povestea cu ochi galbeni

secată fiară de rod pământesc înfige gheara în cuvântul de piatră
numele ei absoarbe însetat firul de apă
căutătorii de viață toiagul îl înfig în creștetul urletului ei
pârâul crește odată cu anotimpurile morții blestemelor
din strigătul puilor de fiară poemele ridică ziduri de cetăți fantomatice
amalgam de frică și iubire este în piatra temelie a unghiului în care cămașa umană domesticește frământările din povestea cu blana zburlită ochi galbeni ca luciul coasei în zilele plecării iernii din cuvânt
cândva deasupra ierbii noi versurile dănțuiesc. imită hora hotarelor din om
liniște. cineva calcă apăsat pe holul simplu de primit greu de păstrat nefracturat în întunericul necunoașterii
să existe oare două întunecimi așa cum lumina primește pluralul când în om cunoașterea surâde demnității curajului și curățeniei inimii?

Anne Marie Bejliu, 26 februarie 2015

din scoica fără seamăn

în întunericul
propriului cuvânt nerostit, Doamne
mă descalţ
pentru a nu-i risipi strălucirea
dinainte de naştere

învăţ, Doamne, să-mi fiu
 şi nu mai ştiu dacă eu chiar sunt
sau numai umbra îmi este făclie

pe Tine, Doamne, încep să Te văd
printre nervurile razelor inimii
când în mine fulgerul
lasă arsura lui

ca o metaforă negândită simplu simţită
în clipele de restrişte
ale fiinţei
îngenunchiată umbră în faţa Rodului Tău

 pribeag printre lumi de suferinţe neîmpliniri
fărâme de bucurii
din scoica fără seamăn a Ta

Anne Marie Bejliu, 24 februarie 2015

ca un clopot fragil

din fiecare nervură a frunzelor mestecenilor
se aude geamătul unui cocor oprit
să-şi poarte zborul 
în aripile cuvintelor nerostite

pe fiecare inel al copacilor cu scoarţa albită
de Dumnezeu la naşterea lor
ca o minune a pădurii
este scris poemul unei raze de soare
înclinată graţios în ruga aerului

mulţumirea pădurii izbucneşte în floarea
clopot fragil
al fiecărui anotimp al neuitării

Anne Marie Bejliu, 21 februarie 2015

prin soare-nserare

ca un clopot din ape surâzi dinspre Tatăl
şi-n rugă cuprins mă mângâi uşor

fruntea se pleacă-n pământul de ape
tu urci nu cobori nicăieri şi nicicând

nu voi opri gându-n ninsoare
să cuprindă iubirea de tine mereu
eşti poarta cu ivărul greu în sudoare
în mine mir şi alean de taină te port

ca un clopot din ape tu strigi îndurare
şi prin tine prin mine prin toţi în curând
iubirea de moarte prin viaţă spre soare
răsărit-a în coasa iarba de gând doborând

prin iarbă în rouă talpa răsare
rază de soare mereu pas alergând
mişcare în cruce prin soare-nserare
amurgul sărutului galop tremurând

şi iar prin gerunziu îmi cânt amarul
şi iar strâmb nasuri de poeţi necrezând
durerii-apăsarea prin aer lovind

Anne Marie Bejliu, 21 februarie 2015

cu gândul mereu la tata

tată,
 unde te grăbești unde te-ai dus

de câte ori pumnul îmi cade pe masă
văd cuvântul tău pierdut prin cer
și aripa îngerilor micuți cum îl prind cu migală
și-l întorc spre tâmpla mea

stilet în vârful lui sunt. firul de praf adunat de tine cândva
remodelat vieții în viață prin viață călcând apăsat
meșterind mereu greșeli scări întregi de greșeli

și tu iertând ridicând urmele și umbrele...

tată,
mâna de câte ori mi-ai prins-o
să mă ridici din văi adânci și dense

de câte ori ochii tăi albaștri i-am întunecat
cu umbra greșelilor mele
apoi s-au luminat
 când au privit cuvântul meu scris

nu am fost și nu sunt nici măcar punctul în care
privirea ta fixa iubirea de copil
n-am reușit dar tu îmi spui îmi șoptești mereu că da

tată,
 mi-e dor de talpa gândului tău așternută blând
pe umbra mea de copilă nărăvașă

mi-e atât de dor încât cântecul frunzei părăsește ramul
în fiecare anotimp și-l va părăsi mereu când
 în șoapta ta îmi voi strecura inima
așa cum palma mi-o strecuram în palma ta
ascultându-ți inima cum calcă în tropot repezit
vârstele bunătății și înțelepciunii tale

tată,
 iartă-mi neputința de a fi fost aripă blândă mereu
în durerea ta

 iartă-mă tată...

Anne Marie Bejliu, 21 februarie 2015

(pe 22 februarie tata ar fi împlinit 86 de ani)

înflorirea Lui

pe fereastra cu verbe se întâlnesc ovalele de rouă
diminețile răsăritul și înserarea
ca o asimptotă a valorilor în inima cuvântului
reînvață mișcarea

pasărea lovește pervazul gândul lovește inima
suntem încrucișări de lumini pe spirala vieții
într-o existență aproape banală

repetițiile nu ne iartă punctul în care greșeala crește
se înmulțește cu un potențial uriaș
în sacul de oase cântătoare căutătoare
de fericiri golașe în care de cele mai multe ori

bucuria își stinge flacăra ca o candelă cu fitilul prea mic
sau prea uriaș fumegă
 lasă pe degetele speranțelor fumul viselor

noi în nimicul iluziilor urieșește ne ridicăm
vârful picioarelor tocit dansează
poantele nu mai lasă curgerea firească pasul frânt
genunchiul în pământ izbucnește ruga pământul
secat sămânța o lasă să putrezească

deasupra a toate și tot înflorirea Lui

Anne Marie Bejliu, 17 februarie 2015

târziu

târziu târziul meu iubit sau căpătâiul păsărilor
în care cuiburile se ridică neîncetat
te citesc iar și iar printre oglinzile rămase întregi
aud cioburile cum așteaptă o eliberare absurdă
când particule de viață se vor ciocni
undeva între răsărit și amurgul troienelor tale

cuvinte răsărit amurg înserările care îmi sperie vrăbiile
spre somn spre încetarea oricărui hohot
și tu târziul târziului meu iubit mereu fără cântec rămâi

sărutarea lamei coasei te-a așteptat
în unghiul unui ipotetic viu amorțit într-un colț de verb

s-a răstignit umbra în buzunarul de la piept
ca un trandafir alb-roșu al nunții veșnice

tânăr mereu bătrân uneori zâmbești departe
mereu mai departe de mine chemi păsările să-ți compună
liedul iar tu cu flautul lumii redescoperi sunetele
sensurile iubirii în prin peste moarte

târziu târziul meu iubit nimicul ne înghite și uităm
ne uităm ne uităm

Anne Marie Bejliu, 15 februarie 2015

unde mai este armăsarul

mă muşcă un câine
îi mulţumesc pentru trezire
nu ştiu care-i este colţul cu care a luat o fărâmă din mine
dar îl mângâi neîncetat

îţi era frig mereu tată
până vineri când totul a devenit clar pentru tine
ai tăcut. noi speram şi speram şi speram
talpa tălpile tale să calce iar podeaua
am uitat tată vârsta undeva în inima ta mereu tânără

şi totuşi ea bătea încet tot mai încet mai calm

unde mai este armăsarul blând
unde se mai adapă
unde mai smulge
iarba primăvăratică a iubirii

îl caut neîncetat prin amintiri
copilăria mi-l păstrează intact

pictorul nu mai poate aşterne totul fidel
sculptorului îi scapă dalta în piatra de hotar
dintre bucurie şi durerea adâncă
în care încerc să nu mă scald

ea se scaldă prin mine lasă mereu
câte un vers prelung nescris
şi puncte... multe puncte. trupuri rătăcesc
între istorie şi prezent
undeva aproape de staţia maşinilor din cartierul titanilor...

candela arde. soarele ridică inimile alături de imaginile cerului
în care vă întrevăd contururile acum de abur plăpând

şi dorul sapă în cântecul cenuşiu al oraşului
odată al bucuriei...sapă...

Anne Marie Bejliu, 14 februarie 2015

goală în mine

stau goală în mine
vâslesc peste arcade de timp
în fapt rădăcini de copaci tăiați de vii 
de pe căile omului

în mine zgomotul nu încetează. oboseala crește
pas cu pas până calcă
așternutul superficial al liniștii induse
de câțiva megahertzi
și iluziile pe care le frământ în copaia copilăriei

netrăită copilărie a pruncilor
a căror coloană imită semiluna

jumătate de lună plină în care
m-am regăsit mamă femeie și copil deopotrivă

stau goală într-un plin necunoscut
doar până la punctul ciudat
care așteaptă să fie așternut

Anne Marie Bejliu, 9 februarie 2015

mă lași să întreb

simt că lupt. habar nu am cu ce lupt

oricât mă împotrivesc grăbesc totul și tot totul
mă zvârle de pereții propriei cetăți
care are zidurile de apărare ca niște site uriașe

fine sau nu știu că
mă văd toți iar eu mă ascund după mine în sine

după cinci sau șapte degete. aprind și o lumânare
în cinstea morții care nu vrea să vină

sunt încă respinsă de cer acceptată de El numai aici
în glod smiorcăind după și după și după

Doamne, lasă-mă să-mi iau crucea în spinare
să urc dealul apoi să lunec pe valea aleasă de Tine
fără pauză de respirație dă-mi un brânci direct în luntre

din fibrele copacilor se aude un tunător Nu
bine, Doamne, stau cuminte. mă lași să întreb
”până când?”

Anne Marie Bejliu, 9 februarie 2015

pocnește când și când undeva

și atunci a strigat ceva neclar 

cu mâinile a împresurat ceea ce credea că este el
ființa cruce în care nimeni nu mai vede regăsirea

singur pe drum a ridicat piatra
a lăsat vârful ramurii să-l atingă a rănire
sau a mângâiere

a fugit cu bulgărele de lume între palmele obosite
acum statice în care odată demult alunecase
din bolta cerului sau din marginea ei

povestea lui știe ce și cum și mai ales când
el nu mai întreabă. nu mai privește. zdrobește de pereți
amintirile într-un prezent pe care nu-l mai trăiește

pocnește când și când undeva
în unghiurile ascunse ale camerei mari
prea mare să-i cuprindă sufletul

trezește-te copilă cu ochii din cărbunele prezentului
umple filele cu litere
strigă la mine pocnetul

eu stau și-l privesc viu pe tata
în spatele ecranului de sticlă

Anne Marie Bejliu, 8 februarie 2015

Tata