reciprocă regizori pişcături

strada mă înghite neputincioasă
ştiu că din mine răsar zgomote. nu ies niciodată
dacă nu deschid gura
şi atunci las la fiecare pas uşa deschisă

freamătă în mine ceva ca un şarpe încolăcit
pe un copac uscat
habar nu am cum se numeşte totuşi
strig în mine să mă aud

oricum strig tăcerii să-mi ardă cuvintele

trece un tramvai cu un număr simplu: 1
al doilea urmează cifrele unui început
şi mai ales al unui sfârşit
răsunetul lor crispează degetele pe clanţa celor
care celor când celor în care celor

nu contează cine sunt. cândva erau acum
sunt şi atât. la fel ca mine
rotesc o clipă cadranul ceasului de mână. îmi agăţ
pielea. senzaţie de pişcătură. aha! sunt vie. şi
timpul mă înghite iar în cornul lui
adânc după ce hulpavă l-am înghiţit pentru
a-mi seca senzaţia de saturaţie

voluntar sau involuntar gestul acesta
mă ucide ceva mai lent

e ciudat ceea ce simt de câţiva ani
timpul mă înghite eu îl înghit iar în urma noastră
rămâne o dâră de durere încolăcită
pe cea a bucuriei de a fi

cândva o să-mi explic. acum n-am chef. acum trăiesc
sau mor ceva mai lent într-un gest absurd în geometria căruia
eu înghit timpul timpul mă înghite iar strada într-un scenariu sclipitor
mă înghite şi ea cum regizorul înghite covrigul inspiraţiei
cu mâna dreaptă pe inimă cântând
strigând la cameramani să taie şi iar să taie...

oricum strig tăcerii să-mi ardă cuvintele

Anne Marie Bejliu, 24 mai 2015

întreb aştept nimicul

ne târârie viaţa odată cu ea
şi moartea ne-agaţă de inimi tristeţea
pe pat de spital ne e viitorul 
şi coasa aşteaptă să cadă voios

de unde zâmbim adesea spre cer
de unde genunchiul se-ndoaie tresaltă
pieptul de mamă căutând ajutor

pentru firul de cântec
pentru firul de iarbă
pentru mugurul sânului
lapte de dor

în cruci ne-ntâlnim
prin vieţi prea deşarte

aştept un răsunet din arcul de fier
schimbare în suflet
schimbare-n reper

nimic nu vibrează. totul aşteaptă. totul
se naşte şi moare-n echer

linii prea multe
prea dense-n textură ne taie suflarea
copiii ne pier

luptăm cu cine de ce cum şi când
pe noi libertatea ne-a pierdut
suntem un mister - întreb aştept nimicul
sau pe coaja de salcie un răspuns efemer

palpez trunchiul vieţii. îi simt răsuflarea inspir
verde crud tac mă rog şi sper

Anne Marie Bejliu, 22 mai 2015

înălţarea prin cădere?

Logan Zillmer Photography

aştept

grafica necunoscutelor mă doboară adeseori
le regăsesc atunci când sătulă de nave eşuate
caut prin porturi ceramica brută a inspiraţiei
pentru câteva nopţi aştept să se nască ideea
pe un trotuar ating cerul pe altul rădăcinile 
fiecare în parte cu o boltă de viaţă

21 mai 2015

pentru un pumn de veruci uscate

sac de veruci te arăţi omule
concavităţi de gânduri uitate pe trupul minţii obosite
poţi vinde cafea în pieţele părăsite

oricum totul se vinde transformat. totul seamănă
praful de cafea cu cojile verucilor bombate
reliefuri pe pielea omeniei

undeva în aria umană tarabele sunt mai importante
decât viaţa unui om aflat în comă
elicopterul salvării învârte inutil elicea
în căutarea unui spaţiu unde să aterizeze
oamenii aleargă prin târg privesc cerul se roagă inutil

afacerea contează
nimicul celui care celor care nu lasă nici un ochi gol
pentru limpezirea vieţii

omul moare absurd târgul îşi continuă vânzările

mare sărbătoare mare în care un om moare
alţi oameni se distrează copios
pentru câteva boabe numite bani dar

este sărbătoare sfântă oamenii profund religioşi uită că
ochiul Lui priveşte atent

să înţeleg că într-o sărbătoare uriaşă
înălţarea este obligatorie

şi că
dincolo de vânzarea sufletelor pe un pumn de veruci uscate
nimic nu mai străluceşte

da. banii strălucesc
în buzunarele zdrenţuite ale omeniei

după tot acest circ toţi fac nenumărate cruci rostind cu sfinţenie
Hristos S-a Înălţat!

Anne Marie Bejliu, 22mai 2015

melcul întârzie

melcul a întârziat la masa festivă
o mie de ani a încercat să-şi vândă cochilia
pe un raft întreg de cărţi

filele i-au smuls corniţele cu plinul lor gol
a devenit orbul în care cuvintele
se zbat să capete sensuri

de asta caută întruna să vândă
păcătoasa cochilie altfel
se va întoarce la starea de gând totul
şi o va lua iar şi iar de la capăt

ca într-o moară de apă a vietăţilor aproape mici
pe care tălpile creaturilor aparent verticale le calcă
după ploi uitând că există frunzele
pe care trupurile fragile ale cuvintelor negăsite
de melc pot fi aşternute încet
fără graba cotidianului

melcul va întârzia la cină
i-am găsit urma printre crinii Maicii abia înfrunziţi

Anne Marie Bejliu, 22 mai 2015

merităm

merităm noi oare tot sacrificiul Domnului
sau gândul comod ne şopteşte că oricum El l-ar fi făcut
Iubirea Lui o gustăm clipă de clipă

cât ne mai batem joc unii de alţii cât
apoi cu priviri de naivi ne oferim un ajutor amăgitor

ne îmbrăţişăm căutând în buzunare armele albe
înfigem adânc într-un sărut al şarpelui în inima celuilalt
pumnalul urii noastre

dar suntem îngeri suntem nevinovaţi suntem şi iar suntem

umbrele ne dau de gol mereu
nu le vedem

vedem întunericul pe care mintea profund bolnavă
îl colorează neîncetat
cu lumina artificială a indiferenţei pur umane

Anne Marie Bejliu, 22 mai 2015

închipuind înălţarea prin cădere

se umple cerul de cruci şi aerul de cărnuri uneori încă vii
alteori zac sub dale de piatră sau marmură după cum
buzunarul omului murmură înălţarea făpturii prima 
a doua oară a n-a oară

cu picioarele goale se calcă principii cu două falange se dirijează
concertul fantomatic al creierelor de cristal

răbufnesc uneori pe file goale în clădiri goale privesc
tavanele imitaţiile de metafore şi niciodată în ultimul rând las
otrava să-mi umple venele închipuindu-mi că mă hrănesc prin
tentaculele lungi ale civilizaţiei ca în copilărie sânul mamei
lăptos mâna tatălui mângâiere vorba bunicilor poveste

aud ţipătul pietrelor şi simt cum calcă apăsat talpa
străinului sufletul incandescent

să mă cuprinzi întreg şi tu apoi mai dă-mi o formă de fruct a
otravei păcăleşte-mă păcăleşte-mă viaţă că eşti frumoasă
să-mi accept căderea ca pe o înălţare din cuibul
otrăvurilor în forme năucitoare de fructe

se umple se umple cerul de cruci şi aerul de spini şi
totuşi toţi o luăm la goană
închipuindu-ne acut înălţarea ca o cădere ca o înălţare în
căderea fiinţei rămâne credinţa picătura de lapte
matern pe care cerul pământul o lasă
să ardă necunoaşterea printr-o filă de argint prin pe în pământ

Anne Marie Bejliu, 21 mai 2015

nu te risipi Ană

privesc pe fereastră. zgomote
inima bate rapid din ce în ce mai rapid
gândesc acum clipele tatălui mă rătăcesc o clipă printre braţele lui

dor nespus dor. cleştele atacă strânge baza craniului
toate suntele se strâng cuvintele flutură stindarde absurde
sensuri copaci păsări totul se adună
aud pulsul unei singure inimi stupid nu mai văd

nu mă prăbuşesc. rămân în picioare până când
în mine liniştea se reaşterne

ca o larmă de copii în creştere sunetele se despart redevin
claxoane de maşini ciripitul păsărilor somnoroase

am uitat să spun că e seară. seara cuvintelor amorţite
în liliacul mamei acum scuturat de flori
îngheţat până într-o primăvară promisă a fi singurătatea
înălţării cuvintelor pe pragul nou de lumină

oarba tace. oarba cântă. cuvintele sunetele se adună câteva
fracţiuni de viaţă redevin
moara vieţii în timpanele obosite de căutări

aud vocea tatălui tot mai clar când îmi umple dorul iar şi iar...
nu te risipi nu te risipi... Ană nu te risipi când fântâna e
mult prea departe de inima ta

Anne Marie Bejliu, 21 mai 2015

solzi zburători

zilnic te văd la fereastra trenului de noapte
cum mâna o plimbi încet pe anumite cuvinte
de pe fila ruptă de mult

s-a îngălbenit hârtia. cartea e de fapt vaporul acela galben
pe care mă tot inviţi să urc
uiţi să pui treptele colac de salvare nu ai
ironizezi întruna apele mării şi valurile şi frazele
şi metaforele peştilor zburători te ating cad

cad la nesfârşit la fel ca atunci când Pi ridica tigrului
hrana înfiptă în suliţa prezentului
îl privea atent şi jocul /care pe care/ nu mai contenea

uite că am sărit din tren în vapor cu gândul
şi tu nici nu reacţionezi
trezeşte-te din visare poete. între noi s-au adunat
solzii trecutului tău prezentului meu

undeva în amurg se reîntrupează viitorul acela măsluit de om
până la saturaţie

totuşi zilnic te văd la fereastra trenului fantomelor
cum plimbi vârfurile degetelor pe file îngălbenite şi cum prin tine
trec peştii zburători din viaţa lui Pi

tigrul demult a plecat din poveste tu îl mai tragi de coadă puţin
să-ţi păstreze farmecul poveştii
poete poete...

Anne Marie Bejliu, 15 mai 2015

rimă în umbră

apatică umbră pe turma vieţii se-nclină încet
mişcare sau statică în locuri pierdute
tablouri din cărnuri lână şi piei

vernisajul începe vernisajul stopează
cuvintele-s cuie înfipte în ziduri
bucuria tristeţea se naşte prin noi

rămâne secunda-nfloririi aninată de aţă
creangă-n metafore înghiţind şapte ploi

apatică umbră în portrete se-agaţă

vernisajul începe vernisajul se termină
odată cu ploaia când seacă se-adapă
aprinde şi stinge lumina din noi

Anne Marie Bejliu, 15 mai 2015

m-a mângâiat îngerul uriaş

cred că nu mai vreau nimic acum şi totuşi trăiesc dorul din plin.
dacă cineva m-ar înţepa cu un ac s-ar umple de dor şi atunci valul ar creşte ar atinge ţărmul cuvintelor şi s-ar revărsa pe un anume ţărm în care toţi suntem egali. nu ştiu cum să-l numesc. poate că este ţărmul credinţei manifestată deplin, fără cuvinte, fără gesturi, numai trăind-o cu toată fiinţa cu toată lumina inimii. poate că acesta-i punctul în care într-adevăr există verbul "vreau". acolo îi simt mişcarea atingerea asprimea şi dulceaţa deopotrivă. poate că sunt cumva într-un început de stare de împăcare între raţional şi tot ceea ce mă defineşte în rest... e o stare ciudată pentru mine şi în acelaşi timp firească
tata tata tata - asta inspir şi expir acum, chiar dacă sunt cu inima lângă inima mamei zi de zi clipă de clipă.
viaţa aleargă prin venele mele odată cu sângele în care o parte păstrează intens codul dăruit de tata.
ieri am aţipit o clipă pe locul mamei. am adormit gândindu-mă cum stăteam lângă tata în ultimele luni de viaţă ale dumnealui şi-mi povestea din tinereţe. stăteam cu urechea lipită de inima dumnealui ca în copilărie. uneori aţipeam. tata îmi zâmbea şi povestea mai departe. ştia că mă trezesc dacă se opreşte.
ascultam murmurul vocii dumnealui, mă mângâia uşor pe frunte...eram ca în raiul copilăriei.
ieri am simţit fizic cum mă mângâia pe frunte. a fost ca un mir alint lăsat să-mi liniştească sufletul plin de dor de dumnealui.

cred că am zâmbit în somn, apoi am tresărit şi-am auzit uşa de la casă.
venise mama.

Mulţumesc Doamne că mi-ai dăruit mângâierea îngerului uriaş...

Anne Marie Bejliu, 15 mai 2015

înţepare

să te schimbi să nu te schimbi
să alergi să mergi la pas
să şi să şi să...

te saturi. taci. dai cu viaţa de pământ
îi răscoleşti buzunarele

după ce te pocneşte depresia după ceafă
tocmai în tiv regăseşti acel ceva care te întinereşte
pentru o clipă

o iei de la capătul capătului
unui final laborios construit mental
simplu ridicat în cetatea cuvintelor care te
aruncă dincolo de ceasul tăiat cu foarfeca
de un artist suprasaturat de liniile încolăcite în juru-i
de timp

acolo te simţi cumva în siguranţă şi hohotul
- te aşezi ca un câine pe covorul anume pregătit pentru el -
ţi-l asculţi aproape liniştit
râzi ca prostul la propria-ţi imagine din oglinda ştirbă
râzi

de fapt nimeni nu taie nimic
toată lumea dă sfaturi nimeni nu le urmează
aşa cum nimic din jur nu împresoară nimic

halucinaţii gloduri şi uitarea de sine

pe covorul zdrenţuit pregătit viaţă de cineva
care a lăsat deoparte foarfeca pensula creionul linia
a păstrat numai punctul cu care înţeapă pe toţi
sperând într-o trezire clară

Anne Marie Bejliu, 16 mai 2015

priveşte şi tavanul

să uit să nu uit
să mă întorc să aştept să las
gaura din tavan 
să-mi invadeze lumile

da. rămân să văd câte metafore
se mai scufundă în căciulile bătrânilor
ei aşteaptă în poarta saturată de cuvinte
să mângâie creştetul copiilor
în deplina alergare către un joc al tuturor
şi al nimănui

hotar între bucuria creaţiei şi delăsare
gaura din tavan creşte

Anne Marie Bejliu, 17 mai 2015

cruce absurdă fără hotare

plouă cu gheaţă peste cuiburi de vieţi părăsite
în jumătăţi lăsate să cadă peste rădăcinile copacilor

după ce m-am născut am crezut că păsările nu ştiu
să cânte. nici eu nu vorbeam atunci când sânul
mamei mă atingea pe obraji şi în mine creştea acel
ceva în care-mi scăldam necunoaşterea jocul şi mâinile
pline de mişcări necontrolate simple complexe habar nu
am de ce

între mine şi viaţă eram eu

încă sunt încă mă plimb printre cruci printre
tablouri în care cineva anume sau oricine a
aşezat două linii şi o grămadă de litere
când eu vreau să văd fiinţe vii să-mi vorbească să-mi
cânte să-mi mângâie fruntea
şi mai presus de toate să-mi sărute chipul în cruce
tata

plouă cu gheaţa prezentului în mărunte bucăţi de
promisiuni aprigi dorinţe şi patimi nesfârşite care
doboară frunţile sub glugile de ploaie cu şi fără gheaţa
timpului vechi nou într-un sărut închipuit acum în
cruce pe chipul femeii cu ochii de ceaţă

tata a plecat tata rămâne prin tata eu sărut aerul într-o
cruce plină de umbre într-o
cruce absurdă fără hotare

Anne Marie Bejliu, 17 mai 2015

ciudată fântână este omul

de ce dor crucile sau poate nu ele dor ci centrul lor doare ca un spin ridicat de curând sau dintotdeauna în inima copilului nenăscut.
să mori într-o ofilire continuă este datul sau să creşti până la tavanul care imită cerul într-un continuum de puncte întâlnindu-se undeva într-un pocal.
acolo zace credinţa pe care fără să o accesezi creşte în tine mereu ca un semnal de alarmă când te rătăceşti prin propriile linii ale obloanelor pe care obsedat le laşi să cadă.
uneori ai noroc şi pisica le rupe le distanţează tot mai mult ca o zeitate atotştiutoare a luminii. alteori le rupi singur la răsărit sau în amurg căutându-te dincolo de hotarele fricii de hotarele temerilor acumulate voit sau nu.
unde poţi să rămâi unde poţi înţelege toată această statică (mişcătoare de fapt) a valorilor umane când prin tine însuţi absorbi bogăţii cărora nu le poţi da sensul adânc şi pe ce căi reuşeşti să-ţi umpli braţele apoi să le goleşti iar şi iar într-un strigăt de saturaţie.
ciudată fântână mai este omul.
gustă continuu din pânza freatică, se scufundă în apele învolburate ale necunoaşterii căutând un strop de nimic, un strop de lumină albă, un strop de răsărit, de apus, de amurg şi un murg prieten în plin galop...
când prin inele loveşte zidurile de piatră scapără cuvinte apoi le înghite ca un uriaş povestea proprie şi devine iar şi iar fântâna cu cumpănă a unui sat de umbre.

Anne Marie Bejliu, 18 mai 2015

tivesc umbrele cuvintelor

unic ochi unică meduză care rătăceşte
printre verbe printre adjective
căutând înnebunită calea spre metaforă
ca o creangă de măr în floare tăiată fără milă
de omul în bocanci albaştri

metafora se ofileşte
sub privirile neputincioase ale cerului
secerat rămâne şi el căutând cântecul
rămas ascuns în pânzele apelor de granit

copil al nimicului sau poate al prea plinului
privesc filele în care ochiul de libertate
se strânge neîncetat până la dispariţie

întoarsă spre oglinda cuvântului
îi tivesc în neştire marginile sensurilor
umbrele lor nărăvaşe şi mă întreb dacă
Dumnezeu ştie de ce şi mai ales până când
umbra zdrenţelor va dispare şi ea

Anne Marie Bejliu, 12 mai 2015

peste toate şi tot - spinii râd -

frunză rătăcită în pumnul copilei cu ochi de smaragd
cu ochii pădurii tăiate 
de câte ori plângi spinii râd deasupra a tot şi toate
şi atunci râzi şi tu cu sângele robilor cerului
şi ai pământului din pumnul tău fragil

cândva va reînfrunzi cândva se va întoarce
dintre povârnişurile pe care umbrele dansează
pe care potecile nu se mai întâlnesc

sunt şerpi ai aşteptărilor
curg într-un şir nedescris nescris
necuvântoarele îl zgârmă cu ghearele rupte
aproape de rădăcina cuvintelor pe care nu le ştim
nu le rostim

totul este ca o surdă chemare
între joc şi întâmplarea prescrisă printr-un cuvânt

iubire de adolescentă cubică voinţă cubică viaţă
cubismul unui suflet rătăcit printre fiare printre ruguri
de flori adâncite în poeme
cu dalta cuvintelor amânate

să reînveţi a vorbi să reînveţi comunicarea
pe potecile iubirii... atât de grea misiune atât de grea
chemare densă în textura ei
fără acoperirea viului grai al copilului

unde să fugi unde să stai să petreci răbdarea când
în tine mărăcinii cresc unii smulg florile lor
le transformă în ceaiuri ciudate
până la refuzul tău de a mai fi cu ei
prin ei tu însăţi

peste toate şi tot spinii râd

Anne Marie Bejliu, 12 mai 2015

dinte pentru dinte sau gaură pentru gaură

...aceasta-i întrebarea vieţii mele. totuşi rămân acum calmă...mă mir şi eu privind îndelung nimicul împrăştiat printre cuvinte. odată cu ele, rodul apăsării tastelor devine ca un copil autist. vrea să comunice, dar nu are cui şi mai ales, sufletul lui fuge de iarba amară a părintelui, ridică mâinile deasupra capului şi atunci, aproape o predare se întâmplă. apoi, cu ele lăsate inerte pe lângă corp, aleargă strigând pe limba lui, că vrea să fie liber. şi cântă cântă cântă...

s-a întâmplat într-o zi să privesc un pui de om frumos lipindu-şi fruntea de pieptul omului pe care-l iubesc. îl ştiu pe băiat. e autist. un adolescent înalt aproape sobru. omul care a primit îmbrăţişarea frunţii lui a rămas ca un clovn pe treptele scării blocului. m-a privit uimit. l-am auzit apoi plângând. ceva i-a transmis. ceva şi-au transmis. apoi, adolescentul a plecat cu tatăl lui. omul cu ochii în lacrimi le-a privit paşii îndepărtându-se şi a zâmbit.

altădată îmi mângâiam puiul mai mare într-un spital de recuperare. în jurul nostru se forma zilnic un fagure blând, care în loc să cuprindă mierea albinelor din stupul ascuns în inimă, mă absorbea cu toată iubirea de copil, cu toată bucuria de a fi mamă lui, băiatului meu, şi a tuturor celor care lacrima nu şi-o mai ştiu pe nume.
întindeam mâna dreaptă spre fagure şi mângâiam frunţile creştetele fragede. fiecare în parte se apropia de puiul meu şi îi depunea un strop din roua iubirii lor pe obraz.
şi erau singuri, şi erau părăsiţi, şi erau buni, şi liniştea jocului lor înmulţea zâmbetul îngerului din braţele mele.
aproape mi-e strigăt întreg, îmi este dor de roua iubirii lor, de zâmbetul îngerului cu ochii din cărbunele prezentului matern care atunci umplea braţele amforei, atunci întreagă, plină de revărsarea zorilor vieţii lui.

Anne Marie Bejliu, 10 mai 2015

umbră luminii

ca un vulcan al fragmentului timpului prezent
te deschizi
în limpede amforă plină de gânduri trăiri emoţii
fără graiul pământului
din care se întrevăd raluri de fum

întunericul se adapă din inimile curate
ca o umbră luminii
îi este umbrela de ceară în adâncurile fiinţei

pătrunzi ca un şarpe al zilelor înălţării
când în fiecare textură a chipurilor eului
ceva se ridică ceva cunoaşte altceva ceva va izbucni
din zidul fortăreţelor ascunzişurilor subconştientului

mintea crede. mintea atacă. mintea caută nimicul
înrobit în necunoaştere şi doare Doamne
doare în mine întunericul acesta
caut mereu calmul cristalului fumuriu
şi dau prin pasul şarpelui tot de deşertul gândului

necuvântătoare a rostirilor repezi îmi cred minţii zbaterea
în fapt o statică aproape continuă

cred în mişcare cred în zborul cu o singură aripă
şi totuşi uite Doamne cum în statica lor
cristalele vindecă zdrobesc alină păsuiesc
sau poate doar lovesc ritmat acoperişurile casante
ale blocajelor induse dar mai ales autoinduse
când mintea nu mai poate acoperi alfabetul neştiut
al rădăcinilor sinelui

şi atunci

cumva mi-e teamă
cumva mi-e dor de ceva neştiut neatins necunoscut
sau poate odată profund cunoscut
în tăcerea turmalinei negre

ea
ca o pasăre neagră răscoleşte cuvintele
şi mai ales cuvântul dintâi ascuns în chivotul inimii cerului

îmi rămâne să mă rog
păstrând degetele
în triunghiul sfânt aproape lipit de centrul voinţei
de centrul din care înălţarea abia începe
la fel cum un gând îşi începe transcenderea
în cuvânt
după o laborioasă alergare în miezul esenţei sale

Anne Marie Bejliu, 8 mai 2015

http://www.bio-spa.net/content/14-ce-este-turmalina

calmul cristalului fumuriu

cu pietrele de gând în pumn
alerg să mă regăsesc printre matricile iubirii

una din ele cade răsună asfaltul
alta se rostogoleşte prin iarbă printre rădăcini
alta şi alta ridică praful de pe tălpile cuvintelor mult teşite

cumva văd cuvintele la fel ca pe cristale
ele strălucesc din toate unghiurile mai ales imposibile

sensuri fără călcâiele lui Achile îmi zâmbesc umil uneori
alteori atacă alteori devin urzici cu frunzele dantelate
sau urzicile pădurilor ascunse răsfirate pe poalele munţilor de aşteptări

să fie oare teama de înscrierea în matricile iubirii
sau poate
de legănarea deasupra acoladelor de verbe
toate aceste înşiruiri toate aceste nedefinite trăiri ale depărtării
şi îndepărtării deopotrivă

să-mi spună păsările în limba zborului asumat ca o viaţă
zbucnind din toate marsupiile născătoare de timp luminat

evadare a sufletului legănat de inimă într-un continuum bătăios
în ritmul tobelor de iarbă care însămânţează din creştet
până în tălpile obosite acel ceva pe care
niciodată nu reuşesc să-l gândesc până la capăt

rămâne mereu un lest sau poate esenţa în care
inconştient mă scald liniştindu-mă
neştiind că am atins neliniştea în vârful piramidei
de cristal fumuriu al tăcerii

admisă sau nu în spirala lui
fumuriul cristalului mă înveleşte calm
îmi lasă amprenta unei iubiri polimerizată de veninul
albinelor prezentului acut

Anne Marie Bejliu, 8 mai 2015

sursa imaginii: http://energiacristalelor.ro/cuart-fumuriu.html

eclipsele iubirii

mărunt îmi tac sau toc vorbele
în mine timpul nu mai are timp pentru el
nici pentru mine
nu mai răsădeşte clipele

ca un pridvor al nimicului mă răsucesc în vânt
prind ultima sămânţă pe care tu
ai scuipat-o înghiţind eclipsele iubirii

acum semeni cu o pasăre buclucaşă
întinzi aripile simulezi zborul simulezi surâsul pe care
niciodată nu-l atingi cu buzele când pictezi

nu ştii că el devine complet numai atunci când
numai atunci...cum se prinde în cleştii bucuriei
pe sfoara firii un surâs dacă între mine şi tine
sfoara se rupe se fragmentează iar noi tot înnodăm
frazele metaforele unei iubiri plină de eclipse

nu mai contează aştri intraţi în eclipsa întunericului emoţiilor
sau de luminile rampei pe care tu vrei să fii
mereu solist eu umbra ta

îţi propun jocul cu pânza în spatele nostru
numai că noi suntem aproape doi

în spatele pânzei cine dansează cine joacă secundul din noi
umbrele umbrelele prezentului sau poate
virgulele însămânţate între două iluzii
ale unei iubiri prinsă în cleştii eclipselor
gândului tău gândului meu gândului...

Anne Marie Bejliu, 8 mai 2015

oţelul cuvintelor amânate

zborul cuvântului are pe tălpile de iarbă
inserate visele pe care nu le-am avut

le am le port ca o cruce a neîmplinirii materne

în mine muguri cresc mereu şi simt cum coasa
le seceră culorile în clipa deschiderii

de unde cum şi când s-a hotărât singurătatea
într-o lume a fugilor mereu compuse la flautul
cu găurile înfundate cu uri nedescrise... nu ştiu

încerc să le transcriu să le transcend blestemele
printr-un prim pas către mine

şuvoi de gânduri mă împresoară când caut la răsărit
scaldul în tihna inimii şi atunci totul începe să freamăte

se aud culorile cerului şi pământului
cum revoltă mintea oricum buimacă
diluate de imaginile umanului

file reîncep să umplu mai rar sau mai des pentru mine
şi pentru cei ce pleoapa şi-o pleacă tremurând
căutând la fel ca mine ieşirea
din tunelul fricii mereu crescânde de necunoscut

mă doare timpul acesta cu aripile
din oţelul cuvintelor amânate

Anne Marie Bejliu, 7 mai 2015

blândă răsplată

uneori înlăuntrul inimii şi al creierului inimii se naşte o furtună de temeri.
cum frica este numai una pentru om, aşa voi spune mereu: cumul de temeri. şi cum teama aceasta, ca un sac de cartofi rămaşi peste iarnă, acum încolţiţi, devine toxică, încep să o destram.
gândind prietenia, mă împrietenesc şi cu ea, cu teama, cu el, cumulul de temeri, nerostind numele prietenilor care, rând pe rând, aleargă bezmetici prin vieţile lor. le simt năduşeala pe suflet, le simt gândurile uneori haotic lovindu-le zidul de protecţie. le simt zdrenţele cuvintelor nicicând rostite fluturând deasupră-mi şi cumva mă tem că, la fiecare rostire a literelor numelor lor, îi pot pierde.
aşa de repede dispar, cum pleoapa poposeşte cumva la mijloc de iris, neatingându-i floarea.
şi atunci tac în mine şi tac bezmetic lingându-mi rănile după încercările falsităţii asupră-mi. comoara însă reuşesc să o păstrez tăcând... tăcând în mine numele ei blând-aspru, luminos-umbros, bucurie şi simplă dar densă răsplată a prezentului, mereu a prezentului.
nici să-i mai număr nu mai pot... sunt puţini, fragili şi frumoşi în lumina candelelor vieţii lor... ei... prietenii...

Anne Marie Bejliu, 7 mai 2015

cum nu cum da cum nimic

printre atâtea lovituri de secure
cărnurile ridică pe masă osemintele rămase
castelul este aproape gata mereu
câteva mâini le răsfiră le numără
le drămuieşte în pungi de plastic

la final sunt declarate hrană vie
după o injectare insistentă cu apă şi alte porcării
reinventând alimentele minţii şi sufletului

cuvintele cer cumva îndurare
le citesc fărâmele rămase printre fibrele muşamalei
bucătăria de sensuri se umple cu aburi
la fierberea atentă neîncetată a emoţiilor
în cazanul cu smoală al umanului de acum

un a şi un cum adâncesc starea de pierzanie
printre nimicurile vânzătorilor din piaţa largă
a unui consum iraţional de urât

la goană omule să o luăm când vrem să aşternem
acel ceva preţios din centrul fiinţei
sau stai mai bine şi priveşte
cum nu cum da cum nimic

în urma sau dedesubtul nostru se aud urale
pentru expunerea masivă de cărnuri nespălate
în schimb injectate cu surplus de apă
din mocirlele prezentului

Anne Marie Bejliu, 6 mai 2015

1http://zifun.ro/2011/12/05/sculpturile-unmask/#&panel1-1

într-o altă adolescenţă

slabă forţă vitală se răsuceşte în mine acum
mă ridic dintre spinii firii
ascult cântecul poeţilor mult maturizaţi 
în alergarea către sine

simt cum totul şi toate dar mai ales cuvintele
ca o scară a lui Escher saltă sau se topesc unele în altele

muntele nu scade decât atunci când roase
treptele se sting una câte una apoi reapar
mai vii mai înalte sub talpa ta
într-o statică vie a gesturilor neîmplinite

mergi mergi căutând verticala dormind

te trezeşti la margine de frază te priveşti buimac
realizezi sau mai mult cauţi tăcerea şi mai departe zborul
zborul unic prins între două aripi statice

cândva voi simţi forţa vitală crescând
cândva mă voi întoarce spre mine valsând
cu o singură aripă a timpului în zdrenţe
metaforizându-mi durerea până la strigăt

mersul pe scara cuvintelor umple dorul
de jumătatea plecată între două cruci de muguri stinşi
într-o altă adolescenţă a visului mamei

Anne Marie Bejliu, 6 mai 2015

într-un colind al fiinţei

... se strâng toate?
----------------

de-ar mai fi 
o secundă
 un fragment 
dintr-un fagur

 în care lumina 
creştea creştea 
ca un crâng

 prin care făptura 
cu ochi de argint 
lăsa lumii jocul 
şi mingea de iarbă... 

Tu, Doamne,-ai păstra
 fărâma din mine 
aşa cum era
aşa cum mă ştiu? 

fără cruci de sare
 fără candele-aprinse 
mereu a durere

 un zâmbet îţi las 
din inima crucii 
apoi mă retrag
 să trimit picături

 din roua lăsată 
de Tine prin crâng 

şi poate odată 
regăsi-mă-vei fată
 nu femeie în zbucium
 ramură uscată

 în care noduri 
de viaţă
 se strâng
 se tot strâng...

într-un Te-U teluric

se adună noaptea cu ziua
în mine timpul îşi naşte cruci după cruci
prin toate trece pârâul acumulărilor 
mai mult sau mai puţin forţate

mă trezesc uneori lăsându-mi de izbelişte visele
şi-atunci cresc
ating timpanele cuvintelor părăsite demult

nu le mai înţeleg. le caut sensul. simboluri se rotesc
prin mine şi deasupră-mi cerul hohotul nu şi-l mai stinge

cândva
cunoşteam limba cuvintelor nenăscute
cândva ştiam că
metaforele sunt izvoarele prezentului viu
cândva mă răsuceam pe călcâie
şi lăsam în urma mea nimicul

cu el sacul de gânduri se revarsă
dincolo de ţărmurile nedorite
cu El timpul îşi strânge catrafusele
aşa pot intra pe poarta cu ivăr de iarbă

câte coduri există într-un pumn de seminţe numai Domnul ştie

presimt că ceva vine de departe de foarte târziu
sau din scurt luat totul
prezentul nu-mi mai este prezent ci un trecut
nepronunţat la masa judecăţii propriei fiinţe către sine

este aproape imatur şi doare
lovitura ustensilelor telurice ca un T ridicat deasupra capului
încovoiat în vremuri aspre până la sabie

se adună ziua cu noaptea într-un Te-U teluric
forţează toate porţile vieţii cu un pumn de seminţe
răscolite de vânt în sacul trăirilor neştiute nedefinite
reanimate într-un infinit finit de minte

Anne Marie Bejliu, 6 mai 2015