marți, 29 septembrie 2015

struguri de toamnă


testul continuă tezele se scriu
cu mâna pe cărbunele ars de patimi
şi tu gânganie virilă ce mai faci 
unde-ţi mai târăşti amarul
unde te mai culci
când toate plouă între noi
cum umpli setea aceea de cuvânt
şi unde te mai rogi
dacă între tine şi Dumnezeu
ceva cârâie ceva mişcă întruna
ceva dezveleşte mormintele
apoi strigă victoriei
să vină să-i prindă laurii
ca pe un arac sărăcit de vremuri
struguri de toamnă versuri de ploaie
pe tâmplele unui prezent sărac în oameni
Anne Marie Bejliu, 29 septembrie 2015

plimbare


mă plimbam mă plimb
de-a lungul filelor unei cărţi nescrise
mă împiedic şi cad iar cad ca o nătângă 
prin filozofia unei gângănii
cât de simplă poate fi transcenderea
de la a fi om la a fi gânganie
ridici poalele aripilor şi zbori sau
te zdrobeşte mâna unui om
pe care nu l-ai cunoscut
nu-l vei cunoaşte. norocul tău e cert
mergi mai departe sau zbori mergi
cu toate picioarele pe care ţi le-a dat
Dumnezeu când încă nu ştiai ce eşti:
gâză sau om om sau gâză
pe tine cine te iartă
cine te iubeşte
mai ştii?
Anne Marie Bejliu, 29 septembrie 2015

tălpi de carne şi frică


pe pământ mai văd numai ploaie
şi iarba pe care o paştem cu tălpile
pline de întrebări
câţi pui mai are inorogul de pe tabla de şah
câte toamne mai ridică acea copilă
cu rochia de răsărit
şi câte umbre înconjură atent farul
când soarele în inima lui
îşi lasă amprenta tăcerilor
ascultare tăcere şi întrebări
câtă frunză şi iarbă şi răsărit şi amurg
între viaţă şi moarte între flux şi reflux
între transcendere şi stagnarea în care
ne tot culcuşim de când pământul ne suportă
tălpile de carne şi frică
Anne Marie Bejliu, 29 septembrie 2015

sâmbătă, 26 septembrie 2015

cineva altcineva


habar nu am cine este Moş Crăciun
eu sunt canciocul plin
din care mă aruncă verbele 
printre cărămizile prezentului
pentru a ridica zidul
între el şi vid mă agit cântând hapciu noroc
mi-a spus cel pe care nu-l ştiu anume
o poveste în care mâinile stau
strânse mereu într-un salut absurd
şi totuşi distanţa le îndepărtează
cineva altcineva decât cel pe care nu-l ştiu
îmi spune mereu să aleg sau să culeg învăţături
când eu de fapt nu vreau decât o îmbrăţişare
şi o privire blândă
l-am ales nu l-am cules el m-a cules
de pe raftul cu vechituri plin de cuvinte
Anne Marie Bejliu, 26 septembrie 2015

cancioc plin


peste toate graniţele tăcerile devin clovni
şi atunci pe mine cine mă mai scapă
de înecul acesta atât de rapid
în tăceri săbiile vorbesc vârfurile devin tăişuri
eu însămi mă rănesc ironizându-mi fiecare gest
ca o păpuşă de piatră cresc între a fi şi a nu muri
în absenţa mea
sunt un pumn de mălai înainte de a fi fiert
în ceaunul percepţiilor greşite
despre mine însămi totul tace în clocotul apei
te întâlnesc mereu înainte ca zidul să fie gata
la fiecare aruncare de cancioc
plin cu mortarul liant al cuvintelor nerostite
zid în zid mă numesc uneori mă arunc spre el
izbesc fruntea de bolta cerului
interiorul scheaună
ceva acolo a crescut a murit
acum se naşte puţin mai încet
pentru a muri în pământul din care primăverile
zbucnesc fără a mai fi rugate să se nască
Anne Marie Bejliu, 26 septembrie 2015


sâmbătă, 19 septembrie 2015

interior

undeva printre lianele din literele poate niciodată aşternute, se simte ritmul dansului umbrelor. acolo, niciunde altundeva, poveştile îşi lasă trupurile sculptorului. 
teiul, nucul, stejarul uneori, alteori visul copacului cândva tăiat lasă strigătul lemnului să devină femeia jazz, femeia simfonie, femeia concert prelungit până în zorile zorilor anotimpurilor, pe jumătate iubite de inima pământului. să fie oare acel loc inima cuvântului dintâi, sau este iluzia unei insule sub dogoarea liniştii unui interior fărâmat în mii de cioburi colorate de gânduri?



Precizie şi risipă - dialog cu încrederea sau nu -


Mă uimeşte precizia cu care Dumnezeu împlineşte ruga atunci când vrei cu toată fiinţa ta să-ţi cureţi viaţa de trecători ce-şi arogă drepturi nescrise în palma Lui, să-ţi cureţi arealul în care descrii geometrii autentice atunci când sufletul tău cere linişte.
M-am rugat ca orice legătură care nu are sens în viaţa mea să fie dizolvată şi distrusă, în bolul în care El amestecă praful de cuarţ şi jad într-o combinaţie care luminează, curăţă, protejează şi menţine fiinţa în lumină pentru ca mai departe să o ridice încet dar sigur către împlinire. S-a petrecut foarte curând ceea ce am cerut în faţa icoanei Lui. Frământările nu-şi mai au rostul. Lacrimile sunt descărcări fireşti ale orgoliului. Ce a rămas, ştiu că sunt eu, cea care trebuie să fiu. Rămâne pasul următor descris în colbul existenţei. Ploaia de lumină din colţul ochilor nu întârzie să apară iar hohotul ielelor în noaptea regăsirii îşi reaprinde făcliile pentru un prezent furtunos în care, schimbările se rostogolesc prin trupul, sufletul, inima mea, eliberând încă un fulg din aripile umbrelor care ţin încă prizonier spiritul pe banca aşteptărilor.
Ascult apa cum părăseşte pietrele rând pe rând, pentru a le lăsa respiraţia zbuciumată între două ciopliri. Nu contează formele care rămân. Esenţa compoziţiei lor rămâne nealterată. Întrebările şi răspunsurile stau să izbucnească din adâncuri de apă, netulburate de frământarea fiinţei, neatinse de somnul adânc în care pământul se prăbuşeşte pentru a se retrezi în miez de noapte, în plin fulger.
Mă linişteşte precizia cu care Dumnezeu stinge conflictele unui interior în care a aşternut vesel un înger, cu aripile din flăcările verzi ale celor nevăzute, neauzite, nepieritoare forţe ale fiinţei, de a reveni pe drumul ce-i este dat a-i fi traiectorie spre înalt.
Mă linişteşte cât o fărâmă de perlă, scoica în care El îmi lasă puterea de a mă ruga simplu: Doamne!
-----------------
Între două gânduri şi o măturare a verbelor inutile, ne vom aduna trupul şi sufletul şi spiritul, tobogan al fugii prin timpul pământean, tubulatură de orgă prin care inima pulsează în ritmul gândului unic sau al gândurilor căpuşă, luptă cu inerţia printre valori autentice şi valorile banalităţii.
Prin rădăcini de ierburi fiecare învaţă cheia sol a tropotului cerbilor. Câmpuri de maci înclină corolele, iar pământul de sub tălpile crăpate de atâtea căutări inutile, primeşte impulsul spre somnul bolnăvicios al seminţelor macerate - opiumul zilei şi al nopţii într-o tăcere falsificată de iluzii.
Ecoul din mine încarcă aerul cu arcul tristeţii. Mai sper o spirală vie şi o ardere completă între două rotiri de flăcări. Curăţare a tâmplei şi punctul de final al sferei încercărilor. Mai simt unduirea ultimei curburi înainte să fiu absorbită de centru. Visez tăcerea punctului când cuvântul viu îşi lasă umbra braţului pe umerii mei...
În mansarda artei mă retrag pentru a primi liniştea cuvintelor fără trup.
Să ucid în mine ceea ce ştiu, îmi spunea peştera în care sunetele amestecă sfinţenia cu mocirla nonvalorilor. Am înţeles să las deoparte formele incomplete aruncate în vitralii. Aleg muzica palmelor, când strânse la piept căuş, reconstruiesc pe alte axe bucuria de a fi om.
Temele existenţei sunt aceleaşi mereu. Jocurile sunt aceleaşi. Mocirla e aceeaşi. Grădinile sufletelor au ridicat garduri prea înalte şi mingea cunoaşterii rămâne înfiptă în gardurile din pari ascuţiţi...

Înveleşti cuvintele în straturi de vopsea, când râsul tău părăseşte peştera valorilor transpuse în zgârieturi pe pietrele gândurilor. Aştept să uiţi orgoliile adâncite în trupul fără apărare. Hainele-ţi sunt curate de atâta leşie diluată în apa infinitelor analize. Din ziua în care ai plecat, am lăsat urma tălpilor rostirilor să râdă. Le calc apăsat de câte ori simt peste ceafă palma, prieteneşte lăsată să-mi anunţe lipsa ta. 
Nici un cuvânt nu mai răzbate dincolo de frontiera impusă. Guvernate de tăceri, trăirile-şi strâng rând pe rând braţele, când liniştea falsă  îmbrăţişează frunţile obosite de jocul încercărilor.
Dincolo de oasele paralel aşezate ca într-un instrument de tortură al inimii vii, fulgeră naşterea unei trăiri nedefinite în arealul mirenilor.
Te las pe marginea drumului plin de straturi nesigure. Plec incolor, căutându-te între a fi şi uitare. Mă agăţ pentru o ultimă oară de literele unui cuvânt unui analgezic al fiinţelor adormite.

--------
Cândva mă acuzai de erezie sau chiar de satanism în scrierile mele, din cauza căutărilor, uitând că un om care a ales să-i înveţe pe alţii o viaţă întreagă, nu are dreptul divin de a le bloca porţile deschise către univers, către inelele din ce în ce mai deschise ale existenţei. Iert sau port masca iertării mai corect spus, dar nu uit. Nu uit, pentru că fiecare încercare a cuiva în care investesc poate în mod greşit încredere, mă blochează, mă lasă fără vlagă pentru un fractal ucigător al timpului în care şi-aşa nu-mi găsesc locul.
Văd că o simplă comunicare dulceagă răvăşeşte credincioşenia tâmplelor argintii. Un zâmbet un susur, un bâzâit  (mereu acelaşi către mai multe tâmple) schimbă direcţia. Mă întreb la nesfârşit de ce alte oglinzi sunt respectate. Imaginea mea oare incită la bolovănirea sufletului? Probabil că da. Poate că numai tăcerea va şterge totul, ca un burete simplu pe tabla nonvalorilor afişate subtil, de prieteniile trecătoare, acide, care nu spun că nu-mi prind bine, ba chiar mă trezesc, atât cât să nu-mi mai doresc zâmbetul plin de zahăr pudră şi susurul acela de muscă pe pielea umedă a sufletului. Ţie îţi place. Este alegerea ta.

Drum bun, tâmple argintii, drum bun!

----------
Mă ridic de pe scaunul judecăţii. Seamănă cu o furculiţă care lasă pe podea umbra unui om răvăşit.
Totul este risipă de cuvinte, într-o peşteră a liberei târâri prin iluzii.


miercuri, 16 septembrie 2015

inserţia dintre piatră şi piatră


mă răvăşeşte
această gaură neagră
a încercărilor
în care mă simt absorbită
în fiecare fracţiune a mişcării
trupul dezmembrat
gândul
ca o răscolitoare aşternere
pe patul principiilor depăşite
şi chipul lipsit de
bucuria întâmplării
pentru că
acum ştiu că totul este aranjat
decis a-mi fi punct cu punct
cale de rulare a trăirilor
a emoţiilor fără de care
pot spune că nu sunt
decât piatra
din mâna necredinciosului
pe care o aruncă spre înalt
spre versetele luminilor
ale luminii unice din care
am fugit
odată cu toţi oamenii
cad şi simt cum cad mereu
stropindu-mi cu minciună
aripile
demon şi înger
în acelaşi reportaj nescris
al căderilor repetate
până la saturaţie
să urc să urc să urc
asta mă ţine suspendată între
viaţă şi moartea lentă
în care
sunt obligată
să-mi accept neputinţele
mă risipesc întruna pentru
a-mi deveni
liman sub arcul de boltă
pe care timpul
sau nimicul în care mă complac
a fi om
mă apasă
mereu mai profund
mai atent mai migălos
mişcarea devine
simplă noţiune de care mă agăţ
de câte ori prin mine
străbat semnele care toate tac
sau vorbesc
despre dualitatea crucii
inserţia
dintre piatră şi piatră
vorbeşte
despre liana care le uneşte
piatra unghiulară a fiinţei
tace
Anne Marie Bejliu, 16 septembrie 2015







http://www.zuzafun.com/samy-charnine-surrealism

marți, 15 septembrie 2015

pe coclaurile gândurilor


pentru că în mine pasărea Phoenix
aruncă cenuşa imperiilor pentru a le atrage iar
şi iar reîntrupându-se
în momentele de răscruce de angoase
nedeterminate în cauzele lor subtile
nu mă pot înscrie numai între braţele
unghiului raţiunii şi ale unei mentalităţi fracţionate
de reguli absurde
timpul pentru mine acum este simplă dezbatere
străbatere absorbţie şi respingere
în care rătăcesc mai mereu
ca o temă prinsă într-un sistem de nelinişti
de angoase interminabile
mă gândesc la libertatea fiinţei o absorb în mine
mă absoarbe mereu apoi mă scuipă sămânţă la loc
în pământul neterminat sărăcit de visuri
împliniri dar mai mult neîmpliniri
străbat sub forma unor minerale colţuroase
numai mojarul ştie câte fragmente
câte particule reale a fărâmat pistilul
căutând ceramicii mişcarea viul determinarea acelei
bogăţii de reflexii cromatice pe care
mâna artistului le aşterne firesc
în liniştea libertăţii creaţiei sale
mă uimeşte faptul că de câte ori mă regăsesc
în aceeaşi fracţiune de timp mă risipesc
adunându-mă de pe coclaurile gândurilor
într-un punct în care
raţiunea logica simplă şi razele pline de aur vechi
se întâlnesc
acolo ele lasă inima să decanteze libertatea autentică
de cea visată
într-o tăcere deplină scuturată când şi când
de pulsaţiile materiei
într-un spaţiu cât pumnii mâinilor
dăruite la naştere de cer
copilei cu ochii din colbul toamnelor trecătoare
Anne Marie Bejliu, 15 septembrie 2015

luni, 14 septembrie 2015

într-un carnaval al nimănui


cândva
dintr-un colţ în altul al camerei
răscoleam jucării
acum
dintr-un colţ în altul al minţii
răscolesc şi mă răscolesc idei
cândva
voi reuşi să răscolesc
jocul jucăriilor şi al ideilor
pentru a-mi reconstrui răscolirile
în căutarea liniştii jocului
într-un teatru
în care aprind adeseori
focul de tabără
prin care scânteile primesc mişcarea
pentru a mă reînvăţa
zborul printre oglinzile din care
chipurile orgoliului zbucnesc
la fel ca măştile
într-un carnaval al nimănui
dedicat anume frontierei
dintre viaţă şi moarte
acum adorm
mă voi trezi cândva iar om
întregesc
atât cât îmi este dat
darul de viu prin care grâul
atinge cerul
în plină coacere
a profunzimilor fiinţei
într-o cruce
între statica gândului
şi pulsaţiile inimii
Anne Marie Bejliu, 14 septembrie 2015

dans de iguană


pe piatra cubică dansează iguana
varanul îşi caută familia
printre pachetele de cărţi
versurile ţin conferinţe de presă
pentru o viaţă mai bună a poetului
pe tine te aştept în gara din povestea
pentru doi degeaba
ştiu asta mi-a spus varanul înainte să
înceapă căutarea familiei
printre coletele unui timp în care
o iguană dansează pe piatra cubică
iar eu caut sensul pietrei unghiulare
printre castele de nisip
gândind aceeaşi copilărie pe care
nu am trăit-o îndeajuns
privindu-te cum zâmbeşti de fiecare dată
când ritmul dansului iguanei se schimbă

Anne Marie Bejliu, 14 septembrie 2015

sâmbătă, 12 septembrie 2015

plecarea dragonului de foc (*)


gândeşte-mă, apoi lasă-mă la dospit odată cu pictura în cuvinte pe care o vei aşterne cândva, când din mine va rămâne un pumn de cenuşă, din oasele unui timp scurt sau lung, după cum graţia inimii tale îl va percepe.
am plecat devreme. gândul tău m-a ocolit, apoi m-a amestecat în mojarul trecutului. prezentul m-a răsucit, de câte ori glasul tău a rostit scriind, numele printre ramurile unui copac necunoscut mie ca esenţă.
întoarce-mă prin tine, copilă cu timpanul de pământ. rădăcinile tale în mine cresc acum, prin piatra mormântului, prin piatra de hotar în care tu te zbaţi pentru a mă întoarce gândului tău, trupului tău doritor de mângâiere. într-un sărut în cruce te-am cuprins, te cuprind mereu, Ană. tata te iubeşte aşa cum te-a iubit mereu şi în clipele în care, în spatele încruntării croiam bulgări de foc timpului tău, timpului copilăriei tale, timpului maturităţii tale. zâmbeam copilă, îmi râdeau ochii de câte ori te priveam, de câte ori mâinile tale îmi cuprindeau mijlocul şi capul ţi-l lăsai pe inima mea ascultând-o. îţi prindeam palmele între ale mele şi simţeam fericirea copilei cum lunecă blând alinându-i suferinţele. te-am iubit, Ană, te-am iubit. te iubeşte tata şi acum, te scutură, te ceartă, te împinge uşor spre lumină, mereu spre lumină...
mi-e dor tată, mi-e dor de tine, de zâmbetul tău ironic şi mereu, mereu, ochii tăi îmi zâmbesc la fel când adorm, când mă trezesc, când plâng scuturată de frigul care te speria înainte să pleci atât de departe de braţele mele neputincioase. oboseală grijă năucire mă cuprind şi acum gândind neputinţele tale crescânde. te învelesc în amintirile copilăriei ca să nu mai simt frica acestui gol de nepătruns cu mintea. intru cu inima, doare doare şi mă năuceşte totul.
tată, tată, cât dor poate înveli un om cât trăieşte, pentru a-l transforma în atingere?
Anne Marie Bejliu, 12 septembrie 2015












cum unei păsări gestul ţese


cu atât mai mult buldozerul cuvintelor
calcă iarba din faţa casei
păpuşa contorsionată mai încearcă un dans
o piruetă în faţa dulapurilor de haine
hilar este că ea viul şi-l întoarce
când o privesc rămâne înţepenită atât cât
stau şi privesc în oglindă spre ea
îmi vrea ochii larg deschişi gura căscată
şi mai ales mâna întinsă
cu care să-i mângâi trunchiul
într-o convulsie a timpului totul dispare
scenografie a unei boli
în care rolurile le împart singură
între mine şi umbra singurătăţii
golul zidurilor pătrund în carne
acum şi frigul împleteşte
în mine lacrima copilei oarbe
mi-e dor tată mi-e dor de tine
cum unei păsări gestul ţese aripa zborul
când şi-l îndoaie sub aripă
ca pe o servietă banală şi tace
Anne Marie Bejliu, 11 septembrie 2015

vineri, 11 septembrie 2015

colaj reuşit


sunt geometrii ale vieţii care mă înghit fără să mai apuc să răsuflu
altele mă degustă îndelung apoi mă absorb de câte ori las analizei dreptul la existenţă
pe câte un raft aşez cărţile de joc dulapul de pâine geme şi genele ard a somn prelung şi greu
risipesc firimiturile de emoţii intru în altele
regizorul tuturor timpurilor prin uri cântă declarând iubire aştrilor cu cozile arzânde
din ele cenuşa umanului coboară tot mai mult în adâncul privirilor celui ce pasul şi-l poartă deasupra apelor firii complicate ale fiinţelor umane
îmi este mai uşor să las în mâinile de abur totul să-mi păstrez calmul iluziei că sunt dincolo de toate fiică a lor
şi totuşi este atât de greu să diluezi îndoiala până la dispariţie. în fond ea, îndoiala, cuprinde esenţa umanului: în-doi-ala bala portocala... doi, crucea, dualitatea, tot ceea ce negăm noi cu îndârjire crezându-ne unici, declarând iubirea necondiţionată, prietenia necondiţionată, blablauri care ridică uriaşe castele de nisip peste tot.
râd şi mă stropesc toată cu propria-mi îndoială a unei existenţe palpabile. ştiu că în mine zac bine vrăfuiţi şi îngeri şi demoni pe care-i hrănesc şi ei mă hrănesc ca la o masă permanent festivă din care răsuflă râsul şi lacrimile unei fericiri făcute nu născute.
îmi plac geometriile vieţii în care de multe ori întâlnesc puncte de lumină, unghiuri ideale din care fotografiez viitoarele piese de puzzle pentru un colaj reuşit. vernisajul va fi la final. voi fi prezentă.
Anne Marie Bejliu, 11 septembrie 2015
Harlequin leaning - Pablo Picasso


miercuri, 9 septembrie 2015

hohotesc la margine de oval


nu ştiu dacă la sud sau la nord
serile devin albe nopţile trezesc aşternutul 
trupul obosit de încordări trânteşte
de pereţi sufletul
peste toate şi tot
povestea zidurilor începe şi se termină
cu un strănut
cineva întreabă dacă hohotul este de râs
sau de plâns
clovnul tace în mine el răspunde
întrebarea se cocoaţă pe umerii statuii
pasărea ciuguleşte din cartea de piatră
pumnul de seminţe
valoarea sculpturii creşte
dimineţile apatic târăsc pe caldarâm visul
pe mine răspântia mă sperie uneori
alteori o privesc liniştită până când
Anne Marie Bejliu, 9 septembrie 2015

în rugă şi iarba creşte râzând


în jocuri închise ne bleastămă zorii
ridicăm regate din flori de pământ
pietrele zac la colţuri de drumuri
pe fiece latură îngrădiri ne aşteaptă
viaţa se-aşterne în situri de plumb
istorii de pâine ne cresc şi ne-ndreaptă
să deschidem zăvoare de idei prin culori
pe mâna ta fiară răsucim universul
mereu mereu pentru a şti
de ce idealul devine de plastic
atunci când gunoaie se-aştern mirosind
a minciună şi zeghea
ne-o punem plângând aşteptând
lumina din candelă să tremure fin
privesc dansul ce-mi lasă
gust amar gust zefir
acră e teama firav e curajul
când în mine cresc alge
mări legând dezlegând
liane de viaţă cuprind mă cuprind
în pacea din praguri mă scufund
negândind
pe tine te las mirean fără vârfuri
prin tine cresc timpuri şi uri zăngănind
iluzia stepei credinţei te-aşteaptă
în groapă
eu privesc pădurea ei
nicicând fumegând
arde tăcerea prin lanuri de grâu
când verde-i e spicul transhumanţe ating
vârful de lance alinând hrănind
mielul cuvântul de pace-al fiinţei prin gând
în jocuri deschise binecuvântă Domnul
prin lanuri de săbii nenăscutul zâmbind
aruncă sfera luminii curgând
născutul îndoaie genunchii-n pământ
prin el curge lapte din căile cerului
viaţă şi runele Domnului suflet alinând
în rugă şi iarba creşte râzând
Anne Marie Bejliu, 9 septembrie 2015

marți, 8 septembrie 2015

şi-a mai venit un elefant - 47 de elefanţi pictează-


de prea multă viaţă
am învăţat să mor
de prea multă moarte
reînvăţ să trăiesc
un pas nouă paşi
salt înainte
fruntea de prag
tălpile inimii de cer
rugă tăcere aşteptare
pe frunza din palma ta
mamă
o gâză cântă
melcul scapără din cochilie
povestea continuă
tu eu eu tu
legănăm visul pe pânza
pe care s-a mai aşezat
un elefant
privim îndelung
cum pictează
de prea multă moarte
reînvăţ să trăiesc
de prea multă viaţă mor
îndelung răbdătoare
şi-a mai venit un elefant...
47 de elefanţi pe o pânză pictează
mă pictează repictează
nu se mai satură
Anne Marie Bejliu, 8 septembrie 2015




să fiu eu



este mai greu decât orice încercare
pentru că în mine
culele de cuvinte prind în ele 
metafore greu de pictat

şi atunci

aleg alt material mai uşor de modelat
mai simplu de privit
când ploile aleargă împresoară sămânţa
italicelor litere pe care le-am rugat să cânte

cântau oricum

le-am cerut blând să mă înveţe tăcerea
vibrau atât de zgomotos încât

le-am apăsat cu amândouă palmele
pe care cu un pocnet simplu le-am unit

au răsărit alte şi alte cuvinte
până când culele au cedat nervos
lăsând să răsară primul şi ultimul vers
dintr-un amalgam pe care cineva
sau mai mulţi oameni
îl numesc poem

să-mi fiu este încercarea supremă
când printre ochiurile plasei privesc peştii
pe care nu i-am prins niciodată într-o metaforă vie

somnolenţa literelor a dat naştere unei cruci

vârful pietrei unghiulare a atins centrul întregului
apoi a lăsat un singur cuvânt
să-i umple marginile cu lumină

să mă cunosc mă doboară şi atunci
iau taburetul care scârţâie trosneşte pocneşte
de câte ori gândul îi caută tatălui zâmbetul
printre lumi de cuvinte obosite să mai plângă

să înţeleg ce înseamnă succesiune
este pentru mine cea mai grea încercare
atunci când caut numai chipul tatălui
şi sărutul în cruce pe care mi-l dăruia
an de an de ziua mea şi aproape zi de zi
cu harul tatălui şi al prietenului unic

să accept ce înseamnă plecare
este pentru mine un calvar
la fel cum a mă întoarce
în buzunarului tatălui copil

este unicul vis în care văd
realul naşterii unei fântâni cu cumpănă
Anne Marie Bejliu, 8 septembrie 2015

sursa imaginii: http://1080plus.com/NYaWs6oISuk.video
(artist : Maria Codreanu)
-----------------
*Cula - este un tip de construcție semifortificată, specifică secolelor XVIII și XIX, răspândită în întregul spațiu balcanic, cu precădere în Serbia și în Albania.



luni, 7 septembrie 2015

tinereţe bătrână


cruci de gânduri răscruci de viaţă
şi o tainică delăsare a umanului
în fierberea unor clipe care par a fi atât false 
încât totul păşeşte strâmb
bătaia cu perne a copiilor în taberele de creaţie
florile lăsate pe bănci odată cu păpuşile
cucerite de frigul unui joc absurd
şi bătrânul lăsat singur de uitarea femeii
pe care o hrăneşte zi de zi o absoarbe în inima lui
o păstrează disperat mereu mai vie
ştiind el cine este
ea zâmbeşte
absent el fură surâsul ei ca pe un cadou
în ziua a doua a naşterii lui în care
banca rămâne goală în parcul răsărit de niciunde
într-o tinereţe bătrâneţe firească
numai pe ea a văzut-o mereu tânără
mereu înflorind în braţele lui
mai puternice mai slabe
mai puternice
Anne Marie Bejliu, 7 septembrie 2015
















sistem mereu în mişcare


s-ar putea să înţeleg că prisma
în care mă înscriu căutând vârful piramidei
este un simplu aranjament al unui sistem 
mereu în mişcare plin de scripeţi
care nu ridică decât greutăţi
născute nu făcute
pe care le gust smulgând mărăcini
de pe câmpul forţelor întotdeauna duale
în manifestarea lor căutând căutându-mă
risipind cioburi din oglinzile acelor euri
multiple ataşamente infuzii de îndoială printre
rarele manifestări ale unei încrederi
indusă autoindusă
portretele media ale eurilor nu se deosebesc
decât prin unghiurile de lumină
conurile adâncimile pe care le alege pictorul orb
surd mut când atinge cu peneluri diferite pânza
căreia îi spun a cunoaşterii necunoaşterii
mă sperie gigantismul erorilor
facerile de bine închise neermetic într-un vas de lut
din care răsuflă de multe ori izul falsităţii
s-ar putea să înţeleg că piramida vârful ei
este atât de departe cât inima mea vrea să fie
iar mintea o aduce mai aproape palpându-i vârful
cu privirea oarbă a celei care niciodată nu duce
la capăt gândul gestul rămâne mereu să-l contureze
el - pictorul cu o mie de braţe
ca o caracatiţă uitată sculptată pe jumătate
Anne Marie Bejliu, 7 septembrie 2015

Cine l-a cunoscut pe tata ştie

Cine l-a cunoscut pe tata ştie că odată ce încheia comunicarea cu cineva nu se mai întorcea nici forţat în acea comunicare dacă acea persoană era chiar şi vag incorectă cu dumnealui. Mi-a plăcut foarte mult că avea puterea să rupă karma cu orice persoană falsă şi simţea imediat acea falsitate. O vreme, cât acea persoană era necăjită, o ajuta, lăsându-se în aparenţă păcălit de falsitatea ei. Vroia să ajute mereu. A ajuta era esenţial pentru dumnealui, restul erau telenovele de proastă calitate. Ajuta cât era nevoie apoi pleca fără să se mai uite în urmă.
Este momentul să preiau această tărie şi să nu mai las nimic din ceea ce mă coboară să mă atingă la nesfârşit. Şi o voi face fără regrete. Ajut şi eu cât îmi revine să ajut, apoi plec, procedând la fel cum am procedat mereu: fără să lovesc, fără să mă răzbun. Am credinţa că fiecare plăteşte în faţa Domnului oricum, de ce să mai lovesc şi eu? În fond o viaţă am şi vreau să mi-o pot trăi liniştită. Sănătoşi să fie toţi cei cu gânduri necurate, să le fie bine... dar şi mie să-mi fie la fel: bine atât cât îmi este dat de la Domnul.
Pe noi ne ierta mereu pentru că a considerat până în ultima clipă a vieţii sale că suntem responsabilitatea dumnealui. Am avut noroc chior să-i fim copile. Pe Gabi, fratele meu, nici nu dura mult să-l ierte. Este bolnav mititelul şi doar îl certa uneori când făcea vreo năzbâtie. Altfel, noi, fetele, vedeam spatele dumnealui de nu ne vedeam.
Mai era ceva ce-mi plăcea la tata. Din locurile în care se simţea nedorit, pleca imediat fără o vorbă şi nu se mai întorcea niciodată acolo, decât dacă avea vreo obligaţie anume de respectat.
Nu-mi plac compromisurile prelungite ca o peltea în viaţa mea de atâţia şi atâţia ani. Plecarea lui tata la Domnul mă determină zi de zi să recunosc toate cele moştenite de la dumnealui, să le privesc mai clar decât le priveam când trăia. Ar fi nedrept din partea mea faţă de dumnealui şi faţă de mine să le ignor.
Mulţumesc tată!
Noapte bună!













duminică, 6 septembrie 2015

se păstrează sămânţa copilului



un copil o ramură înflorită
 o clipă de răgaz în copaia cerului
şi tu cel care fugi de fiecare dată
sub umbrarul de gânduri

răcoarea arde răcoarea ta

şi femeia toamnei răscoleşte prin
umbrele copilului bătrâneţea venită
pe neaşteptate pe sprâncene
ca puful de păpădie suflat în joacă

o iubire mai saltă în inima ei

trece pragul în forma fără formă
devine fără să ştie
două oase lucind graţios în care
se păstrează sămânţa copilului care
se va naşte dincolo de
frontierele glasurilor tăcerii

Anne Marie Bejliu, 6 septembrie 2015

îmi plac tatamiurile care cântă




cele din iarbă prind greierii şi
criurile lor aştern nopţii migala sunetului
când ecoul se trezeşte şi cheamă fiinţa la visare
îmi plac tatamiurile de iarbă
mă aşez cuminte în centrul lor apoi
cineva orb din mine porneşte spre margine
mă priveşte mă cântăreşte atent
primul pas al doilea arc salt apoi
căderile şi urcuşurile firelor de iarbă prin talpă
mă transformă în plantă
nu ştiu dacă pot înflori
oricum sămânţa putrezeşte în spaţiul
în care dacă apeşi apoi roteşti uşor invers
derulării nimicului ceva se întâmplă sigur
se întâmplă...
Anne Marie Bejliu, 6 septembrie 2015

fărâmă de piele


ai luat o fărâmă din pielea ta apoi te-ai ascuns
în clipa creaţiei ai smuls din fărâma de piele
celula vinovată de moarte
racul ţi-a mulţumit apoi s-a pus pe treabă
fabrica unul după altul uneori deodată pui
tot tu ai mai luat o celulă şi ai aruncat-o spre cer
din ea literele săreau strâmbe învelite în cazeum
ca un făt te-ai ridicat
plutind în lichidul prestabilit a fi velinţă
pentru un început reuşit
al răsturnărilor repetate pe care tu
le desenai fără oprire în pântecele pământului
care urma să-ţi fie mamă
târziu ai înţeles că acel colaj
din propria-ţi piele erai chiar tu
te-ai născut. ai creat. ai murit
cu pântecele strâns într-o mişcare a fătului
pe care-l uitaseşi demult
între braţele mamei de piatră
Anne Marie Bejliu, 6 septembrie 2015

naştere


cine gustă seceta atent
aproape cu migala unui orb
când în el creşte gheaţa şi flacăra verde 
a devenit demult zid de apărare
e orb e surd nu mut
altcineva tot din cel orb
ucide vara
printr-un salt al gândului
în circuitele care leagă toate
şi tot în univers
unul câte unul ucid vara
apoi iau la rând
toate anotimpurile
el se naşte
Anne Marie Bejliu, 6 septembrie 2015

maraton


nu mai sunt tentată să cred
în sunetul glasului tău
te-ai hotărât atunci
să taci să umpli porţile cu iarbă
te-ai ascuns şi tu
după pânzele virgine de păianjeni
şi-ai început să cânţi
totul era vechi
îmbălsămai prezentul. nu vedeam
nimic simţeam izul de fericire
cum ieşea din pumnii tăi când te rugai
unui idol pe care tot tu l-ai sculptat
toate gândurile aleargă uneori
în aceeaşi direcţie se împing se risipesc
ca la un maraton ad hoc încropit
printre sensuri
Anne Marie Bejliu, 6 septembrie 2015

iluzie de unu


se odihneşte timpul
iar eu mă păcălesc
pe cerc stingher cu ciocul
bâtlanul naşte cercuri
şi iar şi iar fărâmă
sferele aprinse
când răsărit de soare
mai poposeşte-aici
alerg mereu spre sferă
se sparge nu rezistă
pământului în care
mă sfarm în ploi prin ploi
devin un mâl aparte
dar tot mâl mi se spune
prin el oglinzi opace
privesc perfectul doi
iluzia se stinge
apoi se-aprinde iară
în barca de nădejde
privesc spre El cu doi
apoi c-un ochi departe
aproape se întâmplă
să mă trezesc în sferă
rămâne-n iarbă singur
întreg perfectul doi
când unu spun se-mparte
pământul viu rezistă
privesc o jumătate
apoi întregul. plec
Anne Marie Bejliu, 4 septembrie 2015

cineva o îmbrăţişa


mă priveşte piatra din ascuţişul ei
ridic în mine metafora plesnesc tălpile
a curăţare de praf
păşesc pe drumul fără oprire
de câte ori căldura ucide în mine mişcarea
înţepenesc între două pânze
ale păianjenilor îndoielii
inteligentă mişcare
numai aşa îmi pot acoperi
vânătoarea de tăceri
când dintre toate umbrele
a mea pare cea mai înaltă
înainte să cobor
braţele obosite de vid
în visul de azi noapte
cineva o îmbrăţişa cântându-i la pian
propria simfonie a nimicului
l-am crezut vis
Anne Marie Bejliu, 6 septembrie 2015

rezonez


m-am privit de la înălţime
m-am privit din iarbă m-am privit
de-a lungul unei cruci pe care orbul
o cântă mereu în poemele ilizibil aşternute
pe fila a noua a lui septembrie
an de an răsună o urare pe care o prind
în pumni o strivesc de zidul alb al gândului
pentru a-mi fi şorţ la bucătăria culorilor interzise
mă grăbesc să umblu. şchiopătez
călcâiul l-am lăsat liber în sandalele negre
aproape că uit al doilea picior
când mă împiedic de pietre
izvorul tremură de râs eu îl privesc râd şi eu
cu sita în mâinii mişc toate erorile posibile
şi mai ales imposibile
cad grămadă în balta în care o broască gureşă
îmi cântă şi ea prostia
după multe peregrinări între privirile mele
şi nămolul din care uneori răsar nuferi alteori bălării
îmi place cântecul ei. aproape că rezonez
încep iar dansul printre notele dimineţii
după o curăţare scurtă de ierburile amare
ale gândurilor împrumutate voit sau nu peste noapte
Anne Marie Bejliu, 6 septembrie 2015

miercuri, 2 septembrie 2015

orbi prin tămâie


pe cine în cale-ai săpat
şi când prin tine
s-a mai curmat
fluviul de suflete
cruci vii fremătând
în mine mai ard
şi iarăşi mai ard
crucile albe
şi ruguri de nard
departe aproape
în mine ei zac
iubiri paşi pe ape
coase lucind
mai vrei tot mai vrei
moarte să furi
muguri de floare
pierduţii mei robi
orbi prin tămâie
purificaţi
rugi rugăciuni
prin garduri certaţi
pe cine prin mine
în cale-ai săpat
destin de sămânţă
putrezind a-nviat
din ea răsărind cuvinte
şi nard
curgând anevoie
prin lemnul de brad
ungând răni adânci
alinând ne-ncetat
inima vie
a orbului bard
Anne Marie Bejliu, 2 septembrie 2015