explodezi cândva

halucinantă chemare a morţii
viril strigăt al coasei
când tocmai ţi-ai aşternut mâncarea 
în farfuria ovală a timpului tău
a nimicului în care tot speri să găseşti
tortul fericirii neatins

ca un hoţ de cai potcoavele le aduni
în sacul de oase tremuri să nu pierzi comoara

dichisită aşteptare
inutilă zbatere a vieţii cu flori de salcâm în mână
când uiţi că ramurile au spini ascuţiţi

în momentele de pauză construieşti
împleteşti coroanele chinurilor celui care iubirea
adevărul cuvântul ţi-l poartă mereu
pentru a ţi le dărui când cazi la răscruci
de neputinţe neasumate

har dar dar prin har primeşti
tu eşti orb te ridici te încovoi încercând să descrii
cu propriul trup fericirea aceea sălcie a omului
dinamitat de falsităţi

explodezi cândva
te trezeşti în plin câmp după ce ai măsurat
cu privirea încercările şi o iei de la capăt
cu descifrarea codurilor

rămâne totul ca o halucinaţie a somnului
indus de aburul timpului de mişcarea paşilor
niciodată terminaţi prin câmpul de maci
în care seminţele negre îţi sunt lumină
iar întunericul curat în care aprinzi reaprinzi
dansul flăcării vii te sperie

Anne Marie Bejliu, 31 august 2015

http://worldofarts.eu/surrealism/

vreau să fie Voia Ta

"Ne putem face din căderi paşi de dans..." - Fernando Pessoa

strigă ceasul la mine să mă trezesc 
să mă trezesc
nu vreau să ridic pleoapele. sună telefonul

mama mă cheamă. lui Gabi îi este rău. îi văd chipul frumos
schimonosit de convulsiile care curg
într-un şir interminabil parcă

aş vrea să pot pune un radical pe fruntea lor
să le micşorez numărul
ele curg şi curg radicalul gândului meu se fărâmă
se opreşte respiră adânc îl hrănesc îl iubesc
pe fratele meu mare şi frumos

chipul i se destinde. totuşi mai tresare când şi când

în mine curg lacrimi. lui îi zâmbesc şi îi repet
să respire adânc să respire adânc

ceasul tot strigă. îi dau o tastă să se închidă singur. nu tace

Doamne când unde şi cum voi putea
să ţin în spinare crucea dublă
şi de câte ori mai ales o să mai doară totul
învingându-mă seara mai ales când
la aceeaşi oră fatidică încep să curgă lacrimi prin mine
în loc de sângele tatălui sau
cum să înţeleg totul

pe mine Doamne redă-mă râului de tăcere
sau aruncă-mă în mojarul unei fericiri inexistente

nu mai vreau să fiu. ştiu că pot dar vreau să fie
Voia Ta atunci când...

Anne Marie Bejliu, 30 august 2015
(şapte luni de la plecarea tatălui la Domnul)

câtă durere în a fi

fără de fapt să cunoşti
verbul " a fi"

ca într-o icoană
cumintele din tine
salută lumea
apoi pleacă răsucind
scrierile
înspre numele tău
pământean

cândva ai fost -
spune lumea
mimând tristeţea

liberă să râdă apoi
la parastasul tău
de nimicurile cotidianului
care odată a fost
şi al tău

tu acum stai serios
într-o formă ciudată
ciudat stagnând
între a pleca
aproape mândru
cu fruntea înainte
lăsând picioarelor
ultima atingere
cu ceea ce ţi-a fost
casă trupului nătâng

pleci zâmbind
ca o durere a inimilor
iubirilor

ei toţi te-au iubit
aprind candele lumânări
sting lacrimile
într-un sughiţ primordial

sau nu te-a iubit
nimeni
te-au folosit
ca pe un stindard
pe catargul navei
gândurilor lor de siguranţă
adunate haotic
în buzunarul vieţii

tu pleci şi pleci
convins sau nu
că ai existat

în fapt simplă formă de vis
de gând al Lui
pentru a nu-şi pierde numărul
de cruci pe care
răstignirea se produce
clipă de clipă
cu încă o eroare
adânc încrustată
în codul umanului

şi atunci mă întreb
la fel ca scriitorul trist:

"Cine ştie dacă două linii paralele nu se întâlnesc 

după ce le pierdem din priviri?" - Fernando Pessoa

Anne Marie Bejliu, 30 august 2015
(şapte luni de la plecarea tatălui la Domnul)

alături de botul câinelui

te îmbraci mereu în hainele părintelui
nu mai ştie nimeni cine eşti
cine te strigă noaptea dincolo de botul câinelui
pe care-l mângâi neîncetat

pe tine cine te mângâie
cine te strigă noaptea şi de câte ori
blana prietenilor s-a schimbat

natura se dezlănţuie la fiecare întrebare
răspunsurile latră după uşi
iar tu pe fereastra deschisă larg priveşti
oceanul sau câmpiile
apelor nesătule de vieţi de cruci de nave în deriva
unei lumi pe care nu o mai vreau

rămâi cu bine alături de botul câinelui
care te cheamă rămâi

Anne Marie Bejliu, 30 august 2015

aproape

am alergat. recunosc
am alergat atâta vreme printre cuvintele tale
încât acum
nu mai ştiu dacă fac parte din prezent
sau sunt culoare într-un tablou uscat demult
pe care tu, pictorul fără mâini
mă aşterni iar şi iar

mă omoară şi mă usucă
vântul din mintea ta în fiecare zi
altă nuanţă altă nuanţă
şi totuşi aceeaşi pe care
ai folosit-o să păstrezi viu chipul
vie mişcarea vie atitudinea celei pe care
ai pierdut-o printre spaţii
când algoritmul de calcul a luat-o razna
iar tu
ai început să priveşti mai întâi timid
apoi să dai cu pumnul
în oglinzile tuturor

pe a ta o păstrezi întreagă prietene

spun prietene gândesc altceva
şi totul devine un amalgam de nimic răsuflat

cândva doream
cândva alergam după cuvintele tale
crezându-le proaspete
crezându-le împinse de inima ta spre
mojarul în care răsuceam un radical fraged
pentru un prezent ceva mai fericit

acum văd cum trecutul tău
se amestecă impasibil cu al meu

prietene,
nu mai alerg

nici după cuvintele tale
nici după umbra ta sălcie pe pereţii camerei
versurilor în care mă salvez
lăsând rostirile să curgă aproape zi de zi
aproape liber aproape

Anne Marie Bejliu, 29 august 2015

Abandoned Dwellings (Locuinţe abandonate) - Vladimir Kush

douăzeci şi patru de ore legale

care ar fi diferenţa dintre mine
şi un boschetar alergând
printre ierburile amare ale iubirii omeneşti 
când cineva feliază neîncetat porţiile
din pâinile sau azimile pe care le împarte
cu aceeaşi dimensiune
cu aceeaşi inconsistenţă a propriilor trăiri

alerg şi eu în neştire căutându-mă de fapt
ridicând de pe asfaltul rostirilor muţilor
colbul rămas să primească
ploile anotimpurilor rând pe rând

în unele momente iau câte o palmă de noroi
şi o miros să văd câte gângănii au mai rămas
în sufletul meu de la o alergare la alta

pe mine Doamne lasă-mă în palma aceea
de noroi în care un fluture
îşi lasă umbra pe ziduri
ca şi când ar trage după el pietrele Tale
pentru a mai fi dincolo de
cele douăzeci de patru de ore legale
viaţă

Anne Marie Bejliu, 29 august 2015

solz de peşte

până la capătul firului de aţă
cuvântul muşcă din plasa pe care peştele
o dezbracă acum eliberat de virgule

solzii îi păstrează pe trupul lunecos
aleargă fericit întrebând mereu valurile
de câte ori i-au mângâiat lunecarea

până la capătul firului de aţă alerg
numărând coşurile goale din care peştii s-au eliberat
lăsându-mi gustul amar al lipsei de vlagă
în care mă scald de câţiva ani de când
am înţeles că odată cu un copil
pleacă şi viaţa din mine

liberă să trăiesc liberă aproape să mor
întreb şi eu valurile
de câte ori mă vor mai scutura
pentru a mă trezi

mă întreb pe mine însămi de câte ori voi adormi
cu un solz de peşte rătăcit
în poemele nescrise

Anne Marie Bejliu, 25 august 2015

orbecăire

în învelişul de cârpe
cuibul de ciori lasă gălăgia deoparte
tăcerea te împresoară 
ele te iau rând pe rând să înveţi zbori
ele te văd ca pe un pui al lor mereu agitat
mereu în căutare ca un orb
cu mâinile întinse spre răsărit
şi mai ales amurg
după o scurtă viziune în care lăcaşul acela
aparent monoton
bubuie de viaţă într-un ritm ciudat
uneori alteori liniştit până când
diafragma tăcerilor devine simplu vas în care
te părăseşti pentru o clipă privindu-te
dintr-un punct în care dacă şopteşti simplu
Numele Domnului
te auzi de oriunde ai fi în amfiteatrul nădejdii

acolo
ultima scenă se repetă de infinite ori până când
înveţi să mori trăind
să trăieşti murind alături sau în tine
orbecăind neîncetat după iubire
iluzie a vieţii şi a morţii într-o sclipire de coasă autentică

ca o viaţă dorul devine cioara
care îşi lasă puii să zboare
din copacul cel mai înalt al curţii interioare
a blocului în care trăieşti de 46 de ani lungi şi grei
în geometria lor delirantă

Anne Marie Bejliu, 25 august 2015

amintire uriaşă - mă gândesc la tata -

nu ştiu de ce vârstele lorzilor se opresc brusc
şi mă privesc pe stradă îndelung

mă doare această privire. e ca o rană adânc încrustată
în memoria pe care nici eu nu am intrat vreodată să o răscolesc

se evaporă uneori şi simt cum aleargă
ca un armăsar nebun prin mine
ca apoi totul să se stingă
aceeaşi scenografie acelaşi scaun banal
acelaşi spectator activ aplaudă scrâşnind momentele bucuriei
şi ale unei tristeţi îndelung măsurate în tipare umane

teatrul începe în fiecare zi iar noaptea adorm plângând

un lord îmi şopteşte încet povestea lui de taină în care
el şi femeia visurilor realităţii sale cântă dansează
şi încropesc vieţi

una din ele este a mea. îi mângâi rostirile şi mă trezesc

dimineaţa reîncepe cu privirile vârstelor lorzilor
prin asfaltul mereu încins
de paşii mei rămaşi nesiguri după ce el, lordul vieţii mele

a lăsat o amintire uriaşă pe care o numesc simplu: Tata

acuş se împlinesc şapte luni de când grăbit a plecat
lăsându-şi sângele sfânt într-o bluză pe ai căror umeri
rând pe rând am stat
ascultându-i povestirile aproape şoptite
de buzele obosite să mai fie desenate cu migală
în tabloul copacului vieţii

Anne Marie Bejliu, 25 august 2015

ou decojit

nu mai există nici nimicul în care să oglindesc laţul de verbe din talpa dreaptă, să-l leg atent cu cel din tâmpla stângă, să-mi declar pătimaş iubirea de nimic. e posibil să sară aşchii. poate nu am ales dalta potrivită laţului de piatră. frunzele îi scapără… apatică vară apatici eroi, înşiraţi de-a lungul laţului, în aşteptarea unei execuţii, ca o sărbătoare creştină puţin amânată a fi laţul în care pică toţi. unul trage capătul, apoi gâtul şi-l cuprinde cu ochiul. câtă comunicare, cât zgomot, câte căderi printr-un laţ de piatră care frunzele şi le scutură deasupra gropii comune, câte...

cu un nod, un cuvânt dezlegat/legat la capetele cuvintelor desfăşori visul, speri să prinzi firul drumului.
înveţi reînveţi să-mplineşti infinitul într-o panglică de pânză colorată sau albă. te împiedici în a doua buclă, apoi te îmbraci şi pleci într-o plimbare autoimpusă printre gânduri pentru a găsi... nu ştii ce anume. trăieşti infinitului paşii într-o imposibilă aruncare într-un labirint prins în circumferinţa unui cerc strâns, intri şi aştepţi. nu ştii ce aştepţi. ridici palmele spre cer, nu a cerere ci a recuperare a întregului.
cum Doamne, poate alcătui o fiinţă umană un întreg, când steagul aripile catargul coloana infinitului sunt din piatră, cum?
prin Mâna Ta dalta răsuceşte valorile, le schimbă, preschimbă, înalţă, apoi prăbuşeşte de un infinit dintr-un infinit printr-un infinit într-un infinit ca un infinit de ori de mişcări aparent haotice.
logica îşi pierde determinarea.  determinările cresc. problema de geometrie-gândiristă rămâne mereu mereu neterminată.
echilibrul rămâne suspendat în centrul crucii, cu vârful nedeterminării în centrul bolţii cerului, ca o rugă a omului regăsit, neregăsit, regăsit, rătăcit printre minusuri şi plusuri.

şi atunci, ca un ou decojit îmi înşir albuşul şi gălbenuşul inimilor de viaţă pe asfaltul trădărilor şi al privirilor uneori în plus, alteori mult prea multe, niciodată inutile pentru a mă trezi din galbena mea lâncezire într-un univers aproape fără noimă. mă întreb de ce şi cât mai trăiesc după ce îngenuncherea bucuriei interioare s-a produs într-o străfulgerare a crucii pe care o tot port de colo iţindu-mi sufletul pe deasupra vârfului în care inscripţia divinităţii mi-a lăsat ca om ce sunt o speranţă, Numele Lui. am aflat târziu că prin toată îndoiala pe care o macin în pumni Îl crucific pe El clipă de clipă. tot încerc de atunci să mă biciuiesc cu false sau poate doar fărâme din adevărul Lui, al unui Domn care mi-a lăsat în codul acela şerpuitor, Iubirea şi mi-a dăruit un har cu care să mă descurc acum mai departe, după ce simt acut că parte din viaţa nu se va mai manifesta nicicând bucurându-L, fericindu-mă, împlinindu-mă iluziv sau nu ca femeie.
pe mine numeşte-mă oricum, Doamne, ştiu că numele pe care-l port mă umple de taine în fiecare arc de nimic pe care-l manifest. mă umple de iubire de oameni, de animale, de flori, de păsări de frânturi de carte scrisă cu inima, plămâni scuturaţi de aerul prin care Tu treci călcând apa cu Viaţa Ta.
când vreau să mă ascund, Tu îmi dai la o parte vălul de neputinţă şi mă ridic, şi mă arunc în neştiut căutându-mă apoi ca un arici în ceaţă, ca un melc apa tulbure a realităţii Tale. uneori al treilea nume mă ridică deasupra neputinţelor acumulate, ca o victorie a fiinţei prin Tine.
mă doare ochiul pe care ni l-ai lăsat să fiarbă în frunte şi atunci lovesc toţi copacii cu el pentru a mi-l deschide iar şi iar, şi a regăsi calea prin pădurea metaforelor Tale de lumină.
înalt e cerul, scundă-s eu şi mereu mereu mă pierd printre necunoscuţi, lăsându-le câte o felie de tort cu câte o bomboană prea gustoasă pentru nimicnicia lor. puţini sunt cei care iau bomboana şi o privesc atent încercând să construiască alături de ea o alta, a lor, neasemuită celei dintâi. mulţi muşcă bomboana şi o aruncă în praf călcând-o apoi plâng ca nişte prunci nevinovaţi vrând alta şi alta mai cântătoare, mai colorată, un fals ciudat de real în care vor să mă atragă neîncetat.
pe Tine Doamne Te ascult în toate lăsându-mi firea să tremure, nu de frica primordială, ci de teama de a nu pica într-un laţ al umanului de acum din care nu ieşi decât uitând aerul Iubirii Tale infinite pentru om, pentru bine, pentru cuvântul curat, pentru fiecare boboc de viaţă în explozie de culoare divină.

Anne Marie Bejliu, 24 august 2015

el știe

el era o virgulă în fraza neterminată
romanul se scrie încă
și ea eliberează păsările în fiecare dimineață
din colivia cu verbe

printre gratii mă întreb
cum poate un verb să iasă întreg
poate șchiopătează poate îi lipsește o toartă
de la ceașca de ceai

oricum el știe să-și pună zilnic măștile
vorbește tare se mișcă vioi
adoarme repede și scrâșnește apăsat
de câte ori simte că locul de lângă el se umple

stau și-l privesc uimită cum își plimbă visele
bodogănind neîntrerupt printre faldurile plapumei

dimineața virgula își rade coada până când
poate să-și monteze masca de punct

el este fericit când plânge. îl înțeleg și îi ofer
altă ceașcă plină cu verbe plină cu el

Anne Marie Bejliu, 23 august 2015

ce faci ce fac

ce faci? - mă întreabă valul
îl privesc abia acum cum sparge se sparge
învăluie scoica pe ţărm cu trupul lui trecător

ce fac? încerc să nu mă uit să dispar într-o frunză
din nucul acela frânt
răcoarea lui viaţa vigoarea în paşi de umbre
se îndreaptă spre niciunde

ce fac? mă întreb şi eu de câte ori în litere
mă voi răspândi printre bulgări de pământ
mirosind a putred

gust pământul muşcându-mă de viaţă şi cresc
am crescut prea mult şi am uitat să scad

printre nori ţărmul ridică soarele în abia în amurg
plouă e umed totul şi şoldul nu mai vrea să mă susţină

am crescut prea mult prea mult
statica mă omoară încet sigur cu migala unui orb
care loveşte în acelaşi loc timpul nimicul sau
clepsidra aceea ca o pară mălăiaţă în mâinile mireanului

cu o singură aripă mă atinge pasărea de nisip
povestea reîncepe

eu o privesc.ea mă învaţă pe tăcute tăcerea zborului
cu o singură aripă într-un singur mojar
cu o singură granulă de mercur

toarnă tu sarea

Anne Marie Bejliu, 22 august 2015

el învăţa zborul pe tăcute

se punea la încercare pe sine
de câte ori strănuta
de zeci de ori strănuta 
era declarat bolnav
şi atunci am decis

să-l las

în propria-i gândire punctuală

să-l ascult

şoptind mii de cuvinte
învelite în aerul grăbit
să plece de la locul faptei

îngenunchea
şi când îngenunchea
lăsa urme în colbul adunat
în celula în care

amândoi ne trăiam
fragmentările de care

eram vinovaţi
sau nu vinovaţi încercaţi

să readucem
totul în tot
nivelat armonizat

tăcută încercare
tăcută îngenunchere a voilor
nevoilor
de nesupunere

el se ruga adesea
pe patul de fier simplă saltea
şi perna din care fulgii
ieşeau
îl învăţau zborul
pe tăcute

fâlfâit nu exista
pentru că nu existau aripi

el totuşi continua să înveţe
rugându-se
verbul a fi

şi eu

în ciobul de oglindă
de la capătul mesei exista
o imagine neclară

am înţeles-o târziu
de ce reflecta
o singură fiinţă

Anne Marie Bejliu, 21 august 2015

distanţă de vis

ce aud pe stradă sunt paşi
miriapozi cu tălpi de înger
cum se reproduc în gesturi
cum îşi uită fragmentele de nimic
pe buza superioară a gândurilor copilului

şi cum copilul tace
desenează forme compacte care
niciodată nu vor zbura

dar el

le lasă o clipă în pumni îi strânge
îi deschide şi râde liber de tot
circul invenţiilor lui aproape mărunte

cândva va fi sau nu va fi
dansatorul din spatele creionului
sau al tastelor prin care urletul
motoarelor creşte cu fiecare linie
cu fiecare calcul al rezistenţei
unor materiale inventate

miriapozi o iau la fugă împrăştiat
ca într-o comedie a simţurilor în care
două umbrele devin oameni
două răsturnări ale oamenilor devin umbre
iar noi separat luăm distanţă de vis

Anne Marie Bejliu, 21 august 2015

artist: 

Ramon Bruin 

mă mint iar că eşti

spui că mă pierzi dar laşi ploaia să ude treptele
până la tine urc şi urc. nu te găsesc
tu da. mă găseşti. sigur mă găseşti

conturul buzelor tale păstrează privirea mea
până la saturaţie rămâne vie
simţi arsura

ce noroc pe oameni că au numai două picioare
poeţii au mai multe? cred că da

*
am rămas cu urma tălpii tale în iarba din jardiniera uriaşă
balustrada mă oprea să te cert
nu ai vrut să mai intri în celula din arcuri de visuri
neîmplinitele visuri şi cântecul saxofonului
înfundat cu şoaptele tale

lasă-ţi mâinile libere
mergem azi la fântâni. porumbeii vor pleca
noi vom porni duelul mimilor
în iubire ochii plâng şi râd
toate cuvintele devin gesturile unui clovn în faţa oglinzii
bem lichidul gălbui uşor acidulat al zilei
din cupa marilor înfrânţi
contururi de cuvinte plutesc pe tavanul camerei

mă mint iar că eşti

fuga ta desenează cercuri
din ce în ce mai mici.
pe fereastra camerei mele
te-ai transformat în ploaie
sau în aburul gândurilor unui prezent ţâfnos
în timp ce dormi reinventez cercul

degetele aleargă pe sticlă
pe tastele tocite de atâtea apăsări de gânduri
te pierd în mulţimea de visuri
ai ales bicicleta de vânt pentru plimbările tale
orga te absoarbe
tuburile sunt prea lungi
prea subţiri pentru mâinile mele

vreau să te readuc

încropesc altă mişcare alt stil
nu era mai bine să alegi dialogul
acum erai prins într-un saxofon timid
are trupul mai scurt

de fapt...

eşti o imagine dintr-un puzzle
sau puzzle-ul întreg.
celelalte pete traversează umbra ta
frazele tale
gura rămâne continuu deschisă
rictus sau rânjet, nu ştiu
fiara aşteptărilor a murit
am păstrat blana ei
zace în colţul din dreapta al camerei
alături de şarpele casei
privesc puzzle-ul
mă bucur, râd, plâng, strig
îmi adun cuvintele şi nerostirile
şterg ochii şi plec

Anne Marie Bejliu

http://desenez.net/index.php?action=desen&iddesen=10501

trece timpul

*
îl las să treacă şi împroşc bucuroasă pietonii
cu noroiul din care au ieşit sau se scaldă 
au priviri tâmpe
şi urmăresc numerele autobuzelor fantomă dintr-un secol trecut
frontiera e slabă. îi putem pângări sensul
până când reuşim să readucem florile naturale în pieţe
cele de plastic ascultă chemarea coşului cuminţi

**
nu demult am urcat zece etaje în blocul vecin
şi liniştea aceea sălcie m-a doborât

am obosit şi atunci

am ales tot blocul meu cu cinci nivele cuminţi
bătrâni adormiţi pe bănci de plastic
şi mărul meu înalt
care împunge timpul între două primăveri cu înfloriri

iar visezi. bine
ţin minte doar că

bocancul tău stâng era plin de iarbă măruntă
şi un şiret râdea în hohote aninând mărăcini între doi paşi
restul e o întrebare întoarsă în care
prind boabe de porumb pe un lanţ de argint
te ascult şi acum cum mormăi câteva note
le-ai prins la spargerea becului felinarului
atunci, în buzunarul tău am strecurat romantismul
m-am eliberat. încă un strigăt inutil

Anne Marie Bejliu

ce foame de gânduri clare am

ştiu e seară

nu mai găsesc lampa cu lumina slabă
nu vreau să sperii steaua aceea care
îmi aduce un plus de viaţă

spui că devii dependent de mine
sparge cubul de gheaţă din pahar
e ultimul înainte de seceta anotimpurilor

voi pleca să cumpăr ziarul
cu filele golite de anunţuri
ignoră-mă şi dă-mi palma întoarsă spre sus
depun un sărut în centrul ei

vrei să vezi ce creşte acolo
mă cerţi că nu vorbesc

de acolo din centrul palmei
poţi afla secretul marilor noastre artere
te întorci mereu în stradă alegi fuga prin banal

ştiu că nu-ţi place

sufletul tău aleargă pe alte artere
sparge gheaţa spaţiilor absurde
prinde din zbor ecoul din peşterile în care
stalactitele şi stalagmitele sărută aerul
când cornul lunii se insinuează rebel

deasupra întunericului

primesc în mine prima stea
prima întoarcere a palmei
primul gând clar între cornul lunii şi ecoul glasului tău

nu uita să-mi vorbeşti

Anne Marie Bejliu, 21 august 2015

scrumieră plină

"orice lucru este unic cât timp nu-i atins
de cel ce nu ştie şi muşcă din el" 

- Tuvia Rivner, "Uitare de moment"

e viu există respiră prin porii cuvântului
cuvântul dintâi eroul fulgerului de fericiri
îmbătătoare momente ale energiilor creatoare
stinse în vârful unui muc de ţigară

scrumiera timpului e plină
scutur-o scutur-o...

negociem laurii din toate punctele trupului
mintea lasă pasul prin ploaie să-i cânte
prezent absent absenţe umbrela răsturnată

mişună piticii prin jocuri facile

sărutul ca un demon al patimilor muşcă
savoare şi teamă implicare şi retragere atentă
migală în mângâierea cu un singur braţ

ciuntiţi de nădejdi spulberate numărăm
pe fereastră picăturile de blestem

singuri însiguraţi plasăm egoul pe planşeta pe care
desenul lasă gol acolo unde un poem
trăieşte intens curgerea în fond o gaură
şi un robinet din care verbele împing fluidul intern
spre înafară înlăuntrul celui care mâna şi-o lasă
liberă să dirijeze cântarea

unic obiect unică operă până când lăsat expus
devine altceva decât ceea ce tu ai lăsat să lunece
uşor spre ei spre privirile lor curioase

muşcă şi tu mărul acela pe care-l tot desenezi
lasă-i geometria să rotească timpului membrele

frânge şi aruncă totul în scrumiera prezentului.
e plină oricum. scutur-o scutur-o...

artă pentru artă muşcătură pentru
muşcătura şarpelui îndestulat

dansează în burta lui colorează-i zidurile
sunt tot ale tale nu te păcăli
că ai călătorit prea mult cu gândul

Anne Marie Bejliu, 21 august 2015

artist: Daniel Relenschi "Craterul îngerilor"

formă dansantă

în spaţiul dintre noi
păianjenul ţese lovituri
într-un joc de şah ciudat

aiurea piesele cad
cioplite de umbre
ridică praful de pe drum
de pe virgulele lăsate să fiarbă
în clopotul acela mereu tânăr din inima ta

între mine şi tine
fierb metaforele la foc mic

nu mai ridic capacul
las poemul să încingă foamea cu vapori

mai vrei o porţie sau aruncăm totul
în cupa vulcanului de memorii prăfuite

pe mine lasă-mă în spaţiul dintre noi
ca o urmă a mâinilor tale când mimezi
mângâierea într-un aer îmbâcsit de trecut

între noi tăcerea se ridică
la fel ca o balerină din hârtia pe care cineva
o taie artistic născând o formă dansantă
la ceaiul fără esenţe de la ora şapte

Anne Marie Bejliu, 21 august 2015

glonţ rămas pe ţeava puştii

să nu te necăjeşti prietene

anul acesta 
îţi voi copia finalul anului naşterii

mă voi înveli cu el vreme de un an
apoi ţi-l las să-l creşti singur

este ca un pui de căprioară agitată
când vânătorul se apropie
iar ea rămâne uimită de recele armei
cu un fir de iarbă între dinţi

vânătorul uită să tragă
ea îşi cheamă puiul vânătorul
îi mângâie pe amândoi

când ajunge acasă
priveşte tolba goală şi râde înfundat:
nu-i nimic. am făcut economie la gloanţe
unul a rămas pe ţeavă

ruleta rusească
adună gândurile la horă

Anne Marie Bejliu, 20 august 2015

unu unu - unu unu

uneori mă răzbună cuvintele deja aşternute de alţii
alteori ale mele dansează ciudat în palmele fierbinţi
trosnesc la fel ca lemnele focului de tabără
le-am aşternut odată demult
acum repetă în fiecare anotimp obiceiurile copacilor
se înverzesc pe dinăuntru apoi înmuguresc
scot frunze în care tainele se plictisesc şi când ele se plictisesc
 şuvoiul de esenţe mă atacă

râd cu lacrimi desenate în copilărie şi le sărut nervurile
frunzele atunci se deschid şi ruginesc
eu plâng la ele un vers două. ele se usucă

 îmi rămâne să le aştept pe marginea tainelor
cu tainele prelingându-mi-se pe obraji pe tâmple
pe hainele fără zorzoane... da. cred că mă voi ruga iarna
să se întâmple iar şi iar primăvara cuvintelor

nu reuşesc să uit să le uit
să le las să nască ceva nou nemaiauzit
nemaipomenit nemai...

şi ele se răzbună şi repetă tot şiragul acela plictisit de mine
apoi ciclul se repetă

mi-am promis într-o toamnă să învăţ
cum să reinventez geometria propriului foc de tabără
n-am reuşit. mai am de ales

între timp sau între nimic şi mine se naşte
un monolog prelung

din nimic mai răsare o vârstă
pe care o numesc a mea

îmi place cea de acum care stă şi ea
într-un mugur de frunză văratică să plesnească
adun fiecare cifră şi o iau de la început
unu unu - unu unu...

Anne Marie Bejliu, 20 august 2015

containere de hotărâri

"Celui ce nu-i cunoşti firea şi gândul, nu-i spune taina ascunsă şi hotărârea ce-ai luat." - Asadi Tusi

în mine zac demult containere de hotărâri
etanş închise

(cel puţin aşa ştiu că erau)

nu le-am ascuns şi poate că de aceea
a tot crescut volumul lor
substanţa li s-a diluat şi atunci a început să curgă ceva
ce numesc la fel ca toată lumea eroare strâmbătate
şi tot şi toate
le privesc acum sau cel puţin încerc să le privesc
de pe o verticală care-mi pare mereu înclinată

unghiul nu i-l cunosc înclinării

totuşi vârful lui mă înţeapă permanent
iar scorbura din copacul acela numit viaţă
se transformă când în mine când într-o cruce amplă

am văzut-o cândva undeva. e veche şi nu s-a mai modificat

îi măsor arcuirea acoperişului nu-l ating
uneori gust aerul care o înconjoară şi strănut

acum plouă

mă gândesc mereu la crucile cu acoperiş din piatră
acolo umbrele stau picior peste picior la o cafea iluzivă
pe care Domnul le-o oferă fragmentat în vârtejuri de clipe

ieri mărul meu s-a mai scuturat de rod
e plină grădina de rotunjimi coapte verzi dulci acrişoare
copilă fiind am muşcat din taina lui ionatană apoi
seminţele le-am lăsat lângă o tufă de trandafiri purpurii
cei albi încă nu înfloriseră din nou. erau încă închişi în boboci
ca o promisiune a prezentului de acum

în mine se împlineşte

privesc de jur împrejurul mărului
dacă privirea trece de înălţimea gardului promisiunea dispare
da. voi privi numai până la nivelul gardului
mă mai păcălesc cu o împlinire. e un joc. un joc al copilei care
încă mă suportă să-i acopăr palmele cu mine
femeia cu ochii din cărbunele fiecărei toamne
în care repet naşterea

Anne Marie Bejliu, 20 august 2015

sinusoidă ruptă

uitare şi strâmbe litere urcă
pe zidul poveştilor

pe mine umbrele mă joacă în tălpi
ca într-o horă colbul sub rănile dansatorilor
bucurie şi frământare aud
tâmplele ard cuvintele tremură
pe muchia exterioară a buzelor

ca un sărut prezentul
mă scoate din toată această nebunie
şi mă aruncă iar şi iar de poarta
întredeschisă a sinelui

pe mine urcă furnicile
în sensuri tot mai complicate
ca o sinusoidă ruptă de patimi
la mijlocul împlinirii gândului dintâi

Anne Marie Bejliu, 19 august 2015

pe sub tălpi de lemn

tu îmi spui că laturile gândului
sunt curbate mereu ca oţelul
din care s-au lăsat să cadă atomii de carbon 
până la eliminare aproape

pe toate drumurile întâlnesc tălpi de lemn
din care pasul se desfăşoară nesigur
ca un şarpe părăsit de verticală când
melcul îl priveşte ariciul îi arată acele
iar vulturul îl apucă de cap
şi-l învârte în aer în jurul propriului trup

tu acum taci în toate cele n-vârfuri ale gândului
şarpele dansează ca o umbră
pe pereţii stomacului vulturului
descrie zborul sfârtecării sufletului
când sângele rece nu mai umple pământul de spirale

te privesc în aşteptarea unei acolade iluzive
să-mi cuprinzi viaţa până la căuşul palmelor
lăsate să curgă spre cer într-o rugă a prieteniei
când realismul îşi recapătă forţele
descrie şoaptele cerului prin tine şi plouă blând
surrealismul deschide codurile încercărilor
şi râde cuminte de ochii mei când las semnele fecioarei
să-i umple aşternutul de semiluni

tu repeţi pe laturile gândului
curbura unei idei apoi o metaforizezi puternic
fără a mai smulge sensurilor darul
îmi place cum taci. e aproape linişte

Anne Marie Bejliu, 19 august 2015

http://picturient.com/surrealism-drawings-pencil

răsuciri - biserici de iarbă -

aş răsuci în mine
o mie de biserici 
din iarba Tălpii Tale
apoi în flăcări albe
aş arde tot în mine
fir cu fir răbdarea...
/
în toată ascultarea
să-mi regăsesc viaţa

să îi ascult poemul
s-o las să crească-n mine iar
de la-nceput

de câte ori îmi ia
o umbră
sau râs de păpădie
sau fir de iris
cerul furând în trupu-i
când zăpăcit de boală
suspină-adânc şi pleacă
şi-un trandafir firav
lăsând râsul să-i cânte
sau cicoarea zilei
plină de forţă-odată
acum un trup de oase
lăsat să putrezească
să o ascult iar iară
şi iar de la-nceput

//
ajută-mi Doamne gândul
să încropească moarte
şi viaţă deopotrivă

cu mine pescăruşul
a furat a plâns
a lăsat să-i scape
fărâmele de pâine

e plin cuptorul azi
şi mâine
şi poimâine

de vor exista vor pleca
rând pe rând
rând pe rând
departe

///
uite amurgul Doamne
cum taie secera-n două
şi cum în noapte viaţa
devine în zid vatră

un clopot bate-n dungă
sub ape otrăvite
iar eu încerc
să-ntind prin trupu-mi
un vis de vară-aprins
în care mintea-mi sură
încearcă să aprindă
în mine vechi biserici
din iarba Tălpii Tale
călcând în rugi şi ruguri

////
nu mai văd altare
văd numai sunet cald
nu ştiu de-i vocea umbrei
sau este Vocea Ta

/////
să taci în vis copilă
să nu Mă mai rosteşti
trăieşte-Mă ascultă-Mi
Glasul izvorul de iubire
lumina-ntrezăreşte

în tine arde nimicul
numit de tine timp

Eu răsucesc în tine
biserici de lumină
şi rugi de irişi cresc
prin trandafiri
cicoare

şi tot în tine
zborul
c-o aripă începe

pe tine te las fată
să rătăceşti
apoi trezeşte-te femeie
şi lasă-ţi toate-n urmă
privind mereu 'nainte

oglinzi nu sunt
eşti tu

Anne Marie Bejliu, 17 august 2015

fertilă sămânţă

alerg pe un câmp de gânduri ciudate
simt cum un câine îmi muşcă glezna cuvântului
altul cuprinde tandru gamba metaforei
şi în tot acest joc al minţii inimii
sufletul continuă să alerge între pasul pe apă
şi căderile şarpelui în puţul necunoaşterii

fântâna cunoaşterii are pânza freatică departe
mai departe cu nouă inele de viaţă de trăiri de tăceri
de urcuşuri şi coborâşuri

spune-mi tată de câte ori cade un om
înainte să zbucnească spre înalt
şi unde tâmplele şi le izbeşte de lumina soarelui
pentru a se trezi om
când în el centrul zvâcneşte
tot mai aproape de adevăr
când el, omul cade atingând esenţa Graalului
gustând sângele propriei vieţi
înainte să prindă ultima luntre
pe puntea încrederii în sinele sfâşiat de îndoială

buzunarele sună goliciunea gândirilor care
Te alungă Doamne din cer
frământând în neştire pământul în picioarele tremurânde

de unde atâta minciună când în Tine toate sunt
toate coboară şi urcă spre noi înălţându-ne
înainte ca merele cuvintelor noastre să se fi copt
în cuptorul în care Tu, zi de zi, clipă de clipă
ni Te dărui unei repetate crucificări
la fiecare răscruce a vieţii noastre mărunte

alerg pe un câmp închipuindu-mi libertatea
ca pe un zgomot al cuştilor prinse într-un lanţ al
codului uman pe care
încercăm cu minciuni să-l rupem să ne detaşăm

nu cred în detaşare

cu cât o visăm cu atât zalele îşi cresc numărul
prinzându-ne libertatea de a fi ceea ce am fost
sau nu am fost niciodată gândit mărunţit
transformat în minciuna zilnică feliată
tranşată ca fiind adevăr

simt cum în mine arde sângele Domnului
fără furie fără lovituri absurde

numai cu iubirea înaltului pentru sămânţa
în care încă putrezesc aşteptând tăcând
bucurându-mi moartea cu încă un fragment
din răsăritul soarelui

fertilă sămânţă a neîncrederii mori
apoi lasă esenţa încrederii să renască
şi lasă-mi dorul închis în cuşca de argint pe care
pasărea fără asemănare
o împodobeşte în fiecare început de septembrie
cu o floare de crin

Anne Marie Bejliu, 16 august 2015

traiectorii tipare

foamea reconstruieşte traiectoriile
fulminante izbucniri de orgolii
aşterne la un moment dat liniştea

se sună stingerea din trompeta falsităţii
şi toţi şi toate adorm
la comanda unui copac în cădere

pe frunze la analiza atentă a poliţiei gândurilor
piticul cu ochi din argint
regăseşte intenţiile bune înşirate de-a lungul
nervurilor arse de prostie

plec regretând că nu am învăţat tăcerea
în faţa indiferenţei

unul sau altul vine
îşi aşterne darul în cuvinte frumoase
apoi văd cum se risipeşte totul
ca în pumnul strâns deschis strâns
al magicianului din spatele tarabei de promisiuni

pe urmele unui gând
o metaforă roade un colţ de azimă demult mucegăită

verbul a fi răscoleşte prezentul
iar trupul otrăvit caută cu gura geometria perfectă
în care şi el se poate înscrie
obosit de căutări aproape inutile

megafonul răsună. minciunile se aştern
alinierea este perfectă
plec. în mine calmul se aşterne odată cu
foamea şi setea de linişte de mine
aşa cum ştiu că pot fi:
singură nelipsind nimănui fără rostiri
numai cu scrieri prelung lăsate
în cuptorul gândului dintâi

celelalte sunt resturi de tipare nepotrivite tăcerii
pe alte traiectorii poate voi fi... poate va fi...

Anne Marie Bejliu, 14 august 2015

din piatră

teoretic sunt om şi mă preling în salturi penibile
pe lângă cunoaştere
ea, ca o vulpe autohtonă 
se aruncă de multe ori în zăpada mieilor
mă prinde ca pe un vânat rătăcit prin nămeţi

simt cum loveşte zidurile de apărare
ale cetăţii umanului cu fragmente tot mai mici din mine
nu mă agit. îmi place
ridic în cinstea ei ceaşca de năucire

uneori mă zbat în ghearele ei dar gândesc
la schimbarea lor
am văzut-o vulture pe stânca iubirii şi mi-am spus
că mă priveşte

nu. nu era decât o statuie sau ca o statuie pe lângă care
treci îi priveşti orbitele goale de piatră şlefuită cu
migală de sculptorul orb şi el de atâta necunoaştere

îmi place cum sar aşchiile dintr-o piatră virgină
şi mai ales cum
ca un Pygmalion artistul şlefuieşte în tăcere piatra
până când
obosit de căutare
lasă singură femeia gândurilor să-l îmbrăţişeze

mi-ar plăcea ca lângă el să fie un fagure
plin cu mierea frumuseţii lui
să muşte din el să-i muşte geometria fantastică
apoi ca un murg al pietrelor
să alerge imaginar pe toată suprafaţa acelei femei
de piatră a gândurilor

mereu născută niciodată terminată
mereu aşteptată niciodată sosită decât atât cât
o atingere a unor orbite oarbe printr-o daltă
a adevărului

practic sunt femeie şi nu ştiu dacă
femeia este tot om atunci când
din piatra alegerilor zvâcneşte dureros printre umbre

cu pas agale mă îndepărtez de piatra pe care
sculptorul orb o loveşte cu migala unui vis neîmplinit
oval

Anne Marie Bejliu, 11 august 2015

mult mai târziu tot rotund

pe cuibul de berze
timpul dansează

primăvara crește între
cataligele lor

tălpi de întrebări apasă
tâmplele cuvintelor

dedesubt stăm cuminți
ca pe o bancă
prinsă de pământ
cu rădăcinile copacului
din care
lemnul ei a fost furat
șlefuit sau nu
așternut liniar oblic
încrucișat
ca un răspuns nedeslușit
al unui cod al încercărilor

pe cuibul de berze
toamna dansează

azi mâine mereu
va mai crește o rădăcină
în sinele necunoscut mie

îl voi numi vârstă sau poate
numai paranteză rotundă
în mijlocul tăcerii pe care
o ascult neîncetat
încercând să mă înțeleg

paranteza o voi închide
tot rotund
mult mai târziu când
pe marginile zdrențuite
al sacului plin de oase
crucea îmi va fi far

Anne Marie Bejliu, 11 august 2015

sorţi de violine

ca o pradă timpul
cântă în răscruce

sorţi de violine
în lemn bat iar tactul

tu îmi spui: ascultă
e vioara mută

păsări prinse-n clopot
răsucesc în fulgi
zboruri nenăscute
nici în gândul ierbii

floarea de cicoare
s-a născut murit

acum în imagini
o admir şi râd

amintirea-n umbre
ca o pată fină
de culoare creşte

cer şi soare-n pripă
mâna lui aşterne
pictor orb şi surd
vede şi aude
ceea ce tu-n clipe

laşi să treacă-n fugă
orb eşti surd eşti toacă
zgomot faci oriunde
pleoapele ridici

ca o pradă timpul
cântă la răscruce
datul împlineşte

Anne Marie Bejliu, 10 august 2015