***

răsărit oval
gura slobodă tace
cuvânt rătăcit

amurg plictisit
poieni fără hotare
lacrimă-n pustiu

printre ecouri luna
noapte de opal naşte
prin pustiu corbul

Anne Marie Bejliu, 29 iulie

taina cuvântului tată

m-a înrobit taina cuvântului

tată

acum alerg printre nori năuci
să regăsesc întreg
chipul lui şi glasul sfâşie tăcerea

lanţurile mi-s grele coduri
în fiecare za
regăsesc mângâierea

departe

te-ai mai dus fără glas
fără copita plină de iarba sărutului

cu iubirea în pumni
te-a primit Dumnezeu
metafora
doare
litera de început hohotul sfârşitului

coşul cu pachetele lunii a şasea
din care galopează caii tăcerii

tu taci
laşi pe prag aşteptarea

o iau ca pe o pâine
mă spovedesc amintirii
nu mai pot plânge
tainei cuvântului

tată

jucăria mă ascultă cu capul strâmb
cu atingerea mâinilor tale
dintr-un Crăciun al copilei
cu ochii tulburaţi de bucurie

Anne Marie Bejliu, 29 iulie 2015

târârea în a rămâne om

cine mai cerşeşte azi
o fărâmă de colb

poate singur cerul

care arde verile
cu stăruinţa ucigaşului
de vise

pământul îl priveşte
în fiecare zi aşteaptă
nu cerşeşte
ploile răsturnate în luncile
în care fără adăpost
cuvintele putrezesc

cine mai cere azi
paleta curcubeului stins
ca o stea în mâna orbului

cine mai fuge de nimic
atunci când de tălpi
muşcă sărăcia

prigoana sufletelor
nu-şi vede hotarele

credinţei îi cresc în păr
umbrele
pentru ploile amânate
promise unui târziu

în el nimicul timp
îşi scutură barierele
şi cântă

timpul tată roade
şi roade azi
tâmpla copilei tale care
cerşeşte un pumn de tine
să arunce din ea
furtunile secetei în care
trăieşte de o vreme
târându-se
la fel ca şerpii îndoielii
că a fi om acum
este o fericire

Anne Marie Bejliu, 30 iulie 2015

***

statica trupului
statica inelelor şarpelui
bucuria copilului atunci când
într-o bucată de lemn
stă ascuns acordeonul viselor

cântecul lui este
aproape de pliere
numai sub apăsarea blândă
a palmelor Lui

Anne Marie Bejliu, 30 iulie 2015

mă gândesc la tata

îl gândesc pe tata acolo
 unde nimicul nu-l mai atinge

pământul l-a înghiţit
s-a strâns în juru-i protejându-l

şi totuşi acolo a încetat mângâierea

ca o linie trasă cu creta pe asfaltul copilăriei
am furat totul într-un pumn

nu-l deschid decât atunci când
lacrima cerului răsare undeva
 la începutul bătăilor în haos ale inimii

gust fiecare punct orbeşte şi trăiesc
frântura de bucurie frântura de amar
frântura de tată frântura de dreptate
şi pe cea de aparentă nedreptate

îl gândesc pe tata aprind candela şi tac

el vorbeşte încet. am văzut cum lacrima
de ceară dansează

este ritmul rostirilor lui
mă gândesc la tata mă uit. nu uit

Anne Marie Bejliu, 30 iuie 2015

ocolire

de câte ori să ocolesc amarul
când el a fost săpat în esenţa mea demult
încă de când am păşit prima dată 
prin hârtoapele umanului

să-mi spui să-mi dai să-mi şi să-mi...

de câte ori în mine creşte un gând
îl las liber o vreme

revine mirat şi-mi loveşte sacadat tâmplele
întrebându-mă la rându-i de ce
aşa că las nimicului prezent dreptul la existenţă

strâng în mine coarnele cerbilor
când voi creşte mică mă voi răscoli singură
numărând de câte ori cornul lunii
mi-a şoptit să iubesc să-mi fiu geamăna umbră
între a fi şi a pleca
pe câmpul răsărit de niciunde sau mai sigur
din palmele cerului şi ale pământului deopotrivă

pe mine Doamne redă-mă
şi lasă-mi degetele să alerge libere
călătoare neobosite ale sensurilor
prin care cuvintele răzbat
în adâncul inimii

Anne Marie Bejliu, 28 iulie 2015

cenuşă şi culori

mă zbat şi strig ca într-un cleşte al căldurii proprii
peste toate şi tot frica domneşte
doare timpul ăsta potrivnic curăţeniei

ling rănile prezentului şi îndrept primul pas înspre viaţă
moartea coasa şi-o leagănă deasupra fericirii încropită cu greu
în bucătăria unei naturaleţi pe care o tot curăţ
de falsitatea care
ca o cenuşă sâcâitoare se lasă purtată de vânt
în inima iubirii mireanului de cer

nu mai ştiu dacă verbul a tăcea ajută
uneori da alteori apasă tâmplele alteori le zdrobeşte pulsul
între a fi şi a nu mai fi ceea ce mi se cere acum

nu îmi place întâmplarea încercarea indusă de oameni
este o capcană permanentă în care păsările nu mor
li se frâng aripile apoi
ridicând privirea spre marginile gropii
văd ochii tulburi ai umanului de acum
ca nişte fiare fără început şi fără sfârşit al urletului lor

râsul se propagă pe coloratura aripilor şi le topesc
devin la rându-le cenuşii

o bucurie rară izbucneşte atunci când
din groapa fiarelor libere să zboare cenuşii
păsările umplu din nou cerul

odată cu soarele penele lor redevin arta Domnului
în plină deplină libertate de a muri colorate
numai de Iubirea Lui

Anne Marie Bejliu, 28 iulie 2015

mamă mamă pasăre cântec

mamă, mamă, nu plânge

tu m-ai învăţat să zbor atât cât Domnul 
ţi-a lăsat pe buze rostirea blândă a cuvântului dor
acum lasă braţele în jurul meu şi spune-mi:
nu ştiai că ei picură otravă pe aripile copilului
şi-l aruncă spre sus încercând să ridice
temple din oasele lui
să încerce să umple zborul cu falsitatea lor
cu metaforele lor de plumb?

mamă, mamă, nu plânge

râzi în darul Lui şi lasă-mi parfumul tău pe inimă
numai tu acum mă alini. tata e liber. zboară...

uite-l acolo sus în lumina Lui
răzbate crestele şi sunetele dorului
cu o singură aripă de iubire

aşa făcea şi aici lângă noi
totuşi ceva îl dobora... acum nu

acum Domnul îi împinge leagănul şi râde...

mamă, mamă, pasăre oarbă
în tine cresc şi acum în pântecul tău cuminte
şi merg, mamă, merg spre tine şi spre El
cu bucuria flămândului de esenţe tari curate
neatinse de nătângi
cu frica lor orbecăind printre scoicile prezentului

mamă, mamă, pasăre cântec

iubirea ta mă veghează
oriunde tâmpla mi-o aştern gândindu-te
trăindu-te în vegherea ta
în zborul şi în dorul tău infinit de a fi

Anne Marie Bejliu, 28 iulie 2015

piaţa caricaturilor

piaţa valorilor se prăbuşeşte zilnic
la tarabe cântă liliecii şi gândacii de colorado
se vând cartofi în sensuri pline de colţi
cineva tatonează preţurile apoi le prăbuşeşte la vedere
mulţi orbi multă surzenie acoperă produsele
libertate pe o felie de tort scrie
la expoziţia caricaturilor a ceea ce ar trebui să fie umanitatea

multă lume pipăie cu bastoane albe esenţele
apoi le colorează fiecare în sinea lui
cu încă o tuşă incertă de gri

ciorile-şi învaţă puii să zboare
un pescăruş aşteaptă neatenţia lumii
să fure colţul de pâine de pe masa principiilor
poate s-o schimba ceva cine ştie...

Anne Marie Bejliu, 25 iulie 2015

fracţiuni radicali treceri

mi-am repetat de mii de ori să rezist să rezist...

las timpului sau nimicului dreptul la existenţă
prin cărările pe care mi le aleg sau poate mă mint că le aleg
dreptul la replică rămâne neîmplinit neexprimat
în cascada cuvintelor fără semne de circulaţie liberă

cumva undeva acel drept la replică este vizibil
deasupra tuturor fracţiunilor de durere
a radicalilor întâlnirilor dintre viaţă şi moarte
în umbra mea şi în intermitenţa lucirilor coasei în mişcare

refulare dezamăgire refulare aproape împlinire...

totul se mişcă totul prinde în esenţă
fluxul refluxul bucuriei de a fi

aproape că mângâi cu gândul verbul a fi
de câte ori sărutul dintre tâmpla cerului şi tâmpla zvâcnind
libertate lipsită de iluzii se împlineşte în tăcere

uneori timpul lasă să se întrevadă
metafora nimicului din el
deasupra zebrelor desenate cu migală de om

Anne Marie Bejliu, 24 iulie 2015

te aud tăcut

te privesc, dragul meu, departe
acolo unde ţărmul sărută marea
iar tu ridici uşor valul să furi răcoarea trecutului 
din poemul pitit sub veşmântul mării

să-ţi scriu să nu-ţi scriu
să mai ard să nu mai ard. nu ştiu
ce ştiu este să nu mă mint
că-mi vei fi vreodată mai aproape decât eşti acum
când printre răsuciri de cuvinte ne regăsim

nu mă alint
şi nici nu îţi înşir pe filă libere trăiri
acum în mine ele ard mocnit
cuminţi aş putea spune

nu ştiu cum ajung la tine...

poate se aprind vâlvătăi
poate se lovesc
de zidul acela din povestirile tale
şi frânte
ca râmele revin la mine întregi

poate îngână alături de tine o melodie oarecare
sau poate liniştea grădinii în care aşterni cuvintele
poate...

tu eşti ca marea mereu...

flux reflux gând născut nenăscut

tu cânţi. eu te aud tăcut prelungesc sunetele
ca într-o îmbrăţişare absurd îngheţată
între pilonii podului pe care odată şi-odată...
ne vom întâlni dincolo de rara întâlnire
dintre un ceas şi o bătaie de inimă
pe tălpile în mişcare ale infinitului nicicând finit

Anne Marie Bejliu, 24 iulie 2015

locuieşti în tine

de câte ori ştergi praful de pe inelele trăirilor
de atâtea ori gândeşti
plinul şi golul deopotrivă
din paharul cu verbe amorţite

unele se trezesc altele pleoapele le lasă
în mişcarea statică a minţii apoi inima
răscoleşte totul cu o singură bătaie complexă
a metaforei sale

în acele fracţiuni de bucurie şi amar
dezbraci timpului orgoliile şi începi a crede în tine
în paşii pe care nu i-ai lăsat să devină ovali
dar care pot pot pot... fi...un pi
niciodată întors mereu firesc

el primeşte răsăritul şi apusul fiinţei
ca pe un mir îngândurat

locuieşti în tine ca într-un
iglu de verbe nedăruite mişcării
tai gheaţa principiilor seci
îmbogăţeşti pereţii cu câte o frunză
rămasă prizonieră în piramida speranţelor

firesc este să se dărâme totul
să poţi vedea răsăritul prin tine

chiar şi tu devii aşchie din nimicul numit timp
apoi fir cu fir refaci floarea din care
frunza a plecat visând
trunchiuri de mesteacăn virgin

Anne Marie Bejliu, 22 iulie 2015

Night in St Cloud. 1890 - Edvard Munch

câte hărţi

cred că voi creşte mică şi atunci când
voi termina de înălţat zmee de gheaţă prin mine
mă voi răsuci spre Tine şi iar spre mine

ştiu că orice unghi de amar aş alege
cu bucurie Te voi găsi în jurul meu în mine
mereu spre Tine Doamne

cuvântul mi-l voi îndrepta şi-l voi îndrepta anume
ca pe un cui niciodată înfipt în mâinile Tale

îmi voi căuta căuşul palmelor să-i las aerul întreg
acelui cui ruginit

sunt curioasă câte hărţi va descrie înscrie rugina
în trăirile pe care nu le pot cunoaşte acum
poate mai târziu poate mai curând

Tu ştii...

sursa imaginii: http://mirelapete.dexign.ro/?attachment_id=10589

adânc nimic adânc timp

sună la fel cântă la fel
curge la fel totul
într-un plictis neîndurător

suntem viţe de vie uitate pe araci
rodim uneori apoi dispărem unul câte unul

sau numai boabele cad

vulpile strigă că suntem acri
cineva ridică aracii alţii îi dărâmă

cândva pe urmele noastre se vor ridica
nisipurile deşertului din noi
câte un ocean rătăcit va umple spaţiul
cu metaforele secate
de mişcarea cuvântului dintâi

el, oceanul, ne va lăsa în aşteptarea
unei călătorii spre acelaşi niciunde
crezând că ne-am regăsit

undeva vom poposi pe un prag de la care
vulturul porneşte cu ciocul înnoit
cu ghearele vechi înlocuite

noi rămânem tociţi în neputinţele noastre
de a mai fi de a mai dărui veselia
preacuratului nimic al copilăriei
al timpului pe care-l tot cântăm
uitând să fim

Anne Marie Bejliu, 23 iulie 2015

foto: The Mystery of a Summer Night - Edvard Munch

m-am hotărât

să nu mor netrăind

apoi

mi-am schimbat
odată cu semaforul
gândurile

şi uite că mor murind
în fiecare zi
căutându-mă

recăutând prin amintiri
ceva
acel ceva care
mă ridică zi de zi
deasupra noroaielor

câte o palmă de aer
mă izbeşte
- poate nici ea vrând -
peste tâmplele pe care
singură le apăs
în durere

le mângâi
în linişte
pentru un cuvânt bun
o idee zvâcnind
pasăre de viaţă

deasupra coasei
primită în dar

- poate şi cu har
de a pleca
de a mă reîntoarce
după un nimic
pământean
numit timp

în care

să termin de ros
treptele de azimă
din trup de cer
neterminat -

Anne Marie Bejliu, 23 iulie 2015

sursa foto:
http://www.lumeacredintei.com/…/la-plecarea-la-cer-a-tatal…/

cuib mărunt în dar

nu ştiu ce-aş face dacă 
ai fi aici

dacă prin mine-ai curge lin
când poezia se împarte
între a fi şi a iubi

sau poate e un tot
nu-i rut
ce iar gândesc acum şi uit

e drumul vieţii trecător
mă arde-alină iar răneşte
în amintiri nu învrăjbeşte

inima caldă vie-n toate
cu mintea nebunească parte

mintea ce-mi lasă-n pas văzduh
şi-n frunte frica de vreun duh

ştiu ce tot fac atunci când nu eşti
când eşti departe în poveşti
şi când şi când
laşi urme-albastre

nisipul le primeşte-n prag
vântul le prinde le răsfiră
de-a lungul unui ţărm oval

şi-n fiecare zi în palmă
găsesc un cuib mărunt de-opal

Anne Marie Bejliu, 21 iulie 2015

***

gândesc la un sărut între tâmpla cerului
şi tâmpla cuvintelor nerostite de pământul în care
mă aflu prizonier al vieţii

cândva ridicam braţele să crească umbrele
în plin soare, uneori ascut asfaltului mai multe umbre şi râd
şi tac şi plâng de simultaneitatea naşterii lor

mă sperie mişcarea uneori şi în acele clipe devin stei
în mijlocul propriei vieţi
mă ascult
mă lovesc ritmat cu încă un fulger de voinţă

tot stei devin

când Doamne vor dispare umbrele urmele prin care
nicicând nu pot trece pentru a le simţi textura poate şi
ura poate iubirea de nimic

gândesc la un sărut între nimic şi ceva mai mult decât el
şi mine
poate la final nu se vor mai împotmoli verbele
între tâmpla cerului
şi tâmplele cuvintelor rostite

Anne Marie Bejliu, 20 iulie 2015

tot feluri de drepturi

am dreptul la timp...
îmi spun uneori şi mă pocneşte din interior 
un râs homeric

adică eu am dreptul la nimic
am dreptul la o linie foarte subţire
trasată cu migală între sine şi toate câte se întâmplă
din cauza minţii mele nebune

construiesc în mine prin mine şi în jurul meu
tot felul de castele din gânduri
recunosc tăcut că îmi place geometria în spaţiu
nu scap de cea în plan de altfel crucea o port în plan
şi când mai uit de mine reuşesc să o rotesc
cu tot cu mine cu atâta grijă să nu lovesc încât
dărâm totul în cale ca Păcală cu uşa lipită de spate
am graţia unui urs deşi el sigur este mult mai blând cu aerul
datorită învelitorii de blană în care respiră viaţa

am dreptul la timp. da. şi ce dacă
am dreptul la iubire am dreptul la
a nu fi trântită de cărămizile şi umbrele
şi călătorii prin viaţa mea

mai am dreptul la târâre la orizontală
dar mai ales mai ales
am dreptul la verticală

mă lasă Domnul să-i număr punctele
luminoase ce-i drept dar de prea multe ori mă orbesc
sau poate nu ele

poate că singură...

am dreptul şi jumătate de stâng-ul. asta se numeşte
libera alegere

sau
adăugat un stâlp de protecţie absurd pur uman
profund inexistent: liberul arbitru

numai fluierul îmi aparţine. l-am cumpărat
de la librăria din colţ
tocmai când eram mai liniştită şi priveam cerul
prin coroanele teilor plopilor firelor de păr...

Anne Marie Bejliu, 16 iulie 2015

bucurie nicicând trecătoare - mă gândesc la tata -

între mine şi tine, tată, apa lasă urme adânci 
în cascada gândurilor
------------

ca un braţ de viaţă moartea
m-a lovit

nu am privit

am lăsat timpului... nimicului
dreptul de a fi prezent

eu am plecat pentru o clipă
din privirea ta
ea s-a stins

am aprins candele
şi acum aprind

tu zâmbeşti din fotografie

în spatele sticlei eşti întreg sau
numai în mine te reverşi, tată
ca o bucurie nicicând trecătoare...

Anne Marie Bejliu, 15 iulie 2015

(curând se împlineşte jumătate de an de la plecarea lui tata)

fiara nu tigrul

ca un tigru poemul apa o frânge
între cleştii versurilor

curge odată cu viaţa strigă odată cu gura
mereu larg deschisă a umanului
se înjură se blestemă se vinde secretul cuvântului
din care suflete de pâine
aspiră să crească să scâncească

aruncă durerea în lanţuri - strigă fiara
pe mine m-ai zăvorât în tine, omule
acum plângi zâmbeşti galeş binelui

nu te las, nu te las să respiri

dă-mi drumul omule din tine apoi
socoteşte înclinarea balanţei până când...

Domnul ştie când te vei linişti
între cleştii versurilor unui poem mereu amânat
a ne fi calmul sau măcar minciuna liniştii

la tine în cuib nu este bine niciodată

tu, omule, eşti mai rău decât mine, fiara
ascunsă demult în pădurile trupului tău neputincios

nu-mi place. voi pleca

să te văd atunci cum ridici armoniei glasul

numai cu bine? numai cu tine? numai când dormi?
numai când orb arunci ultima frontieră dintre a fi
şi a nu mai fi dual?

te păcăleşti, omule. mai bine lasă totul să curgă
priveşte apa. priveşte-te în ea
şi curgi odată cu ea... curgi...

ca un tigru poemul îşi frânge versurile
căutându-şi ghearele
între firele de iarbă abia încolţită...

este primăvară şi acum. fiara nu tigrul
iese la plimbare fără a fi flămândă

Anne Marie Bejliu, 14 iulie 2015

adun dintr-o rugă simplă

încep să cred că îmbrăţişez zilnic eroarea

eroare sunt 
eroare strig în mine
eroare rostesc în clipele de taină

crezând că din mine vor ieşi poeme ovale

mă întreb de multe ori de ce ovalul este
purtătorul de sămânţă al fiinţei mele cu atâtea erori
visate rotunde

înveliş oval val oval care vine/ pleacă/ loveşte puternic
ţărmul pe care mă nasc la nesfârşit
eroare în nisipul clepsidrelor în care cineva puternic
mi-a împărţit rostul

şi acum tastez erori între a fi şi a adormi
într-o poziţie a erorii obosite
din care sufletul pleacă grăbit după câteva
tresăriri violente noapte de noapte a trupului
încrâncenat în dureri

mă întreb când se va hotărî racul
să-mi ridice în cleşti dreptul de a merge

îl aştept în toate unghiurile posibile şi imposibile
ale vieţii
mereu mereu cu întrebări

poate poate se hotărăşte singur să-mi lase liber
firul de argint din care tot adun
printr-o rugă simplă
visele visul
de a mai iubi verbul a fi

Anne Marie Bejliu, 12 iulie 2015

repetitiv

cândva cuibul se destramă
cândva copilul îşi aduce
aminte 
de uterul mamei

de multe ori
gândesc spre oglindă
cu privirea privindu-mă
că rescriu ceva

sau

într-un continuum
de acţiuni
înmulţesc alături de toţi
un ceva care nu-mi
şi nu ne aparţine

uneori văd viaţa
ca pe o uniformă obligatorie
pentru acel verb a fi şi aici
pe pământ.

fiinţă de plumb
amestecată cu
mişcarea repetitivă
a unor gânduri pe care
le fabric şi le fabricăm
continuu

pentru a dovedi
unei candele că
suntem vii

pentru a surprinde
întunericul
cu palidul gest de prietenie
prins
într-o umbră liberă
să traverseze un zid

Anne Marie Bejliu, 12 iulie 2015

încep să înşir

nu ştiu
sau poate că ştiu
de ce 
şi mai ales unde
zace nestins
focul viu
al frământărilor

uneori beau
un pahar cu apă
alteori
ridic a noroc paharul gol

culeg vidul din pahar
încep să înşir mărgele
de timp de nimic practic
pe funia pe care o voi folosi
în ultimă instanţă
atunci când atunci de ce

mai sunt aici
umplu pământul cuvintelor
cu alte şi alte litere
aproape inutile

când
în mine vorbeşte întruna
cineva

la ce bun
să mai arunc sunetele
sau umbra lor
către oglinzi opace
şi mai ales
unde să-mi regăsesc liniştea

uite că întreb obsesiv
acest unde ... liniştea
unde eu unde...

lovită de gânduri
din toate părţile
mă aşez
pe zdreanţa tăcerii

îi număr fibrele
după care iar aştept
ceva ce ştiu
sau nu ştiu
dacă va veni sau nu

ca o cruce
fluturele de iulie
mă priveşte atent
răscoleşte nervurile
unei frunze
cu somnul lui pământean

pleacă fericit sau nu
nu l-am întrebat

ceva din irizaţiile
aripilor lui
m-a păcălit că da

Anne Marie Bejliu, 12 iulie 2015

agăţare

copilul care
înlăuntrul meu dansează
până rupe pământul
seamănă cu
un vulcan rătăcit în care
de multe ori
mă regăsesc

atunci mă agăţ de
lianele nimicului care
uneori este numit timp
alteori
i se accentuează tâmplele
cu un cărbune imaginar
ieşit
din pântecul aceluiaşi
pământ
din care nu mai reuşesc
să evadez

până la frontiera
dintre a fi
şi a mă pierde
printre oasele propriilor
cuvinte
mai am cale lungă
de rătăcit

răscruci de verbe ridic
în propriul pântec
înlocuind prosteşte
ceea ce
a murit
ceea ce
nu mai poate rodi

şi atunci ce-mi rămâne
din toată această
iluzie de viaţă
pe care uneori
o numesc dar sfânt
alteori
când mintea aleargă
obosită
odată cu armăsarii
încercărilor
blestem nesfârşit

Anne Marie Bejliu, 12 iulie 2015

http://www.liveinternet.ru/users/3575290/post190507588

 Gyuri Lohmuller

împiedicare

mă împiedic zi de zi de mine şi atunci cânt
mă ironizez ascult totul ca printr-o pâlnie de sare
în care am uitat bucăţi mari de vise neîmplinite

le tot reconturez până la saturaţie
măsor timpul pierdut. tac.
tac între mine şi sine

aştept incubaţia nădejdii în verbul a fi

între timp încropesc cina de taină a simţurilor
pentru o linişte cât mai aproape de adevăr

adevăr...

spun adevăr dar nu ştiu ce şi cât este de profund
mă sperii de simbolul infinitului şi atunci
reduc sensul la simpla frontieră dintre viaţă şi moarte

e onest aşa. atât mi s-a dat. atât am luat
sau poate am mai lăsat din necunoaştere o parte
în blidul uriaş cu încercări

continui să mă împiedic. de mine

Anne Marie Bejliu, 10 iulie 2015

(Second Day of Creation - Jacek Yerka)

săpun parfumat funie optimism

coboară treptele de lemn noapte
scârţâie puternic te dezvelesc. nu-i nimic
mă arunc toată în haina de piatră 
pe care tu o conturezi pe asfalt
te iubesc noapte te urăsc îmi iei rând pe rând
şi iadul şi raiul din punga argintie a viselor
pe care cu greu le descifrez

începe frica de tainele lor
multe multe coduri şi cheile frânte lacătele sparte
demult nu le mai pot desface
rugina începe să-ntindă umbra trecutului
prezentul mă ajută mă strangulează

mi-a adus ieri săpun parfumat funia o am
demult poemul curge de-a lungul trupului
nu-l pot aşterne nu-l pot opri e indecent
să te arăţi goală sau gol în faţa statuilor

uneori clipesc. da. ştiu sigur. ele clipesc dau uşor
din braţele lipsă apoi îmbrăţişează frazele
pe care uit anume să le aştern

coboară treptele de piatră noapte de lemn
încă păstrez chibriturile tu ai cutia
sau rezolvăm cu două pietre viaţa focului

Anne Marie Bejliu, 5 iulie 2015

ploaie de zaruri ploaie de hazard

şi timpul acesta care
macină tâmplele când dorm
insuficienţa respiratorie a blândeţii 
pisica alintându-mi creştetul şi totul toate
se rostogolesc în fundul oceanului de verbe

atroce loviturile cad. prietenii umblă pe cărbuni
reci încinşi ei singuri de cuvintele
amânate a fi rostite

unde să mă duc să mă ascund să mă arăt de departe

încropesc - uite o rădăcină de gest în care mă pierd

mai sigură este felia de tort
împănat cu boabe de fiere

periplu de umbre înghit cresc în greutate
rămân tot femeia menajera
soţia prietena din spatele
scenei în care/pe care se aruncă
hainele virtuţilor anunţate nemanifestate decât
într-un rol secund

Anne Marie Bejliu, 5 iulie 2015

felină a iadului zarul

hazardul îl comprimă într-o capsulă
praf de gând praf de nimic devine
final sub radicalul de piatră
nimic nu-l dărâmă

totul încropeşte cina de taină
felina se rostogoleşte sub podul de verbe
mergi dormi mergând cântă cântă iubeşte
mori aninat de un leagăn al unui timp
care nu-ţi aparţine

te-ai născut prea târziu felină a pământului
înfricoşat din faşă

trăieşte ce ţi-am lăsat moştenire
colţul de mucegai agresivitatea unei lumi
în care un zar şi o bilă rostogolesc vârstele
ca pe fărâmele de piatră neinventate
prea mult căutatele comori ale piraţilor de suflete

Anne Marie Bejliu, 5 iulie 2015

Măcinare

Nu ştiu cum gândesc alţii vizavi de perioadele grele prin care trec atunci când unul sau altul dintre cei dragi, părinţi sau copii sau alte rude apropiate sunt bolnave, eu ştiu că în acele perioade acţionam şi ca un robot dar mai ales cu dragoste faţă de ei. Acum, după perioada de 14 ani în care am fost mamă a doi pui necăjiţi şi mai târziu acele două luni şi un pic cu tata, după căderea dumnealui pe stradă până la finalul cumplit pe care l-a avut, chinul dumnealui pe care îl resimt şi acum de câte ori vreau să adorm sau atunci când mă trezesc cu gândul la tata, îmi este mult mai greu decât în plina agitaţie din timpul acelor perioade.
Lipsa lor apasă inima cumplit. Atunci puteam să fac ceva pentru ei, să le alin suferinţa, să-i îngrijesc, puteam să fac ceva. Acum... e un gol imens care mă apasă mai mult chiar decât frica aceea cu care am trăit 14 ani, şi apoi cele două luni - 16 noiembrie 2014- 30 ianuarie 2015 - frică de moartea lor, de imposibilitatea de a-i mai putea ţine în braţe, de a le mai oferi iubire de mamă băieţilor şi iubire de fiică tatălui meu.
Măcinarea de acum eu o trăiesc mult mai greu decât frica aceea şi ea cumplită. Îmi umplu zilele muncind, scriind, mereu acţionând. Încerc să nu las loc de goluri, totuşi tot pătrunde goliciunea aceea a locurilor lor materiale alături de mine, aici, pe pământ. Atunci împărţeam suferinţa, acum ce mai este de împărţit. Totul cade ca o pălărie de neguri în inima mea, în tot ceea ce sunt ca fiinţă. Să mă redefinesc. Să mă împing mereu înainte. Asta mi-a mai rămas.

Anne Marie Bejliu, 4 iulie 2015

cuie

mi-a spus să-l ascult atunci când
prin el numerele curg
numeralele aştern şiruri ciudate de vârste
prea mult prea mult - i-am spus
ne încrustăm numele şi anii uneori netrăiţi
alteori sufocaţi de noi înşine

el tace. îl privesc acolo departe cum
înghite rând pe rând mijlocul şirului
alt mijloc şi alt mijloc
scurtează vârstele le fixează centru

câtă foame Doamne este în el
cât haos bine gândit împrăştie zilnic în juru-i
totul cade sau urcă sau îşi înclină
trupul până la încovoiere

ca nişte cuie oamenii rămân înfipţi
printre tăbliile meselor pline de verbe

mese de piatră mese tot din cuie
în spatele gratiilor aleg
sau printre gratii se împletesc
tot în verbe

am spus verbe continui cu verbele

pâine mai are cineva?

Anne Marie Bejliu, 3 iulie 2015

http://www.toxel.ro/Inspi…/Cuiele-e-si-ele-oameni-_2121.html

firesc nefiresc

lumină şi gesturi întâmplare încercare...

totul prăbuşeşte ridică înclină lumi
firesc nefiresc salt cădere totul macină totul rodeşte
pe cine umpli cu viaţa ta pe tine şi mai cine
primeşte aşchii de cruce

coviltir de nădejde carul caleaşca
şi cuvântul răstălmăcit de trăirile tale
într-un cumul de legi nescrise prescrise de minte

toate câte sunt răsfrâng întunecime
în inima orbului apoi corbii aleg cioburile
strălucitor aranjate pe categorii
de bucurii niciodată împlinite

pe mine umbra nu mă încălzeşte
când şi când îmi atinge fruntea apoi mă absoarbe
alteori jocul se întâmplă invers şi încep să înţeleg
înainte de altă cădere de ce nu-mi sunt

pe cine să ascult sau mă pot asculta
pe mine însămi într-o rădăcină de grâu
sau într-o frunză de mesteacăn
trăind netrăind moţăind vieţii esenţa
până la starea de năuc

lumină gesturi întâmplare încercănare...

Anne Marie Bejliu, 5 iulie 2015

65 Ridicare din umeri - Fernando Pessoa, Cartea neliniştirii

fragment

<< De obicei le dăm ideilor noastre despre necunoscut culoarea noţiunilor noastre despre ceea ce cunoaştem: dacă îi spunem morţii somn e din pricină că, pe dinafară, ea seamănă cu somnul; dacă numim moartea o nouă viaţă e din pricină că ea pare ceva diferit de viaţă. Din asemenea mici nepotriviri cu realitatea ajungem să ne construim credinţele şi speranţele, şi trăim din coji de pâine despre care spunem că sunt cozonaci, cum se joacă copiii săraci de-a "hai să fim fericiţi". >> 

stânga-dreapta dreapta -stânga

casa în care locuiesc mă destramă zi de zi
mă ridic în fiecare zi după un somn adânc
număr umbrele de pe pereţi 
apoi cu migală reconstruiesc realitatea
dând cu cheile gândurilor de podea
până când inelul brelocul şi frica dărâmă principiile

dărâmate râd de mine până la saturaţie
într-o ironie care nu ştiu de ce dar
seamănă cu un spectacol de circ reuşit

eu râd ele râd tigrul adună seminţe se aşează
înghesuit pe un taburet
mă priveşte îndelung...

în pauza dintre două scene
mă aştern la picioarele lui

el mă linge pe cap până la înghiţire atunci când
flămând în căutarea binelui
găseşte un fir de praf atrăgător pe creştetul meu

ştiu că el vede interiorul altfel nu înţeleg
de ce nu mă sfâşie

l-am întrebat. mi-a răspuns că materia
rămâne aceeaşi. se schimbă numai poleiala
pentru o atracţie mai intensă a răului

urâtul împleteşte ciorapi cu binele
uneori chiar fac schimb de direcţii: stânga-dreapta
dreapta -stânga într-o alternanţă de esenţe care
se bat cap în cap
noi o numim armonie interioară

Anne Marie Bejliu, 5 iulie 2015