Uneori este greu să înţelegi de ce viaţa loveşte ritmic la geamul gândurilor tale.
Vrei să te ridici să dai de toţi pereţii cu tine şi totuşi taci şi înghiţi nervii celor dragi aflaţi în momente dificile pentru că îţi aduci aminte cum te privea mama când erai la greu, cum tata te strângea în braţe cu toţi nervii şi oboseala ta de copil sau de adolescentă sau de om matur. Ceva mai târziu te strângeau în braţe poate mai slab, dar cu inima o făceau la fel şi simţeai asta puternic în toată fiinţa ta şi mai ales deşi tu credeai alte prostii, ei te priveau la fel de plini de lumină oricând, chiar şi atunci când supăraţi pe purtarea ta se încruntau, te alungau verbal pentru a te chema iar şi iar în braţele lor, care deveneau iar uriaşe, iar şi iar calde, iar şi iar protectoare.
Mă întreb de ce suntem atât de proşti o viaţă întreagă majoritatea dintre noi încât, credem că mama sau tata nu ne-au iubit atunci când, altă dată când... greşeam şi refuzam să ne recunoaştem greşeala mai ales verbal, mai ales gestic faţă de domniile lor.
Unii părinţi sunt aspri, devin fiare faţă de puii lor, ştiu, dar sunt mulţi alţii care ştiu mereu să fie oameni, aşa cum Domnul a vrut mereu să fim.
Ştiu, eu am avut norocul să am părinţi oameni până la ultimul fir al fiinţei dumnealor.
Eu mă întreb de ce uităm acea înţelegere a mamei şi a tatălui pentru noi, manifestată în majoritatea momentelor noastre de criză, iar nouă ne este greu să-i înţelegem când spun cu glas stins: Nu mai pot, dragul meu/draga mea, am obosit..." De ce? De ce uităm că bătrâneţea chiar şi pentru o clipă, dincolo de durerile şi frica de moarte, devine o întoarcere la copilărie şi au şi ei nevoie de puţin alint, chiar dacă suntem obosiţi, mereu grăbiţi, mereu preocupaţi de toate cele ce vin pe capul nostru? Ei au făcut asta cu noi. Noi de ce nu?
Dacă nu-i îmbrăţişăm cât îi mai avem vii, când îi vom mai putea îmbrăţişa după ce devin un ghem de oase lucioase sau nu, undeva, în adâncul pământului?
N-am să uit niciodată cum am mângâiat cu uriaşă dragoste şi infinit dor craniul băiatului meu cel mic, la înmormântarea tatălui meu. Am simţit apoi că s-a mai stins un pic din mine dorul de el. Sună macabru, dar tare, tare îmi era dor să-l mângâi, material vorbind. Nu mai am teamă de cele dure ale vieţii. Iau din toate lecţiile, sau mai bine zis din esenţa lor benefică pentru mine, chiar şi atunci când mă rănesc. De asta am putut lua din acea ocazie ce mi-a făcut bine în acel moment.
Anne Marie Bejliu, 26 octombrie 2015
