătăcit glasul
ştiu că te aud mereu
frunzărind filele toamnei cu încă o fluturare de mână
la revedere sau bine ai venit spun în gând
mângâi aerul dimineţii
aştept răsfrângerea buzelor
deasupra unui ecou aproape pierdut
rătăcit printre valuri
pescăruşul sărută cenuşiul unei zile
cu încă un cuvânt-ţipăt aşternut pe rana însingurării
se va întoarce - îi şopteşte oceanul
se va întoarce - îi susură apa prin inima Domnului
- te vei întoarce - susură pescăruşul
lasă o pană a prezentului
pe creasta cea mai înaltă a ţărmului...
Anne Marie Bejliu, 27 septembrie 2014

vineri, 26 septembrie 2014

cruce în cruce


umple-mă Doamne cu voioşia mugurului de frunză când întâlneşte raza de soare în plin trup, rătăcindu-şi culorile printre ramurile copacului vieţii.
nu mă uita femeie încovoiată în singurătatea asumată odată cu plecările lujerelor gândului unui viitor frânt.
de unde să fur fericirea promisă odată, când ţipam la lume că am sosit, iar capetele plecate ale adulţilor îmi gândeau poate de atunci paşii, uitând că Domnul, în celulele timpului meu, a lăsat să răsară tristeţea durerea taina mişcării spre înainte, mereu înainte printre literele cascadei trăirilor.
şi unde să-mi adun sufletul, când el aleargă nebun să întindă pânzele incolore ale zborului printre pietrele unghiulare ale destinelor altor şi altor muguri.
pe unde să aleg fuga prin timp, dacă drumul îmi este plin de noduri în răscrucile destinului.
cruce în cruce păcătuiesc zilnic rănindu-te, reconstruind Răstignirea alături de alte umbre ca şi mine rostind tainele superficiale ale gândirii umane.
alege-mă cui în Palma Ta blândă şi învaţă-mă să ies alinându-te.
cale de foc am ales prin pământul în care sarea, mercurul rănesc timpul pământean cu încă un sunet.
mintea-mi nevolnică inventează culori. le modelează în materie rănind, rănindu-mă, rănindu-Te.
de câte ori să mai aleg, când în Tine calea este cristalul fiinţei, iar soarele răsare în acelaşi punct cardinal al celulei timpului.
valorile sângelui ridică păsările spre Tine, Doamne, sau simpla atingere mângâietoare a amurgului aduce noaptea mireanului mai aproape de rugă, aprinzând lumânările sufletului, părăsind zgomotul şi esenţele zbuciumatei vieţi de zi noapte apus...
Anne Marie Bejliu, 26 septembrie













un fel de joc


galbenă vie lumină
lasă-mi gândul să fugă în mină să prindă
piatra de cuarţ neatinsă virgină
să-mpiedice gândul s-alerge din lume
creangă de aur de argint şi de foc
învaţă-mă dansul pasului în loc
aruncă-mă-n veci pe o stâncă pustie
floare de colţ să privesc ani o mie
şi când tăcerea o voi învăţa
lasă-mi pe umăr aur-dalba stea
puful de zbor să-l ating uşor
să rămân om şi graur în joc
în cântec iară şi iar glas să-mi prind
iubirii firul de argint să-l cuprind
în palma deschisă spre cer prin cuvânt
ruga de floare de câmp şi de foc
aur vechi aur nou aur de fire
fiică a soarelui spicul să-mi fie
sabia albă fără noduri de umbre
visul întreg călător să îmi umble
între cer şi cerul Tău, Doamne blând
pocalul de sânge să-l ating fără gând
iluzivă viaţă îmi dăruiesc
răni asfaltate pe rând le privesc
le palpez slăbiciunea le îndur minciuna
în mine taina dezleagă întruna
cuvintele arse nearse născute
în cenuşa timpului în care-aş fi vrut
să mă nasc să tac şi s-ascult
viaţa cum zburdă prin celula din cruce
şi crucea cum taina o aduce-n răscruce...
Anne Marie Bejliu, 26 septembrie 2014

















miercuri, 24 septembrie 2014

alergare în cheia do...rrr


în bolul iernii se intră cu capul plecat
fruntea se anină de cerul sensurilor cuvintelor reci
ţurţuri de verbe încă mai mişcă 
prin picătura de apă ei vorbesc neîncetat
ascultă raza de soare care i-a topit
emisferele gândurilor
în celule verzi păstrează focul primăverii
fiinţa surâde îngheţată într-o metaforă a prezentului
iarna aşteaptă fruntea ta plecată să-i cânte
în lacrima prea sărată se păstrează ruga soarelui
mereu răsare la est de miracol
îl întâlneşti
când zâmbetul copilului atinge iar şi iar
sunetul cel mai înalt al cântecului ţurţurilor de gând
e o alergare în cheia do-rrr... un re al timidei întoarceri
apoi sol-ul acoperă frica de necunoscut
în lacrima de rouă te încălzeşti cazi salţi
ca un strigăt al pământului
rădăcinile flăcării verzi încropesc poemul fiinţei
în ceasul de taină fără secunde
trezit din aşteptare
bolul iernii se umple iar şi iar cu stropii de apă
esenţe din tine în plină rugă tăcută
Anne Marie Bejliu, 24 septembrie 2014















marți, 23 septembrie 2014

Ochiul de jar


Din chivotul iubirii - autor: Carmen Popescu



- Cu gândul la “Fructul oprit ”și la “copacul” ce l-a oferit dar, ochilor mai mult sau mai puțin deschiși frumuseții -

Unde poți fi, când dorul te cheamă neîntrerupt și îl auzi cum strigă din fiecare cuvânt în dogoarea rodului pământului în care tu, fărâmă de Dumnezeu, tresalți la fiecare gând al altor fărâme bune, blânde, pline de bucuria frumuseții acestei vieți, acestei naturi mereu în schimbare dăruită de Domnul geometriei vulcanice a pământului, a amforei în care mișcarea de rotație și toate celelalte elemente ale manifestării împlinesc Lumina Ochilor Săi întru bucuria Omului și veșnic întru Bucuria Fiului Domnului?
Unde poți fi când harul cântă în sufletul unei femei, decât alături de ea întru prietenie curată, neatinsă de patima urâtului uman?
M-am bucurat să cunosc un om, o femeie plină de har, ascunsă mereu în spatele unei cortine largi de frici de a nu deranja, de a nu muta munții mărunți de micimi din loc, de a nu tulbura somnul altor ființe cu uriașa ei cunoaștere pe care, la începutul cuvintelor pe care ni le adresam, nu îndrăznea să și-o recunoască drept bogăție de nedefinit în săracul alfabet uman.
Pas cu pas am recunoscut în versurile ei, câteva din acordurile unei poete dragi mie de ani de zile, Edith Södergran.
Unde poți fi, când sărutul tâmplelor adună în el bucuria cunoașterii și recunoașterii harului Omului prin Voia Domnului, pitit undeva, între voință și teama de a nu fi rănit iar și iar de oamenii mărunți, obsedați în a aduce suferință de multe ori inutilă în structura și eficacitatea ei, asupra evoluției sufletești și spirituale ale celui atins de ea.
Unde poți fi altundeva, decât mereu alături de acea ființă uimitor de luminoasă, de blândă, alean pentru rănile sufletului trecute, prezente și viitoare, și a te înălța alături mereu, pas cu pas, prin versul ei, prin lacrima ei amară sau de bucurie?
Pentru că am avut bucuria să fiu acolo unde Domnul m-a trimis, sau m-a împins ușor de umeri să mă îndrept, apoi mi-a atins inima și întreaga ființă cu esențele ei, am rămas. Şi bucuria primului rod de suflet și nu numai de suflet al lui Carmen, acum a explodat în mugurii frunzelor unei flori rare. “Fruct oprit”? Aşa a numit ea primul său volum. Eu spun că nu este oprit ci este mereu permis de Dumnezeu întru luminarea și înălțarea Omului care vrea cu toată forța florii vieții lui să reziste în fața furtunilor care-l cuprind în dansul lor mereu mai sălbatic și mai frumos. Am plutit o vreme printre ramurile copacului “Fructului oprit”. Mai târziu am privit uimită cum se naşte sub ochii mei conturul tainei bucuriei de a deveni, odată cu autoarea, căutător fervent al tainei iubirii, al tainelor trăirilor atât de ardente, al răspunsurilor pe care fiecare în parte şi toţi laolaltă. Le dorim a le surprinde cât mai treji, cât mai aproape de maturizarea sufletului şi a spiritului flămând de adevăr născut şi nu făcut.
Pentru acest volum liric, scrierea “rostogolim...” din ale cărei cuvinte s-a născut şi titlul cărţii în care poeta spune:
“rostogolim/...din chivotul iubirii/ speranţe adunate-n cioc de vrăbii/ le-nchidem în tumultul nerostirii/ plimbăm destine-aduse pe corăbii”
Şi da, am pornit alături de Carmen Popescu într-o călătorie comună şi a fiecăreia în parte, alături întru cuvântul scris, întru cuvântul rostit, întru cernerea adevărului unic. Totul se adună în acea mică biserică de pe Sfânta Masă, numită chivot. Acolo se adună credinţa, iubirea, prietenia la cina de taină a fiinţei. Vorbim, comunicăm, rostim sau ne aşternem o frântură din sămânţa tainelor individuale, descoperim împreună propriile profunzimi ale propriilor taine ale trăirilor, ale naşterii gesturilor pe care am dori să le împlinim, rotunjim, însă pentru fiecare existenţa are pregătite alte şi alte coduri pe care fiecare este bine să le deschidă singuri pentru a putea continua firesc acea creştere care are acelaşi punct fierbinte final: cunoaşterea Iubirii Lui, a Domnului. Acel punct este un punct de final pentru un areal pot spune câştigat, de transcendere către următorul şi mereu la răsărit apare un altul şi un altul de “cucerit”.
Există o greşeală esenţială în atitudinea fiinţei umane, subliniată fin în scrierea sa de Carmen Popescu:
“lumina e pustie printre gene/ ne mângâie cu vocea ei de ceară/ privim cu ochii-nchişi ploaia cum cerne/ tot plânsul omenirii printr-o gheară”
Somnul comodităţii, somnul orizontalei, diluează forţa luminii chiar dacă ne mângâie, curăţă, vindecă atât cât o lăsăm noi înşine să pătrundă în fiecare celulă a corpului fizic, în fiecare fragment blocat energetic al corpului energetic şi mai ales în fiecare fir de lumină al corpului spiritual. De aici se naşte se prelinge pe turlele micii biserici lacrima neostoită a umanului în singurătatea autoridicată zid aparent alb, plin de cârlige care agaţă, rănesc, ciobesc sufletul, frâng aripile dând naştere unui zbor închipuit.
Şi iarăşi o scriere care îmi pare a fi esenţială pentru iconomia volumului, este “umbra unei umbre”, în care reapare “chivotul”:
“în umbra iubirii tăcute e umbra/ extrasă c-un forceps din bolţi rătăcite/ e chivotul veşnic în care penumbra/ adună lumina din seve-mpietrite”
Dincolo de realitatea palpabilă, practic cunoaşterea superficială ale cărei dictonuri sunt date de simţurile fizice, există “penumbra”, chiupul cunoaşterii şi autocunoaşterii de sine aflate amândouă mereu în stare de sămânţă printre pietrele izvorului vieţii. Acolo se adună toate cele adunate material şi sufleteşte de trup apoi mai departe prelucrate toate în laboratorul alchimic al sufletului. Împietrite sau nu, esenţele fiinţei cuprind toate fracţiuni de răspunsuri.
Ştim mai mult sau mai puţin accentuat, fiecare în parte, că în toate descoperirile conştiente:
“nu-i preţ pe victorii nici preţ pe înfrângeri
pe lespedea vieţii trasăm începuturi”
şi mai ştim sau învăţăm să vedem din ce în ce mai clar că:
“în dansul de umbre pierdut între îngeri
trec zile ce-adapă simboluri din ciuturi”
Viaţa este un dans al umbrelor în lecţia nesfârşită a asumării noastre a legământului cu Domnul. În chivotul legământului iubirea îşi răsfrânge permanent seminţele tainelor sale ca pe un câmp pe care ici-colo s-au ridicat fântâni. Ciuturile lor în a căror mişcare descoperim-redescoperim simbolurile, semnele care duc la un moment dat la trezirea noastră. Noi suntem câmpul prins mereu prin privirile noastre uimite, de multe ori înfricoşate de atâtea necunoscute, de atâtea deschideri de arcuri de porţi informaţionale. Câte unul din semne îşi pierde intensitatea ca vizibilitate trecând în starea de fluid care ne curăţă, ne vindecă pas cu pas vederea interioară, pentru a ne regăsi arcuri de curcubeu între aripile vulturului perpetuei dimineţi a fiinţei.
“dansul de umbre pierdut între îngeri” este un dans tăcut. Ecoul lui este iubirea de sine, mai târziu iubirea de Dumnezeu. Îngeri căzuţi, oamenii care ne traversează secvenţe de viaţă ne aduc mai aproape de propriul sine sau ne îndepărtează, după cum le este datul fiecăruia în trecerea uneori prea grăbită prin punctele de foc ale drumului dat dar sfânt de Domnul.
Mă gândeam ieri la iubirea obişnuită dintre fiinţele umane. Nu ştiu dacă este un acord mutual sau mai degrabă un acord instinctiv de căutare a codurilor energetice. "Priviri"-le în fond sunt impulsuri energetice pe care ni le transmitem în orice secvenţă de viaţă trăită mai mult sau mai puţin intens.
Compatibilitatea credibilă, reală nu o găsim niciodată pentru că nu există compatibilitate şi incompatibilitate între două entităţi diferite, poate mai degrabă conectare, reconectare sau nu, privind aceasta prin prisma evoluţiei fiecărei fiinţe. Material există atracţie-respingere, pentru că mintea umană construieşte această noţiune. Există potrivirea sau nepotrivirea propriilor noastre acţiuni, propriilor noastre atitudini în infinita reţea care alcătuieşte existenţa, universul. Ce căutăm suntem noi înşine, prin jungla informaţională oferită deschis, gratis de divinitate prin tot ceea ce manifestăm. Mă întreb cum putem căuta ceva ce ţine de viitor, când pentru noi prezentul este o nebuloasă, trecutul la fel. Mereu rămân întrebări fără răspuns. Cele care vin mai adaugă un impuls, un semn oarecum clar asupra necunoaşterii umane.
“Nici fruntea nu mai face valuri. Şi ochiul este viu. La orizont i se dezvăluie adevăruri nedigerate încă.”
Deschide chivotul legământului cu ochiul spiritului, prietene cititor al acestor cuvinte de suflet. Rostogoleşte inima odată cu roţile trenului vieţii. Va curge izvor alb întru cunoaşterea profundă a bucuriei depline a fiinţei tale şi a Iubirii Lui, nicicând înainte de a te cunoaşte pe tine însuţi, în fiecare nervură a pietrei unghiulare a destinului tău.
Anne Marie Bejliu
21 septembrie 2014

rostogolim...


...din chivotul iubirii
speranţe adunate-n cioc de vrăbii
le-nchidem în tumultul nerostirii
plimbăm destine-aduse pe corăbii

e-atâta dragoste la mine-n suflet
şi-atât de tandru îmi întinzi o mână
îmbrăţişăm tăcuţi al vieţii zumzet
parc-am fi mateloţi într-o furtună

spălăm tristeţea de pe bolta frunţii
trecutul e o linişte eternă
în zborul nostru sărutăm şi munţii
o soart-avem şi-aceea este ternă

lumina e pustie printre gene
ne mângâie cu vocea ei de ceară
privim cu ochii-nchişi ploaia cum cerne
tot plânsul omenirii printr-o gheară

deschidem poarta unui timp ferice
rostim o rugăciune-n ceas de seară
din stele rupem fire de aglice
iubirea noastră-i strânsă-ntr-o comoară.
- Carmen Popescu -



luni, 22 septembrie 2014

ochiul de jar rămâne fix


voi fi murit de mult tumult când voi muri
şi-n fiecare pas voi recunoaşte dorul
de voi cei blânzi cei firavi prea grăbiţi
să încheiaţi cu mine rostul
răspund în bucurie clipei voi privi atent
aproprierea luntrei unda valul timpul
mâna ce-a răsturnat pocalul cu arginţi
şi sângele lipsind la judecată
şi osul frânt călcâiul visului rămas neatins vreodată
întind acum o palmă spre cerul tău de foc alean şi dor
nu, nu sunt beată. îngenunchez în preajma nopţii deodată
sau mai încet să nu rup vraja urletului
lupilor din umbra conturată
pe zidul trecerii prin poarta-aureolată
privesc şi tac la luna strigătului care-odată
înfiripa în mine frica de tine moarte-adâncă
tu rămâi crispată când pomenită eşti
de gura-mi poate prea spurcată
de vârful degetelor în dans pe taste de gândul viu
care acum mă paşte... şi-l pasc şi tremur toată
de nerăbdare... da. să plec odată să plec să uit să mai întorc
ultima roată ultima aşchie din carul gândului
inserţie în crucea vieţii sunt celulă strâmbă într-un fagure
acul albinei lasă-ncet în porul pielii-otravă
o picătură şi ea strâmbă nevinovată
să mă ating o clipă pe tâmpla-nfierbântată
aştept să plouă ningă-n statica de vată
mi-e grabă-acum mi-e dor aprind
când sting lumina lumânarea arde toată
ochiul de jar rămâne fix în roată
statică-n umbre-mi este viaţa

Anne Marie Bejliu, 21 septembrie 2014

imagine:
Rodin - Cea care a fost prea frumoasa Armurieră























într-un picior de barză


între două pietre de cuarţ negru mă aştern
obosind cuvântul pe banca de piatră
treptele aproape nu mai există 
cerul e mai înalt acum eu
rămân punct de inserţie în crucea lumii
alături de tine de voi de mine mereu
nu mă scapă din ochi umbrele. mâine va ploua
vor răsări de niciunde umbrele metaforelor
a fost este şi poate va mai fi
un concurs pe un ram de măslin
glăsuitoarele dintre cer şi pământ aruncă literele
poeţii le prind din aer strâng pumnii obosiţi până acasă
până la răspunsul ultim dintâi
într-o frază aproape de final al tropotului calului
aştern o poezie într-un picior şchiop
călcâiul stâng doare ciocurile cioclilor greşelilor asumate
cântă acolo de zor
pietrele de cuarţ negru atacă fileul se frânge
concursul se termină
cu plaja plină de prelungi drumuri
colorate în baloane de săpun
aproape curcubeu rămâne privirea
o plec într-un fir de nisip nemăsurat
privesc pe linia gândului
scoicile scoica
mirajul umbrelor continuă
într-un picior de barză gânditoare

Anne Marie Bejliu, 22 septembrie 2014

duminică, 21 septembrie 2014

iubirea



caracatiţă cu aspect de gând sau miriapodul cunoaşterii de sine
în tăcerea adâncită în pasul de fată domnişoară femeie
sistem fără ecuaţii de scăpare
scăpare poate prin aruncarea în golul dintre umbre
poate ascunderea în colţul imaginaţiei aduce tributul indiferenţei
şi mersul într-un înainte al fetei morgana
tinereţe şi bătrâneţe în acelaşi calapod
eleganţa pantofului iubirii pământene
arcuirea imaginilor mişcărilor repetate repetabile

în aceeaşi pădure rătăcim
nu ne găsim femei ale soarelui ale apei şi pământului
ale aerului ale fiecărei ciuperci mângâind ploile
pentru naşterea renaşterea lor
versificând la rădăcinile trunchiurilor copacilor

nici nu ştiu că nu sunt văzute nici nu vor
tac şi cresc li se rup pălăriile roşii
acrobatice tumbe dezleagă lacrimile în dimineţile cu rouă
trup de gând răsucesc toate într-un glas uitat
anotimpuri trec…
ele în sacii de pânză şoptesc apoi cântă de bucuria aşchiilor de viaţă

da. iubirea pământeană o aud ca pe o caracatiţă cu aspect de gând
cum foşneşte în rădăcinile ciupercilor mereu culese nealese
ridicate aruncate în sacii logic aranjaţi în camioanele indiferenţei

acum tac. zgomotul sperie pământul iar trunchiurile copacilor
defilează static printre umbrele ciupercilor odată roşii odată albe
picioare fără paşi la umbra lor

Anne Marie Bejliu, 20 septembrie 2014




vineri, 19 septembrie 2014

tablou trăit


aerul desenează copacii tăiaţi ai gândurilor abia înfiripate.
strecor mâini răsfirate în toate personajele cu care împart arealul durerii
mă înspăimântă ferocitatea gesturilor unora dintre ele. altele mă ridică în pragul de lemn. altele îmi ridică privirea spre metalele cu rădăcini de spirit.
sclipesc în adâncul pământului apoi saltă sarea înmulţind bilele mărunte de mercur. simt acidul sării simt recele rostogolirii mercurului printre fibrele de lemn uitate odată demult de palmele cuvintelor nenăscute.
se naşte totul în jurul meu sau eu în jurul a tot ceea ce nicicând nu gândeam că există sub tălpile înfricoşate de adevăr.
atâta frumuseţe pe care acum vulpile civilizaţiilor de carton le topesc, le modelează în banale forme din care energiile strigă sufocate de umbre.
umbrele răsturnate aştern în calea ploilor. se rostogolesc pe asfalt.
eu privesc în jur ca un copil dezorientat, căutând mai departe apa, aerul, focul, flacăra vie a lumânării, cum dansatoare a bucuriei de a fi, îşi modulează trupul ardent pe filele ultimelor poeme ale rădăcinilor firii în care, ca o liană m-am înfiripat, crescând la pieptul ei din smaragdele timpului.
departe de toate şi de tot, Domnul ştiu că nu va permite ca bicisnicii lumii să distrugă sămânţa energetică al unui areal al Domnului. areal în care noi, românii ne ducem traiul, gustând otrava prostiei celor ce spiritul şi l-au vândut demult pe câteva suluri de hârtie igienică mai pufoasă.
să mă ierte Domnul, dar simt acum furia tuturor celor care au lăsat umbra vieţii lor să ne protejeze şi vor continua mereu să o facă, oricâtă prostie s-ar crede mai presus de toate, mai presus de Voia Lui.
tabloul aerului continuă să se nască, prin piatră răsturnând dalele prostiei, prin foc arzând ura prin apă lovind minţile bolnave, prin pământ ridicând rădăcinile alchimiei reale, profunde a fiinţei româneşti. niciuna nu se vede, dar se simte forţa fiecăreia în parte cum înalţă timpului coloana infinită în care, odată aşternută de mâinile aurului vechi, nu mai poate fi nici domesticită, nici furată, nici distrusă.
păcălicii lumii vor simţi bumerangul propriilor greşeli. Domnul îi vede. toţi plătesc după faptele lor absurde.
Domnul cu noi!
Anne Marie Bejliu, 19 septembrie 2014


miercuri, 17 septembrie 2014

de piatră prin piatră

fereastra din stei încolţeşte în ramuri
infinit nedefinit sămânţa o poartă spre versul 
de piatră prin piatră pe piatră cules
de omul de piatră cu mâna de piatră 
prin dalta de piatră în piatră cioplind
scânteie de vals în văl zdrenţuit
metafora vântului în centru-a albit...


Anne Marie Bejliu, 17 septembrie 2014

autor foto: Ileana Şerban 

un fel de transhumanţă


cineva mai trăieşte într-un ochi
să ciupească de pe margini grâul verde
(- întreb şi las pleoapa să cadă pe fila câmpului
suspendat undeva între da şi nu)
pe unde curg picioarele oilor
dacă dincolo de hotare sferele cereşti explodează
iar cuţitele falsităţii irump în tăcerea cerută de El
pentru un respiro prelung în globul ocular al existenţei
în perpetua cerşetorie a înţelegerii Iubirii Sale
tabloul se prelinge în palma timpului uimit
el priveşte şi trece...
o oaie două... şapte oi şi fantoma unei ploi în care
prima şi ultima picătură alcătuiesc infinitul

Anne Marie Bejliu, 17 septembrie 2014

marți, 16 septembrie 2014

miez de foc dublu


ridică-mă, Doamne,
la cerul în care cercurile
devin şi rămân sfere
lasă-mă să cad sau să decad
trântindu-mă
ca o legătură inutilă de chei
de tâmpla pământului
atunci mă voi trezi şi din Inima Ta
voi înţelege Iubirea
miez de foc dublu umbră de stea,
iartă-mă că îţi fur arsura
atunci când inima mea măruntă
încâlcit ghem de emoţii
trezeşte pasul crucii
în care te-ai înscris
lăsându-mi mie cale liberă
întru greşelile adâncite
în propriu-mi pas dintâi de miez
sau ultim
nici crâncena încercare a tăcerii
nici iubirea măruntelor gesturi
nu ridică atât de mult colbul
cât privirea mea
lăsată pleoapă de gând
asupră-ţi
lasă-mă să-mi cern mişcarea
în ritmul cernerii tale
deasupra unghiului corb orb
din care răsar
zvâcnind când şi când
a trezire
Mulţumesc Ţie, Doamne

Anne Marie Bejliu, 16 septembrie 2014


luni, 15 septembrie 2014

tăceri tăcerile


mai mult decât întâmplare în sfera de gânduri
nuca de sunete din cântecul greierului
miezul şi-l răsfrânge risipeşte ţipetele nopţii
zbaterea trupului şi trecutul romantism
al unei încercări prin care treptele scărilor
nu mai încap în clădirile înclinate
bete de atâta zgomot zidurile zâmbesc
deschid mai larg crăpăturile
totul devine o frescă lucrată într-o tehnică incompletă
specifică lumii de azi acum-ului de acum
prezentului în care mâna artistului
fură câte o fărâmă de materie păstrează intact gândul
se vede pe foile amintirilor
fur şi eu o mână de litere şi le arunc pe propria frescă
acum e toamnă m-am născut încă mă nasc
din palmele tale am evadat dar întrebarea rămâne:
de ce te simt mereu mai viu mai intens
tăcerile noastre tăcerea ta mă bucură
viul glasului venit zi de zi ca o răspântie a amiezii
reumple văile golite de tine pline de El
de răsăritul cu trei peceţi din care zborul renaşte amplu
tăcerile noastre tăcerile tale - geometrii nedesluşite
curg încercare pe râul incolor al inimii
cât un pumn de copil matur

Anne Marie Bejliu, 15 septembrie 2014


duminică, 14 septembrie 2014

cenuşiu de cercuri


cenuşiu de cercuri rupte-n zale- amare
cenuşiul zilei slabe dimineţi
răsărit de lună stors în calea moartă
versuri umbre versuri vorbe aruncate -n şorţul ros al vieţii
cauţi încropeşti în prezent destrami
să alegi să cureţi vindeci gândul reflectat pe ziduri
fiecare umbră frântă desenează
cu trupul spirale când priveşti mai bine lumina se stinge
aprinzi lumânarea şi vorbeşti cu sine-apoi când El vine
laşi să curgă-n flăcări toată neştiinţa
în ale iubirii, Iubirii de El
te ridici cu greu din răscrucea vie
lumina revine tu revii în sine
când din tot rămâne sfert de umbră-n unghiuri
din calea săgeţii cea rămasă-n zale când armură porţi
şi ea sfârtecată de lănci nesătule de umbre-ameţite
te-ai ferit odată acum rămâi stană şi priveşti prelung
înţelegi târziul înţelegi tăcerea înţelegi că singur şorţul ros îl porţi
ăsta-ţi este rostul după ce visezi că eşti sacul ochi
plin de demnitate de iubire-n sferturi învârtind nămeţi
în moara curată în care şi grâul se-ntoarce la copilărie
bob rămâi prin spice chiar de sunt culcate
şi aştepţi cuminte Palma să ridice fiinţa ta din glod
iarăşi către 'naltu-n care Sfânta Cruce primeşte în trupu-i
aşchia de umbră sau poate lumină care-ai fost şi eşti
Anne Marie Bejliu, 14 septembrie 2014


Taina sămânţei


Intru în văgăuna creaţiei.
Întunericul scaldă braţele cuvintelor, viaţa răsfrânge trăirile pe hotarele de piatră.
Colţul în care piatra unghiulară a tăcerii este plin de glasul ei, mă absoarbe blând.
Las muzica să-mi prindă fiecare fir al fiinţei.
Mă răscoleşte pământul. Îl las să-mi umple arealul în care, focul de tabără se naşte şi el tăcut, cu flăcările gândurilor, către Tine, Doamne, către lipsa mea de cunoaştere întru Iubirea Ta.
Privesc cerul prin glasul peşterii în care versurile se nasc în tăcerea esenţelor trăirilor născute şi nu făcute, după cum a fost, este şi va fi Voia Ta.
Rămân în văgăuna creaţiei, pentru a fi surprinsă de răsăritul Tatălui Alb.
Soarele negru îmi macină rădăcinile. Creşte sămânţa adevărului existenţei între pământ cer şi înaltul Înaltului.
Pentru mine, gândul înalţă castele de nisip acum, în palma săracului care-mi sunt. Atât de sărac, încât nimic din ceea ce reuşesc să aştern nu atinge implozia bucuriei de a fi cale Sfântului Dar.
Mă zbat între două clopote de foc să-mi netezesc câmpul glasurilor care-mi schimbă neîncetat percepţiile.
Când voi atinge liniştea, Tăcerea vorbitoare a Ta, nu ştiu. Acum încerc să-mi fiu mie însămi, prin înţelepciunea Ta Doamne, răsărit, apus, amurg şi înserarea unor clipe de taină, ale căror coduri, în fragmente de trăiri le dezleg, fără a simţi plinătatea.
Ies din văgăuna creaţiei, rostesc Numele Tău în scutul răsăritului soarelui alb, lăsând metafora inimii în centrul soarelui negru.
Bună dimineaţa! - veşnic salut al fiinţei într-un timp fără hotarele materialelor limite.
În el mă scufund zâmbind cerului cu încă o rugă a inimii. Privesc Înălţarea Sfintei Cruci în arcul de curcubeu care umple acum cerul, cu taina sămânţei Omului.
Anne Marie Bejliu, 14 septembrie 2014


sâmbătă, 13 septembrie 2014

încă mă nasc


să ne întoarcem - ai strigat
şi acoperişul verbelor s-a prăbuşit
pământul le-a primit cu un icnet
tăvăleam trupul prin râsul anotimpurilor
apoi m-am născut
povestea mai spune că
am crezut într-un timp al barierelor de verde
iarba o călcam şi acum o calc la răspântii. uneori o gust
îmi place să pasc în versuri amarul firului
rămas în clopotul gândului
fără să risipesc verbele picioarele-mi cântă static
nu mă întorc. este o mişcare coruptă de teamă
rămân cu frica braţ la braţ
îi încropesc patul de frunze ruginite
e toamnă
şi asta mă face să râd în bocceaua cu lacrimi
una este a ta
ca un poem rămas început,
lacrima prelungeşte culorile până la strigăt
e toamnă. încă mă nasc...

Anne Marie Bejliu, 13 septembrie 2014