luni, 30 noiembrie 2015

acceptare


te accept umbră
cu toate cele voite şi nevoite
de cercul interior-exterior
în patru umbre
te voi dezmembra
pentru a-mi cunoaşte
drumul real
după ce-mi voi lăsa celălalt
obraz lovit de răul interior
cândva mă voi rostogoli iar
printre sferele de lumină
rupte din soare
tăcându-mi moartea
rostindu-mi viaţa
odată cu îngerii
care-şi cântă rugile
deasupra umbrelor
pătimirilor noastre
fiinţe vii
copii ai Domnului
prindem în noi literele
tăcerii Lui
pentru a le putea rosti
cândva
după ce trupul
ne va fi fost lăsat liber
să uite mişcarea materiei
în piatra unghiulară a
temeliei vieţii şi morţii
deopotrivă
simplu gând
gândul purificat de tine
umbră
îmi este geamăn
bătăilor inimii
totuşi
te voi prinde într-o zi
de călcâie
pentru a te trăi
până la arderea lesturilor
în care acum
mă scald neştiutoare
de verbul "a fi lumină"
lumină deplină
în pântecul infinit
al Iubirii Lui
Anne Marie Bejliu, 30 noiembrie 2015

duminică, 29 noiembrie 2015

Fărâmă de prezent (fragment)



M-am învelit acum … ani în povestea asta ciudată, neştiind că se va prelungi cumva după ce tata a plecat şi mă întreb continuu ce anume eşti pentru mine: întruchiparea unui cuvânt bun arareori, ca venit de la un spirit şi un suflet bătrân, sau poate numai o iluzie a nesingurătăţii mentale, acel ceva către care trimiţi trăirile tale toate, întoarse sec, de multe ori cu refuz, alteori prelungite în versuri, de cele mai multe ori cu tăceri. 
Ai venit, pleci adesea ca într-un voal de mireasă bătrână învelit, reapari înşirând câteva cuvinte. Simt bucurie, apoi gândesc săptămâna sau oricum, zilele care trec până când revii. 
Nu ştiu ce mă face să rătăcesc atât de mult într-o poveste care nu duce nicăieri. Poate refuzul meu de a mă mai îndrepta către alte fiinţe, de a le urma pentru o clipă calea, a le descoperi o parte din faţa ascunsă, a le descoperi puterea de a lovi în exterior, habar nu am. Caut şi caut răspunsul, mă zbat inutil, apoi tu iar revii şi parcă totul se întoarce la capătul firului de aţă pe care-l tot tragi de câte ori mă apropii.
Tu de câte ori ai păţit aşa ceva? Sau numai socio-psihologii joacă fără masă pokerul vieţii lăsând deasupra firelor de păr şi sub tălpi cărţile următoarei pase? Sau poate numai ei joacă şah pe fire de fum care întruna se transformă când în pătrate albe când în cele negre, lăsând uneori caii să danseze într-un aparent gol?
Am uitat să-ţi spun despre jocul pe scara aceea care nicicând nu se termină. Mereu cazi, te ridici, scazi câteva trepte, apoi o iei de la capăt voios, puţin dezechilibrat. Uneori ajungi undeva deasupra şi tragi cortinele de cer, înălţându-ţi ruga către niciunde. Simţi cum te împresoară golul din juru-ţi şi mai agăţi câte o frunză de hârtie din filele nescrise. Aşterni pe ele nervurile emoţiilor tale, mulţumit sau nemulţumit revii şi aşterni fărâme dintr-un os căruia mai demult ia-i scris acelaşi lucru. Şi el s-a bucurat la fel ca mine, şi a început să urce câteva trepte din scara aceea ciudată, închipuindu-şi nesingurătatea ca pe un glob din bradul de Crăciun pe care l-a atârnat de aţă, şi aţa rămâne când îl scoate din brad, şi anul următor îl taie şi pune altă aţă, pe care tu o tragi în jocul tău păcălindu-l, păcălindu-mă cu apropierea. Râd şi scriu, scriu şi râd. Încep să văd logica încercărilor şi asta îmi aduce un strop de linişte prin hăţişurile junglei care sunt.
Te ţii de poveşti şi uite că mă prinzi mereu pe nepregătite. 
Mă întreb şi te întreb dacă pe scara aceea merg şi doi oameni, sau ea este ca un labirint în care omul merge singur singurel, lăsând semne spre exterior, undeva pe vârful gardului plin de ierburi întrebătoare ale labirintului.
Să întreb, să nu întreb? Vorbesc despre iubire ca şi când între oameni ar exista. Totuşi simt cum în mine există pentru tine ceva care seamănă mai mult cu înţelegere. Uneori îmbogăţesc înţelegerea numind-o iubire, alteori o numesc prietenie pentru omul care m-a susţinut în perioada de răscruce  a accidentului tatălui meu, a chinului dumnealui, a plecării dumnealui la Domnul.
Cumva îţi este frică să o manifeşti şi-n acelaşi timp mă întreb de ce ai manifesta-o pentru cineva pe care respingi încă, nu ştiu din ce cauze.  Probabil că mă vei respinge până când vei închide ochii. Nu-I bai. E mai bine aşa pentru amândoi. Înţeleg şi-n acelaşi timp mă întreb mereu mereu de ce merg mai departe. Poate dintr-o curiozitate bolnăvicioasă, pur umană, poate pentru că de undeva de sus îmi este interzis să mă rup de tine, chiar dacă simt că în realitatea materială nimic nu ne leagă în afara cuvintelor aşternute în spaţiul acela minuscul pentru a cuprinde ceea ce aş vrea să-ţi spun. Ca în viaţă poate, ai stabilit nişte reguli care mă sufocă, mă determină de multe ori să mă înfrupt mai degrabă din scoarţa unui copac sau cu o sferă de pământ decât să mai caut ceva care să ţină de tine cât de cât.
Uite că habar nu am ce să fac. Spiritual ştiu că sunt legată de tine.  Material aproape deloc. Nu ne-am auzit, m-ai respins ca om, ca scriitor, ca orice. Ai acceptat numai să te citesc, uneori mă citeşti. Pentru mine nu eşti un mister. Ştiu că te dezamăgesc, dar nu eşti. Eşti pur şi simplu ceva care ca şi acum când mi s-a revelat cauza unei încercări de acum ceva ani, un semn de întrebare pentru care voi primi la momentul potrivit răspuns.
Şi uite că prin atitudinea ta mă determini să aleg compromisul pentru a nu mă dezintegra în furii inutile împotriva mea însămi şi a unui destin care acum când văd câte pot realiza, fără să-mi mai aşterni infinite praguri de care să dau cu nasul când pic psihic, îmi pare stupid.
Port în mine, imposibilă fiinţă umană, un car întreg de iubire, dincolo de toate încercările venite de la oameni şi totuşi, uite că am ajuns să-mi fie teamă să o mai manifest. Mulţi cred că sunt naivă. Îmi convine. Mulţi încearcă să pătrundă dincolo de cortină. Bravo lor. Nu vor reuşi. Tu ai cam reuşit pentru că m-ai prins într-un moment de slăbiciune. Nu-i bai. Câştigul sau pierderea ta.
Totuşi te întreb: de ce nu renunţi? De ce rămâi într-o poveste care nu duce nicăieri? De câte ori vei mai lua de la capăt călătoria, dacă melcul şi-a scos la vânzare cochilia şi priveşte apusul ca un prizonier al cuvintelor tale? De câte ori acele tale vor mai pătrunde în cochilia lui schimbându-i geometriile, dacă spirala rămâne aceeaşi?


Îmi spun înainte de somn, învelindu-ţi fiinţa în iubire aşa cum am învăţat să fac pentru a-mi aşterne liniştea lăuntrului, că te iubesc, apoi spun iar că nu, că mă autoiluzionez şi coşmarul depărtării îl simt acut în tot trupul, apoi te simt învelindu-mă în acele tale, încălzindu-mi iar şi iar trupul, gândul, ca un strop mai târziu, să simt cum liniştită, inima strigă, sângele umple vasele iar şi iar cu fluidul vieţii. Adorm ca într-o răstignire armonioasă şi mă întreb o clipă înainte de adormire dacă tu primeşti velinţa mea…

- Emile Munier - portrait of a child 1880














sâmbătă, 28 noiembrie 2015

găseşti dacă vrei propriul har

copii se nasc, pleacă grăbiţi, prea grăbiţi, iar eu, ca într-o replică absurdă, mă perpelesc în a fi încă mamă, a fi ceea ce mi-am dorit din copilărie, ceea ce în jocul meu însemna zbaterea spre a fi formă plină în aerul pământului, a fătului înghesuit între ziduri, lăsat apoi să ţipe flămând între palmele celui care îi primeşte zbaterea, la prima trecere de porţi.
mi-e tot mai greu să nu trăiesc fiecare plecare de lujer pământean. nu sunt în stare nici să-mi închid ochii, nici să închid sunetului trecerea, nici să privesc undeva departe, izolată de tot şi toate, ciorovăind cu mine însămi despre orice altceva decât despre plecare, acea plecare către alte şi alte porţi ale cerului. şi atunci, ascult, văd, deschid larg porţile tuturor sunetelor şi absorb la nesfârşit durerea. simt cum este replicată la infinit propria-mi viaţă de mamă. aşa intru în 27 noiembrie, 30 noiembrie, 3 ianuarie, 14 ianuarie, 31 ianuarie, 9 februarie, datele bucuriei şi ale căderii sufletului meu îngrozit de braţe goale, de casa tăcută în care umblu ca o stafie fără scufie, în care îmi ascult râsul, urletul înfundat în perne, rătăcirile rostite, cuvintele scrise cum strigă la mine să le aştern ca să nu explodez.
atâta dor s-a prins în jungla care sunt încât odată intrată pe poarta durerii altor mame, mă împiedic de mine însămi, de orbirea în care m-am născut pentru a fi asemeni nenăscuţilor, sau mai bine zis nou născuţilor, înghesuită între propriile-mi ziduri şi ale umanului.
totul este ca o roată în care am fost şi încă îi mai trăiesc rotaţiile, încă mă mai agaţă dinţii ei când se îmbină cu alta şi alta, atunci când văd că intră şi alţi oameni, alţi părinţi în ea, mă îngrozesc trăindu-le aceeaşi frică de gol, de rătăcire, de chin pentru a se regăsi, pentru a urma iar şi iar drumul vieţii.
este cumplit drumul reechilibrării după plecarea unui copil sau a doi copii. nu contează că sunt băieţi sau fete. contează că odată cu fiecare pleacă mai mult de jumătate din viaţa ta.
rămâi cu un lest cu care în primă fază habar nu ai ce să faci. îl ţii în palme şi-l legeni crezând că-ţi va gânguri, că-ţi va surâde, că te va prinde cu palmele mici de gât şi te va săruta inocent. nimic se întâmplă, durere, disperare, teamă de inutilitatea propriei fiinţe o trăieşti, vina că tu mai trăieşti iar ei sunt acolo... acolo...
acea vină te copleşeşte mulţi ani la rând şi lupţi cu ea, ştiind că neputinţele omului sunt neputinţe şi că tu de fapt trebuie să priveşti în jur, să te aduni, readuni la nesfârşit privind în acel gol pe care cumva ai vrea să-l umpli cu ceva lumină. la piaţă nu găseşti, în jurul tău nu găseşti. ba mai vin unii şi alţii şi îţi închid gura cu tot felul de tâmpenii morale, estetico-sociale, estetico-relaţionale etc. pentru că ei nu pot înţelege ceea ce nu au trăit.
în marasmul acesta, tu începi să te ridici. nu te mai târăşti când plângi, rămâi pe verticală în faţa fotografiilor celor plecaţi, rămâi în picioare când te rogi, rămâi în picioare când dormi şi nu mai dormi, nu mai dormi.
găseşti dacă vrei propriul har, rătăcit între vrafuri de amintiri şi începi să scrii, sau să pictezi, sau să sculptezi, sau pur şi simplu să mergi către artă, către frumos.
mă gândeam zilele acestea ce înseamnă pentru mine privirea mereu înainte, adesea spre cer. nu ştiu dacă privirea spre amintiri este o privire în urmă. încep să cred că nu, pentru că în ele, în amintiri, m-am regăsit, m-am redescoperit şi-am început să mă învăţ cum sunt, ce pot cât pot, cât vreau să pot.
continui drumul acesta pe care cei de acum abia au pornit şi sper să vrea să meargă mai departe. cu inima, cu sufletul cu tot ceea ce este mai bun în mine le sunt alături, tăcut, de departe şi totuşi cred că foarte foarte aproape.
Domnul cu ei toţi.
numai curgerea timpului îşi poate spune cuvântul în aceste cazuri. e dureros dar am ajuns târziu să înţeleg că aşa este.
















răstignim

răstignim mereu prezentul prin El 
până când aripile i se deschid pe crucea mântuirii
noi rămânem pe aripi ca fulgii aspri ai necunoaşterii
ca nişte spini răsturnaţi din coroana înfierării adevărului Domnului
lanul lasă spicele să bată cerul închipuirilor
oamenii-şi cred puterea iluziilor şi merg şi merg şi merg spre niciunde
îşi lasă sinele în gara în care pe o bancă sau un scaun de metal
cineva îl aşteaptă pe cel venit demult
orb nu-L vede nu-L aude îi cere întruna ceea ce-şi cere singur lăcrimând
la fel ca un crocodil cu botul căscat spre minciună



candela verbului "a fi"



publică-mi timpul cât tastez un gând
viteza apăsarea şi bucuria că
încă pot să mă aştern cuminte sau furtunos
pe filele acestui prelung câmp de cuvinte absurde

ridică-mă atunci când cad la nesfârşit în uitare
privind câmpul de sensuri
şi-apoi, fără să ştiu, ascunde-mă
în cochilia unei metafore

ştiu că nu voi deveni perlă
- ăsta-i visul femeii -

când te saturi de mine închide scoica aşteptărilor
inutilul te va îmbrânci
odată cu lacătul şi codul pe care-l vei
reinventa la nesfârşit
păcălindu-mi umbra cu încă o eliberare

la răsărit veţi fi
tu şi scoica şi ecoul acela dulceag al iubirii pe care
noapte de noapte o trimiţi nevăzutului

niciodată nu se ştie ce sare de acolo
niciodată nu se ştie cine aleargă din întuneric
spre lumină cu candela verbului "a fi" aprinsă

tu aşteaptă liniştit
cu braţele larg deschise sau aşternute pe tâmple
 aşteaptă

Anne Marie Bejliu, 29 noiembrie 2015

dia-mono-log


mă-nchizi într-o celulă durere când trezită
deschizi în mine uşi de iarbă-amară aspră
molatecele sensuri aspiră spre trezire
mi-e mintea-nfricoşată de câte ori sunt şchioapă
şi-n câte văi căzut-am odată-ntr-o poveste
privită-mi este calea de sus dintre înalturi
apele se-ndoaie prin ele calc adesea
un simplu băţ şi zdreanţa metaforei rămasă
pe-o velă de niciunde spre nava-ncăpătoare
coaja de nucă saltă pe valuri uriaşe
reflexia luminii întruchipează fiul
pe care mângâierea-mi de lut nu-l mai atinge
zâmbesc spre el şi poate aşa mai simt căldura
Doamne ce fac atunci când sacul de clipe
se umple-n dor mărunt ca ploile-n noiembrie
când cad prin mine cor
de ceruri adunate uneori prea deschise
pentru micimea-mi trasă de carul neputinţei?
------------------------------------
**
coaja de nucă piere
prin valuri nimeni nu trece
bagheta nevăzută alungă iar furtuna
durere tu ce cauţi mereu prin mine-arsura
de câte ori la braţu-mi eu te invit

refuzi? revino iar când iarna-şi arată strălucirea
zăpezilor de viaţă de moarte-a tinereţii
şi bătrâneţii sfinte
durere, hai în dansul acela simplu-n care
tu eşti cetatea sură eu sunt regina sferei
ovalul să aşternem să adormim cuminţi
Anne Marie Bejliu, 28 noiembrie 2015

joi, 26 noiembrie 2015

lacrima anima



lacrima pură a copilului când râde
lacrima anima a visului
rostogolit pe obrazul părintelui

ploile cu faţadele clădirilor golite de soare
conturează sau au conturate demult
lacrima anima lacrima inocentia
şi lacrima cuvântului
de câte ori încerc să descriu fără patimă
ceea ce simt acum mereu acum
să râd să plâng să împletesc sinele
cu toate aceste trăiri

nu. nu-l îmbin cu nimic. îl las să respire
până la schimbarea de semafor
când apuc zdravăn sacoşile pline
de pomana care ar fi putut fi hrană
pe masa sărbătoritului

lacrima anima dansează în toate tălpile
prin care desenez sau conturez mişcarea
ca într-un dans al nebuniei sau simplu
al dorului de braţe pline de copii

Anne Marie Bejliu, 26 noiembrie 2015

două umbre


dansez singurătăţii jocul prin casă
simt cum două umbre îmi bat tactul
unei stranii bucurii
în care mă scald atunci când
vreau să rătăcesc trecut

una din ele râde când scriu poezii
stă pe umărul meu stâng îi simt răsuflarea
parfumul de înger băiat

cealaltă îmi strânge conştiincioasă poeziile
pentru ultima cină de taină
înainte de a sări în luntre

e o bucurie în a şti că în singurătate
două umbre păzesc taina poeziilor
râzând plângând prin mine
pentru un drum în care punctul final
este un nou început

Anne Marie Bejliu, 26 noiembrie 2015


bărbatul celor 24 de ani - Andrei Cristian Bejliu -



din chipul ploii încorsetat se-aşterne
pe frunza ruginie-a tinereţii
un mugur alb lăsat dizarmoniei pradă

iubire-n gând iubire-n glod pe stradă
copilul blond adolescentul palid
bărbatul celor douăzeci şi patru
de ani neîmpliniţi în viaţă
un vis călcat de roata indiferenţei

oamenii cântă râd rostesc nevoi
toate cuvintele îmi lunecă prin tâmple

nu mai contează sensul măştilor
din chit şi rău
contează chipul ploii-n care
câteodată întrevăd

pe frunza ruginie aşternut
un mugur alb care-nveleşte-ndată

privirea-mi într-o lacrimă-nnodată
zâmbindu-i liniştit pentru că odată
mi-a fost fiu viu
deplină bucurie nepătată

Anne Marie Bejliu, 26 noiembrie 2015


marți, 24 noiembrie 2015

căutări călătorii


între visele inimii și realitate se plimbă verbul ”a fi”, ca un pitic dintr- o istorie uneori prea grea să răzbată pragurile pe care mintea i le impune, contra unei singurătăți materiale.
de câte ori mă trezesc, simt durere în fiecare celulă a corpului fizic. neputințele reîncep să-și arate colții.
poate de aceea sunt tentată să aleg trăirea în somn, cu flashuri concentrate pe privirea clară.
încerc să supraviețuiesc logicii nu umane, ci acelei logici a Domnului, în care știu că regăsirea este considerată aproape ca un fanatism religios, când de fapt ea se numește simplu, credință, acea credință cu care am fost proiectați să venim aici, în ovalul fără patimi absurde al pământului, așa cum a fost el la începuturi creat. înțeleg contrariile existenței, înțeleg necesitatea dualității, cum înțeleg forțele contrarii care păstrează mișcarea existențială a întregului pământ. totuși ceva mă bulversează și acel ceva îl definesc în parte cu ajutorul nevoii de compromis a umanului, nevoii de comoditate care aduce cu sine toate războaiele interioare și exterioare din și dintre oameni.
totuși, unde poți să te trezești altfel, când fragmentele de adevăr există, sunt risipite concentrat pe câmpul libertății reale.
doare totul și alergarea de multe ori pe circumferința sferei încercărilor pare a fi singura soluție credibilă, pentru reluarea mobilității profunzimilor minții și mai ales, a elasticității legăturii neîntrerupte dintre a fi viu treaz și a-ți dormi în nesomn realitățile.
pe cine pot judeca dacă nu am voie?
pe cine pot bate ritmat în tâmplă pentru a/-l trezi, pentru a-mi dărui răspunsurile, dacă în mine totul se răscoală împotriva minciunii, iluziei, a minciunii picurate zilnic.
și, mai ales, unde mă pot redefini călătorind în sfera luminii reale,
când printre oglinzi totul se deformează anume pentru a nu-mi mai fi eu însămi mie adevăr?
piticul își continuă călătoria, ținând la braț antenele melcului plictisit adesea să-și mai poarte cochilia prin întuneric fără ca el, piticul, să aprindă candela în timp ce se roagă Domnului pentru un verb ”a fi” mai clar.
Anne Marie Bejliu, 24 noiembrie 2015




luni, 23 noiembrie 2015

între somn şi trezie - sufletul


cine aruncă vrăbiile deasupra oraşului?
unde cresc tălpile miriapozilor cu tălpi de înger şi, mai ales, unde cântecul mierlei aduce speranţă când totul devine negura din care ieşi pentru o clipă, pentru ca privirea să-ţi fugă spre arcuirile ramurilor?

mestecenii cântă în nervurile omului ca într-o biserică simplă.
în ea, îngerii fără tălpi primesc azima curată a viselor oamenilor când în rugăciune, pleacă fruntea redescoperind pământul în care tremură ca nişte fragmente de viaţă întruchipând zborul unui copil în jocul său neîntrerupt.
acolo mă ascund, atunci când prin mâna Domnului, devin picătură solidă din coloana creaţiei Lui. reînvăţ mişcarea gândului de fiecare dată. este alta, şi alta, şi alta, sau înnebunesc privindu-i arcuirile, sinuozităţile prin întreaga mea fiinţă?
cuvintele mă împresoară, ard. mai târziu, cuminţi, se aştern.
hălăduieşte sufletul între somn şi trezie.
poetul, care tot mai aşteaptă ca El să împartă darurile, rămâne ascuns după firimitura din tâmpla stângă a Uriaşului de iarbă. el devine pâine în cuvânt, lăsând aşteptării dreptul la vers, la curgere, la încercare, la tăcerea lumilor lui, între doi pumni aproape deschişi. el poate deveni azimă a propriei sale împărtăşanii dezvoltându-şi harul întru împlinirea fiinţei. fagurele de miere creşte, mierea uneori se zahariseşte. poate de bucurie, poate de prea mult aer, poate de prea multă inspiraţie aspiraţie... cine mai ştie logica Lui infinită?
poete, pe clipe umbrele dansează nebune şi tu pleci să cauţi iar şi iar vrăbiile. nu mai întreb de întoarceri. vin ele odată cu rostul lor nevăzut neauzit doar trăit. poete când...
Anne Marie Bejliu, 23 noiembrie 2015
                                                                                
http://www.mymodernmet.com/profiles/blogs/beautiful-and-dark-surreal-art



                      http://www.mymodernmet.com/profiles/blogs/beautiful-and-dark-surreal-art

încă odată verigă



mă strânge timpul ca o menghină
în mâinile unui mecanic priceput

nu mă scapă din strânsoare
nu-mi lasă vreme să evadez

aşchii sar din mine sub pila aspră

metal superior sau inferior
oricum aruncat retopit reevaluat
într-un infinit de încercări pentru recuperare

uneori, la final, cu simpatie se transformă
într-o nouă veche verigă a lanţului existenţei
pe fiecare latură a pilei zimţii râd
 transformă scrâşnetul metalului
în bancul cel mai bun al prezentului:
evadarea eliberarea prin cuvânt

duminică, 22 noiembrie 2015

miriapodul fără tălpi


tata plimbă privirea
dinspre cer spre pământ
amestecă orbilor paşii apoi
văd cum cad literele lui noiembrie
printre trecători
pe zebra din faţa magazinului
un copil ridică mingea ovală
cuburi colorate umplu strada
până la refuz
tata râde în cer
tata îmbrăţişează aerul
vorbeşte în limba îngerilor
fără tălpi
tata, când oamenii dansează în cer
pe ce tălpi lasă ecoul rostirilor
sau poate că acolo tăcerile
apasă tâmplele orbilor
iar ei adorm liniştiţi
cum e tată jocul şi dansul
şi cum sunt pietrele din grădina
Domnului
pe câte umbre dansează
Dumnezeu
şi câte braţe îi rămân
miriapodului
când descalţă tălpile de înger
umplând aerul
cu sinele său dacă pe tine
te simt acum îmbrăţişându-mi
sufletul
Anne Marie Bejliu, 22 noiembrie 2015














miercuri, 18 noiembrie 2015

ipohondru


de multe ori spun prostii
încătuşându-mi spiritul
între virgulele în care statica
îmi copleşeşte fiinţa
poate de aceea încă nu reuşesc
să afirm că pot medita
încă dau prea mult din mâini din ochi
din toate cele aparţinând corpului
încă le simt durerea
încă resimt golul în care mă scald
încă resimt plinul necesităţilor
încerc să spun altceva dar
între mine şi oglinzi
fisurile încep să-şi arate colţii
şi atunci afirm că aleg tăcerea
în fond îmi afirm sclavia
de nevoia de a fi
mişcare materială a globului de laşităţi
din care uneori cred că evadez
o zală rămâne
sub pătura de cuvinte
ştiu că există
ştiu că magnetul nevoilor
mă va atrage iar şi iar
în lanţul de colivii din care zborul
pare posibil
el pare o boală în care
mă vizualizez
ca pe iluzia eroului eliberându-şi fricile
în mijlocul manifestării
unui rol aproape uriaş:
cel al ipohondrului
să fie oare aceasta
definirea cea mai corectă a omului
să fie oare mersul pe ape
iluzia frumoasă a libertăţii
şi atunci ce-mi rămâne să fac
decât să merg până la capătul scenei
şi să-mi arunc rând pe rând mental
mâinile picioarele toate cele care
au o aparenţă de libertate
să alerg să le prind în cădere
crezând că m-am regăsit
------------------------------
păcăli-mă-voi tandru
în toată această beznă
om prin om pe om un pom
pasul atinge pământul
pământul înghite pasul
livezile sufletului
înfloririle spiritului
Anne Marie Bejliu, 18 noiembrie 2015

vineri, 13 noiembrie 2015

Fragment din "Fărâma de piatră" (Visul de a fi mamă)

În 1991, când s-a născut Andrei, prin cezariană, aveam 23 de ani, n-aveam telefon mobil şi telefoanele cu fise din spital erau mai mereu stricate. L-am născut în Spitalul Pantelimon din Bucureşti. Exista un drum care lega spitalul de policlinică. Nu mai urcam atâtea scări. Găseam pe la etajul unu sau doi cu noroc telefon cu fise funcţional. Operată făceam cred că vreo 20 de minute până la telefon, dacă nu mai mult, că abia mă mişcam. Îmi era o frică groaznică pentru că nu era lumină pe coridoare, numai acolo unde era telefonul, adică la scări, cum spuneam noi, internaţii.
Noaptea nu era pază şi intrau diverşi să doarmă pe băncuţele de lângă calorifele spitalului. Unii erau beţi, alţii umblau prin saloane, noi nu le puteam încuia şi ne era frică. Abia dacă ne odihneam. Nu ştiu cum este acum. Unele secţii au uşile cu interfon acum şi există pază din câte ştiu de când a fost tata internat după accident.
Cam asta era situaţia. Se comportau urât cu noi, gravidele, cei de acolo. Ne distram între noi, ne împrieteneam şi ne protejam. Măcar atât aveam parte de frumos omenesc.
Coşmarul acelui drum aproape noapte de noapte mă urmăreşte şi acum.
Am stat acolo o lună jumate internată.
Cred că acolo am învăţat metoda nespusă de nimeni până atunci de a-ţi muşca frica din dorinţa de neabătut de a fi mamă.
Să nu uit. De multe ori supa pe care o primeam de acolo era plină de mormoloci din paste sau din ce foloseau ei la preparat. Mi-au spus ai mei că-mi vor aduce ei supă de acasă, proaspătă, dacă am poftă (deh, eram gravidă încă, ultima lună şi apoi... alăptatul...
Da... Alăptatul m-a scos din toate relele de acolo numai că am avut un incident cu o individă care nu ştiu de ce a fost angajată tocmai la nou născuţi dacă avea dosar de boală... era schizofrenică. Într-o zi m-am dus să alăptez băiatul şi ia-l de unde nu-i. Am prins-o pe individă dându-i lui Andrei lapte praf verde, în ultima clipă, înainte să apuce copilul să înghită ceva. I-am tras una peste mână tare, am strigat tare după ajutor şi am luat repede copilul în braţe să nu înceapă să se agite.Eu aveam din plin lapte şi mare dorinţă de a-mi hrăni puiul. Îmi era frică să nu facă vreun stop respirator de la plâns. Andrei a scăpat prima dată atunci, de moarte.
Anne Marie Bejliu, 13 noiembrie 2015

spre 27 noiembrie - cu gândul la Andrei Cristian -


broasca ţestoasă mă priveşte
înainte să o iau la fugă prin holurile labirintului gândirii
tocmai pregăteam fragmentul de carte în care
visul din maternitate se repeta la nesfârşit
alergam năucă prin spital
continuam cu holurile policlinicii
în căutarea unui telefon
noaptea târziu am ajuns am sunat
am auzit glasul mamei. m-a liniştit
operaţia mă durea îmi căutam băiatul
şi acum îl caut printre amintiri
labirintul amintirilor parcă-i mai clar
cel al gândirii complică gesturile trăirile retrăirile
mi-e frică de mine însămi când alunec în el
m-am întors în salon urmărită de închipuiri
în spital intra cine vroia
cine dorea binele şi cine dorea răul
simţeam nesiguranţa în sângele clocotind
odată cu laptele matern dăruit zi de zi ţie, Andru Leandru
prieten plecat departe acum
nu ai ars nu ai luptat cu flăcările indiferenţei
ai învins moartea de atâtea ori
mâine poimâine în sufletul meu
tu împlineşti 24 de ani
sărbătoresc simplu gândul că am fost mamă
şi poate că mai sunt
tu nu ai plecat
tu mai dormi un pic pe frunza de măslin
a tăcerilor tale blânde
tu dormi aşa cum am repetat de mii de ori
după ce te-am văzut pe patul de fier
cu pieptul gol inima tăcută te-am învelit să nu-ţi fie frig
şi parcă ai zâmbit
zâmbeşti mereu de dincolo de moarte
mă îmbrăţişezi acum cu mâinile eliberate
de strânsoarea bolii de durere şi de orbirea mea
de a mai fi acum vie când tu...
de ce aud glasul tău în noiembrie mai puternic
mă întreb disperată de neputinţa de a mă desprinde
dorul mă leagă strâns mai strâns de zâmbetul tău
tu eşti fluturele eu sunt piatra
şi treptele acelea roase-mi sunt viaţă
poate că ai umplut ulciorul de gânduri
poate că pereţii lui au rămas imprimaţi cu zâmbetul tău
încă vibrează încă-mi cuprinde inima cu viaţa ta
hai la mama, hai puiule, hai...
Anne Marie Bejliu, 13 noiembrie 2015


scamator ieftin


râd şi râd şi plâng şi plâng
apoi iau de la capăt un ciclu ciudat în care
umbrele şi umbrelele imită ploile
râd şi râd plâng şi plâng
cu demenţa nedeclarată a omului sătul
să mai aştepte materia să-i împlinească visele
înşirate deşirate în ani pe file închipuite
mimez împlinirea şi mă gândesc la dualitate
cum poate fi un om împlinit
dacă în el dualitatea pictează compune muzică
iubeşte şi urăşte în acelaşi timp
tace şi urlă de durere
lacrimile lui sunt şi de bucurie şi de tristeţe
şi peste toate
credinţa uneşte toate capetele
pentru ca mai târziu oglinzile să se spargă
el să privească prin cioburi viaţa
să o ia de la început tot frânt zâmbind demonului
dacă viaţa urmează dansul spiralei cum
omule cât de mult semănăm cu toţi ceilalţi
când nevăzutul devine văzut
când prin mine tine toţi
totul devine aproape limpede
când peste toate şi tot soarele
arde mângâie luminează lasă să crească
sămânţa pasului dintâi mereu cel dintâi
cum
Anne Marie Bejliu, 13 noiembrie 2015


cum am reuşit să râd


de când ai plecat muşcă din mine timpul cu sete
ştiu că nu există
ceva din sensurile lui atacă şi doare neîntrerupt
mulţumesc mamei că luptă cu sine pentru a ne fi
liberă să urlu aştept semnalul eliberării
cândva un copac va deveni talpa
sau miriapodul care-şi trage seva din materia
în care mă zbat să rămân om
viermii cunoaşterii aţâţă flăcările
undeva trompeta sună a linişte
zgârie norii din tabloul niciodată finalizat în care
o cheie atacă tâmplele memoriei o obligă să cânte
mima începe
zâmbesc spectatorilor simt cum pe ziduri
urcă un copil fantomatic
râd la atingerea jocului lui
strănut împroşc anotimpurile cu mine
mim am fost mim păstrez tradiţia umană a fericirii
caut bucuria neîncetat chiar şi atunci când
lângă mine pe banca aşteptărilor îmi dă coate
Doamne cum am reuşit să râd când în mine
pădurea se umple de urletele lupoaicelor
în căutarea puilor cum
Anne Marie Bejliu, 13 noiembrie 2015


dans pe meterezele de pâine



orbi dansăm pe meterezele de pâine
cântăm alegerii poemele
şi o zdrobim în stagnări repetate

ne atingem când şi când sufletele
cu tainele iubirii
cu tainele emoţiilor reinventate mereu
pentru a fi aparent unice

în fapt acelaşi frig ne înconjoară
cuvintele rostirile ameţesc singure într-un salt
prelung calculat de matematicieni
pentru o explicabile clară la conferinţele de pace
abstract pictată de gesturi

pe pânzele nimicului ne răvăşim în fapt singuri
şi căutăm ceva-ul acela minunat
care încearcă să ne trezească
încearcă să ne anime

trăim totul într-o ardere continuă
nicicând completă
pentru a nu strica ordinea repetatelor legiferării

de undeva de sus dinainte de cer
ni se impune fuga
cerul ne lasă liberi să ne alegem moartea
păcălindu-ne cu încă o zi încă o alee
în parcul solitudinii

pasul dintâi alege cuvântul dintâi
nealterat de cântecul fals al reptilienilor

omul dansează pe meterezele de pâine
 în aşteptarea glasului Lui
El cântă mereu mut
noi credem că îi atingem pocalul

ce păcăleală frumoasă este viaţa
sinuoasă atingere a cerului de braţele miriapodului
ca într-o fotografie color în care
mâinile personajului învelesc soarele
la apus sau la răsărit într-o inimă imaginară

Anne Marie Bejliu, 13 noiembrie 2015


miercuri, 11 noiembrie 2015

arzi timpul zilnic


în căuşul palmelor
printre hărţi 
drumuri se deschid neîncetat
hăul te atinge
omule cu demonul şi îngerul în gluga
căptuşită de gânduri
te arunci când şi când
printre ierburi virgine. te alină
te alungă apele cuvintelor nerostite
teama te arde
interiorul devine peştera în care
în urma ta rămân hieroglifele
picturile sculpturile minţii tale nărăvaşe
pe cine chemi prin cerul peşterii
când prin tine demonul saltă
iar îngerul întinde aripile
imitând zborul spre înălţimi
şi unde inima ta bate
se naşte timid sărutul stalactitelor
şi stalagmitelor vieţii tale
pe unde calci
atunci când mersul pe ape
mai are file de parcurs
iar arcurile de poduri
peste secunde sunt frânte
scările de sfoară te ajută sau
colţurile de stânci
între răsărit şi amurg
câte bătăi de inimă zdrobeşti în metafore
când te opreşti
azima cerului te înveleşte
sau noaptea
lasă veşminte de neguri în sufletul tău
aprinde candela spiritului
omule cu demonul şi îngerul în gluga
căptuşită de gânduri
aleargă din stea în stea
şi lasă Domnului răutatea zilei
stinge timpul paşnic
după ce spiralele flăcării încep să te asculte
taci şi urcă inimii floarea
pe scara pe care
niciodată nu o termini de parcurs... urcă...
Anne Marie Bejliu, 11 noiembrie 2015

piatră în piatră


încerc în fiecare clipă să înţeleg de ce din piatră scot de multe ori esenţa încercării şi totuşi atâtea lesturi sufocă inima gândului în care regăsesc lăcaşul propriei inimi. să fie acel joc piatră din piatră în piatră dansând într-o logică pe care cu greu mintea omului îl cuprinde?
pe fiecare colţ al stelei, cele cinci vârfuri prin care trec în fiecare fracţiune a vieţii, regăsesc fărâma necesară acelei fracţiuni de viaţă.
pe când întregul? pe când tăcerea profundă în care cântecul se va auzi clar, nesfărâmat de furtuni?
pe când în mine va creşte fără să mai scadă, cuvântul dintâi în care ştiu că mă pot regăsi total, fără teama că prin el, deschid porţi întunericului inventat de oameni, cel artificial impus de cei ce vor să domine sufletul , mintea, spiritul omului care vrea să evolueze firesc?
să fie de vină dualitatea? de dualitate nu scăpăm. asta este sigur.
unica bucurie este că întunericul Lui prinde în petalele lui lumina. pe ea o căutăm toţi conştient şi prin subconştient şi ăsta ne este drumul spre lumină.
am privit de multe ori în întuneric sinuozităţile trupului flăcării lumânărilor sau ale lumânării aprinse. dansul ei mă fură mereu şi la final, când firele de ceară dispar în lacrimile simple ale stingerii, mă simt în parte frustrată de încetarea dansului dar pe de altă parte simt eliberare. metaforic vorbind, să fiu eu fitilul acela ars? poate da, poate nu... nu ştiu...
spune "în textul alchimic al lui Zosimos din Grecia antică că există o imagine asemănătoare" acestei căutări perpetue a fiinţei umane:
"mergi la izvoarele Nilului şi acolo vei afla o piatră care are spirit (pneuma). Ia-o, sparge-o, vâră-ţi mâna în ea şi scoate-i inima afară: căci sufletul (psyche) îi stă în inimă".
piatra, inima ei, lumânarea, fitilul ei... toate sunt una şi ce rămâne din tot poate fi punctul de viaţă al prezentului perpetuu al fiinţei.
dar dacă în inima pietrei mai este o altă piatră?
Anne Marie Bejliu, 11 noiembrie 2015

duminică, 8 noiembrie 2015

cel mai puternic dop de plută


privesc urmele numelui tău
după o ardere şi minciuna zilnică
primită în polonicul nerăbdării iresponsabilului
vorbim
îmi promiţi că dialogul există sau va exista
calc pe urmele numelui tău
caut istoria lui în fiecare literă
cineva spunea ieri spune şi azi că
dintre două dopuri de plută cel mai puternic sare
cel ros de şoareci până la saturaţia sticlei
de vin în care fiecare îşi scufundă amarul
rânjind zilei sau nopţilor de taină sforăitoare
pe unde şi încotro calcă iarba prostia
nu mai contează
tu îmi tot promiţi că ceea ce facem
între două circumferinţe de cercuri aflate
în planuri paralele, se numeşte dialog
primesc numele tău prietene pe tava unui alt fel
de botez în a cărui desfăşurare intră
prinderea mâinilor
cum necum ne prindem mâinile
şi dansăm tăcerii ritmul
adevărul
buimac se trezeşte apoi adoarme pe
filele dialogului nostru reinventat
Anne Marie Bejliu, 6 noiembrie 2015

ieşire în larg - blajinilor mei pui -


aţi pornit din mine 
ca dintr-un nod de drum
cunoscut îngerilor coborâtori de har
aţi ieşit în largul geometriilor umane
nu ştiu dacă v-aţi întors
sau simplu salutaţi şi acum
asimptotele cunoaşterii raţiunii
ştiu că între două sfere
vidul şi plinul îmbrăţişează sufletul
dincolo de somnul ei
voi vă întoarceţi mereu
vă simt căldura de câte ori
raza înţelepciunii mai prinde timid
câte o nervură de bucurie
dorul este geometria raţiunii arse
sau este pur simplu el însuşi
parte din sinele nicicând cunoscut
mereu indivizibil invizibil invincibil
Anne Marie Bejliu, noiembrie 2015

lucru absent


sunt lucrul absent al căutărilor mele
peste toate gesturile
căutarea ridică apoi înalţă mâinile 
pe podeaua cerului
într-o rugă a privirilor întrebător articulate de buze
murmurul gândului lasă mintea să alerge
printre imagini iluzorii
cândva voi găsi lucrul absent
acum îl privesc de dincolo de cortina
în spatele căreia o oglindă
mă îndeamnă să mă uit printre alte oglinzi
pentru ca regăsirea
să-mi fie dar de Crăciun
când voi aprinde prima candelă
printre darurile încă nedescoperite
ale bradului fiinţei mele răscolită de dor
în fapt totul se întâmplă matematic:
geometriile caută geometriile
aşa cum omul focului
caută dovezi prin care să înţeleagă
cauza incendiului şi mai târziu
să-şi înţeleagă propria stingere
ca o cenuşă dorul
aruncă geometriile în aer
printre ele
lucrul absent strigă îndurare
Anne Marie Bejliu, 7 noiembrie 2015

pe bâjbâite drumul se reface


cunosc fracţiunea de cauză pentru care n-am transformat alte fiinţe în propriu-mi vis.
îmi spune ceva din interior că oglinzile nu pot deveni vis atâta vreme cât se sparg,
cât cioburile taie cât realitatea lor este fragmentare în corpul material şi corpul sufletesc,
pentru ca într-un târziu să realizezi că prin tine gândurile altora au reuşit să spargă sfera în care tu cu adevărat vrei să ajungi să păstrezi flacăra gândului dintâi nealterată.
de câte ori am crezut simplu că cineva îmi poate fi vis, m-am retras ca o broască ţestoasă în carapacea ei căutându-mă pe mine însămi.
nu cred în idoli şi am reuşit să scap de ei, tăindu-mă mereu în propriile-mi cioburi de voinţă.
le-am resimţit tăişurile multiple pentru ca mai departe,
călătoria să-mi fie tot cu hopuri.
totuşi cred că idolii sunt praguri şi autoblocaje în pragurile deja existente.
în ei te poţi lovi cu centrul frunţii, rămânând orb fizic, nu numai orb uman, aşa cum toţi ne adunăm în faţa nevăzutului declarându-ne frica.
unii apucă pe bâjbâite câte o cărămidă îşi caută pieptul şi-l lovesc sacadat.
se declară curajoşi.
alţii dau un pas înapoi, pe bâjbâite caută mâini, le apucă zdravăn şi tremură până când, în linişte, mâinile devin rând pe rând umbre, contururi calde sau de răcoare.
din acea clipă necunoscutul devine întunericul în care aprinzi candela interioară şi te rogi.
transpiri abundent în memoria crucilor adunate şi taci.
lacrimi prelinse pe obrajii orbului refac la nesfârşit drumul...
Anne Marie Bejliu, 8 noiembrie 2015

Punctul central al durerii de viaţă


Mă înscriu într-un interval care nu ştiu dacă se repetă sau rămâne mereu acelaşi. Ce anume se repetă poate că numai mintea construieşte neîncetat, rostogoleşte minciuni sau fragmetări de argumente ale adevărului.
Există adevăr? Există acel ceva pe care-l privesc atentă cum dispare într-un punct, când oboseala mijeşte ochii, rânjeşte din toate colţurile camerei ca o fiară fluidă, imprimându-mi trupul, sufletul, inima, cu acelaşi cod mereu dual, mereu plin de cifra obsedantă doi.
Nu mai ştiu dacă mai aspir la ceva. Mint. Aspir la linişte.
Nici singurătatea nu mi-o lasă în fibrele zvâcnind plictiseală densă.
M-am plictisit de mine însămi şi încerc să privesc lumea ca fiind nouă. Ratez tocmai verbele, pentru că statuile ascund în ele viaţă,
oamenii ascund în ei viaţă, oglinzile statică, eu însămi mă ascund de mine aproape cu frica de a nu mai descoperi ceva care poate fi ucis din faşă de exterior.
Vrând să mă eliberez, mă afund tot mai mult într-un interval din care nimeni nu scapă.
Cum spune Fernando Pessoa: "Asist la mine însumi". Da. Eu asist la mine însămi. Mi-ar fi plăcut să spun "însumi". Am ratat ocazia sau mi-au ratat-o împletiturile frumoase ale codului genetic. E bine şi femeie, totuşi ceva mă sufocă aici. Fug prin interval căutându-mi selfiul cel mai potrivit pentru a mă păcăli cu înălţarea fiinţei.
Nu mai văd în juru-mi, nici în depărtarea nevăzutului, poarta prin care scapi, apoi te întorci de zeci de ori să îmbrăţişezi familia.
O senzaţie de rătăcire mă apasă de când ai plecat tată, la Domnul. Când trăiai, mă simţeam oarecum definită şi luptam să ovalizez definirea, să o perfecţionez atât cât îmi este dat să o fac. Simt că acum am luat-o de la zero şi urlu în mine noapte de noapte să nu deranjez exteriorul adormit, mereu adormit.
"Nu aspir la nimic. Mă doare viaţa. Mi-e rău acolo unde stau şi deja rău acolo unde gândesc că aş putea sta." - Fernando Pessoa, "Cartea neliniştirii"
Uite un punct din care să pornesc... punctul central al durerii de viaţă.
Anne Marie Bejliu, 8 noiembrie 2015

duminică, 1 noiembrie 2015

băltoacele momentului


fug cu disperare printre băltoacele momentului.
arde ceva în depărtare şi totuşi atât de aproape, încât simt cum în mine totul se prelinge neîncetat către uşa tuturor cuştilor în care m-am închis cu propria gândire.
pe fiecare stâlp există o scânteie care, ori va înălţa, ori va ucide semeni, când ei vor lăsa în braţele banalului sfera de lumină din care şi în care, sinele lor dezvoltă bucuria de a fi.
arsă şi ea, sinele fuge dincolo de barierele urâtului, topeşte totul în cale.
spre unica ieşire a vieţii aleargă toţi, cu braţele aninate de distracţia devenită moarte în secunda în care ignoranţa, intoleranţa, ura, micimea fiinţelor aproape umane, lasă în locul siguranţei garduri pe care scrie cu vopsea albă: protecţie.
şorţul fiecărui alergător este zdrenţuit. în mâinile lor, pocalele disperării ciocnesc în onoarea unui război inutil.
nimicire, groază şi iluzia frumosului - asta se serveşte zilnic la concertele toamnei în care, nici frunzele nu mai primesc bucuria ruginei timpului.
s-a terminat totul. fumul greu a aruncat în stradă arta. a rămas o singură voce pe patul unui spital, cu unica graţie a salvării unui fir de viaţă, devenit fir de cenuşă - amintirea unei tinereţi urcânde pe crestele muntelui aşteptărilor curate.
totul şi toate coboară în bernă iubirea, credinţa, bucuria de a fi om.
de câte ori toamna lunecă spre iarnă, cineva ridică iar şi iar cruci, altcineva aprinde drumul candelelor şi altcineva împarte pietrelor din asfalt flori, pentru ca în primăvară totul să ridice iar şi iar glasul vieţii, împingând spre răsărit steagul unui vapor fantomă al tinereţii celor ce prea grăbiţi pleacă dintre noi, cu tinereţea pe buzele arse de vise.
miriapozi cu tălpi de înger arşi în patimile minciunii, oamenii cresc şi scad în grabă în fiecare noapte ridicând răsăritului cale...
Anne Marie Bejliu, 1 noiembrie 2015