clepsidră umbră

în fiecare glas e o izbândă-anume un fir de praf dintr-o clepsidră umbră cândva s-a spart acum se re-ntregeşte liber să cânt mă înfirip pe creste floare de colţ rămasă-n vânt ninsori ................... petala aspră lunecând pe văi privire ascuţită-n fiecare vârf sunt stea amară sau ultim amurg pictat de an prin vii --------------- o cruce-n care se adună întreaga turmă de speranţe urnă în care stă cenuşa umedă să curgă cuvânt de dor risipa unui pas răsfrângă întreaga viaţă prin moarte retrăită în fiecare glas există-o simplă undă din ce a fost din ce-a rămas în dungă privirea răscolită de un vers sau de o rugă din cartea sfântă veşnica spirală să ajungă ovalul unei vieţi clepsidră umbră... Anne Marie Bejliu, 23 octombrie 2016

tu atinge amfora

lasă-mă să-ți ating fruntea cu viața mea vei înțelege că te iubesc printre sloiuri de gheață poezia nu tace sculptează păsări neobosite zboruri bătăi asurzitoare devin ritmuri de tango înainte să umple marea de vals tu atinge amfora cu privirea dansul a început demult

scoici de platină

zi de zi îi expira timpul/ el lăsa pe fiecare filă câte un cuvânt/ sau cifrele tainelor sale// nici el nu mai ştia de unde vin/ toate acele cârduri de păsări tot mai rare/ în timp ce hrănea ceasurile/ cu sinele zdrobit între ziduri// lăsa în urma lui mirul cunoaşterii/ şi pentru că iubea copacii/ ei îl primeau în dansul lor de câte ori/ le promitea picătura de apă/ lăsată mereu la rădăcina vieţii// am intrat în căsuţa de piatră/ am simţit cum zâmbetul lui învelea/ toate punctele întunecate ale coliviei în care/ sufletul lui respirase mereu bucuria de a fi om// în mine timpul şi-a pierdut aripile/ am rămas pentru o fracţiune de gând blocată/ chiar dacă toate simţurile îmi erau în alertă// ştiam că trăieşte. ştiam// am făcut un pas spre niciunde/ şi m-am oprit în faţa zidului/ pe care el lăsase amprentele/ tuturor zborurilor pe care/ le numea atunci plajele inimii sale// în fiecare fir de nisip am intrat/ simţindu-i iubirea/ în fiecare fir de nisip am pătruns/ visând perla pe care el/ o tot sculpta şlefuia în plin vulcan creator// m-am trezit în afara căsuţei de piatră/ cu mâinile pline de dor mângâind aerul care/ îmi povestea înnebunit despre zborul lui/ printre scoicile de platină/ ale cerului Anne Marie Bejliu, 25 septembrie 2016

poate numai Icarul ştie

bătrânul profesor privea peretele/ în sărăcia lui materia devenea desen/ desenul aerului prin tâmplele sale obosite/ uriaşul continuum al trăirilor/ umplea zidul din cărămizile vârstelor/ cu viaţă gândind moartea ca pe o luntre/  aşteptându-i pasul//   tăcea privea îşi lăsa ruga să scapete/  printre boabele de muştar ale iubirii de cer/ apoi colora fiecare fibră a gândului/ cu câte un fir de lavă//   vulcanul aştepta prin colţuri de stânci/  nevăzute doar auzite/  numerele magice ale nerostirilor lui//   ca un poem neterminat/  răbufnea mereu deasupra/ tuturor bucuriilor lui infinite/ şi-l răsturna ca pe un lujer matur/  printre bogăţiile verbului "a fi"//   fiecare a venit a tăcut/  a furat câte un fir de piatră/ până când zidul a rămas umbră vis//    prin el a izbucnit într-o zi soarele/ poate numai Icarul ştie cât zbor înfiripase bătrânul profesor/ înainte să devină pasăre a focului lăuntric/ luând cu sine toate verbele pe care omul/ le macină în sine apoi le închide/  între pietrele fricii//   lacăt pune/  şi codul rămâne mereu/  cel al fiinţei lui mereu setoasă de adevăr// ------ în fiecare dintre noi/  zace un bătrân profesor care încearcă să zboare/ printre arcuirile infinitului

 Anne Marie Bejliu, 25 septembrie 2016

în mine taie cineva un măr prea copt

se tânguie

viaţa pe coasa morţii

lemnul copacului strajă

de frunze rădăcini şerpi

prin inima corbului

în inele răsună toamna

ca o prelungire de braţe

soarele stinge aprinde

melancolii

melancoliile ruginii

în cruci de cuvinte

se aştern

peste păsări zborul

Icarul

şi ceara candelelor

în ochi de copil modelează

jocul

în mine

taie cineva un măr prea copt

înţeleg viaţa

de pe marginea tâmplei curge

transpiră vieţile morţile

drepte înfig stejarului

umbra

pământul rădăcina şi taina

toamnei

prin cărţi ceaiul servesc

Anne Marie Bejliu, 15 septembrie 2016

creaţia înalţă o clipă

încă îţi aparţine
verbul a fi
sau poate că
păcăleala
este ca o peltea 
pe care
o întinzi pe azimă
înainte de
modelarea cuvântului

pe tălpile tale
am citit prezentul

uite că a devenit trecut
şi
punctul acela
de prea departe
ne priveşte

mir laşi să coboare
pe rănile adânc încrustate

piatra din care statuia
a ţâşnit
cred că zâmbeşte
sau lacrima
pe care o văd acum
mai clar
e ca o daltă fină
o sapă iar şi iar şi iar

dar unde-i mâna care-i
poartă forma
crucea gândul izolarea

creaţia înalţă o clipă
apoi prăbuşeşte malul
totul devine iar un tot

tu continui să-mi citeşti
în căderea pleoapelor
somnul adânc străjuit de
cuvintele nescrise

eu continui să desluşesc
tainele hărţilor
de pe tălpile tale
altcineva ne citeşte
rândurile
şi scapă de sine
într-o fracţiune de creaţie

câţi radicali se vor naşte
surpând alt mal
născând alte ţărmuri
ca totul să fie iar un tot
un tot

Anne Marie Bejliu, 16 septembrie 2016

restul e tăcere

cu inima-n cub şi sufletu-n sferă
pe marginea timpului
răsucesc porii pielii într-un cuvânt 
pe care nimeni nu ştie a-l rosti cu inima curată

îl gândesc privind cerul
apoi centrul de foc al furtunilor interioare

mă doare un punct
nu-l aleg niciodată
el mă alege

mă aruncă departe de el
transformându-mă într-un yo-yo
din carne oase articulaţii ruginite

ca un meşter priceput mă repară de fiecare dată

semnul binelui arcuieşte încercările
până la ki-ai-ul fiinţei
ca un premergător al rostirii învingătorului iluzoriu
al unui fragment de rău închipuit şi el

pe marginea timpului
cântecul rămâne să numere
urmele adânc presărate pe ţărmurile devenite
bucurie a mării

implozie în cub explozie în sferă
restul e tăcere…

Anne Marie Bejliu

fuga în derivă

adoarme viaţa

într-un pumn de vorbe

goale golite

risipind arome

pe farfurii se-aşterne-n

umbre toamna

cu vârste mult mai multe

spre niciunde

culcuş de gânduri

îmi voi face-adesea

sub talpa unui cuib

de păsări spin

cu jocuri nejucate

prea jucate pe o masă

ruleta fără capăt

să mă ţeasă

în pânza vieţii

lumină reculeasă

tocmai când rodul copt

dispare-n ceaţă

mă muşcă viul

mă ridic şi las

pe file aspre

cuvinte vechi

şi noi deopotrivă

se simte-n toate

rostul norul sensul

şi rodul minţii

fuga în derivă

Anne Marie Bejliu, 17 septembrie 2016

tăcutul orb

cândva tăcutul orb din mine

îşi va mai sparge-odată umbra

sub piatră se va potoli orgoliul

şi-atunci abia mă voi putea numi dreptate

dreptatea vieţii şi a morţii deopotrivă

prinsă în odgoane

pe un butoi cu pulberi prea încinse

mă răvăşeşte-un gând şi-l spun şi-aici

şi poate şi niciunde

răspunsul vine el de am răbdare

spiritul nostru-i un bărbat un clovn

sau o femeie răsucită-n coiful

aceluiaşi bărbat în care

totul s-a învelit în taine grele

lăsând doar trupul să-şi urmeze cale

printre geometrii de spini de mărăcini în floare

cu rodul neştiut anume

omul îi spune măr muşcat

pe care-un şarpe

în coborâre şi-n urcare îl mângâie

prea rece şi îl frânge

în palma omului şi-n file scrise ilizibil

într-o carte

cândva tăcutul orb din mine

se va prinde

şi-şi va mai sparge-odată umbra

căutând necăutând culoare

pentru o clipă albă-n care

va prinde-odihna-n pragul de răcoare

Anne Marie Bejliu, 17 septembrie 2016

Domnul Profesor Ioan-Mircea Popovici despre romanul "Cuib de păsări spin, cuib de jocuri nejucate"

Ideea autoarei este cuprinsă-n propria mărturisire: “Viaţa mea acum este o aşteptare
înfrigurată a unor plecări, apoi va fi a unei aşteptări a propriei mele plecări.
Între timp, am ales să scriu şi o fac atent, mai furtunos sau mai calm, pentru vindecare.
Acest roman, sau cum s-ar putea numi el, este pură autoterapie, pentru că în ultimii
patru ani am avut şi bucuria şi amarul pe care le găseşte fiecare, atunci când caută
un punct de sprijin, dincolo de credinţă, un pic mai jos, într-o fiinţă umană”.

Un celebru citat al lui George Bernard Shaw spune: “Dacă tu ai un măr şi eu am
un măr şi facem schimb de mere, atunci tu şi eu vom avea în continuare un măr.
Dar dacă tu ai o idee şi eu am o idee şi le schimbăm, atunci fiecare dintre noi
va avea două idei!”
Această carte este o ilustrare a acestui citat.
Comunicarea cu autoarea a inceput cu o problemă de iconografie.

"Ioan: - Vezi dincolo de unicorn însemnele din icoană. Vreau și eu să știu chiar acum.
În loc să stăm în neputințele zilei, pe urmele integralei cu făina de 7 nule, dăm drumul
la bila Arhanghelului Mihail, pe scara muntelui de cretă a Tympului, cu nodurile lui
acum și atunci, pe cercul magic al bucuriei, să fie-n binecuvântare după credința ta.
Spune-mi ce scrie pe bila Arhanghelului și-n plus... portativul Y-ului, ține-n el taina
cântecului… izvor de bucurie-ți doresc prin proba "întru bucurie". Poate-ți pare
ciudat, dar icoana aceasta mă interesează, pentru că este un fel de traducere divină
a sintagmei mele "am dat drumul la bilă", care se rostogolește-n interiorul meu
pe atâtea scări pe care le găsesc în afara mea ca și cum.
Anna: - De fapt, drumul la bilă a fost dat de Iisus omenirii, întru credință, iubire,
adevăr, nu Sfântul Arhanghel Mihail. În unele icoane cu Mântuitorul, în mâna Sa
stângă ținea nu Cartea Sfântă ci o sferă. Poate că acea simbolistică iconografică
scotea în evidență natura sa divină alături de aura divină din jurul capului. Icoanele
ortodoxe cunoscute de mine de mică însă, în imaginea Lui Iisus pun Cartea Sfântă
în mâna stângă a Sa."
În cuvântul introductiv, despre carte, scriitoarea Carmen Popescu zice: “Prinse în
chenarul unei vieţi, două persoane antrenate voit, într-un schimb literar. Condeiul lor
are altă voce, altă dulceaţă, altă vibraţie. Sunt două suflete eliberate de bariere,
aruncate într-un caleidoscop care îşi schimbă izvorul de la zi la zi. Veşnic proaspete,
veşnic etalând stări împachetate altfel, într-un perpetuum mobile, visează să ofere
unul celuilalt din măreţia grădinii lor spirituale”.
Am alăturat imaginile celor două cărţi întrucât ambele sunt dialoguri cu conexiuni
şi inflexiuni din cele mai fireşti, cu noduri şi coduri etice, estetice şi-n aproximări
măsurabile.
E ceva vreme de când mi-am făcut casa la marginea Infinitului, pe scara Tympului,
pe treapta sărbătorii veştilor bune. Cartea aceasta este o Veste Bună atât pentru că-i
o carte scrisă cu inima, spre vindecarea rănilor, cât şi pentru faptul că literatura şi
terapia merg mână-n mână-n mână.
Vorba aceea: cine vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea
şi să-mi urmeze.
Uită-te-n calendar, ia darul tău şi urcă. Ceea ce Doina Uricariu a făcut pe 799
de pagini, Anna Maria Bejliu reuşeşte în 203 pagini, scriind o carte condensată,
tensionată, cu largă acoperire poetică şi problematică. Felicitări lui Doru Dăncuş
pentru starea de spirit din Editura Singur şi Autoarei pentru scările cultivate
cu Credinţă şi cu Dragoste.
De aici începe povestea, ca răspuns la întrebarea: de unde vine bila aceasta?
Ioan-Mircea Popovici, 17 septembrie, 2016
(Pe scara fără nume, încă un Nume)

şi atunci

toţi au privit prin soare
frunza de ferigă cum creşte

el a ordonat irizaţiile
ei le-au răscolit iar şi iar până când
ca o alternanţă a banalului
totul s-a închis într-o geometrie complexă
din ea răsare din când în când
cimbrişorul pădurii

el le redă glasurile
iar celor frustraţi le dăruie metafore
să le dezlege tâmplele
de nimic

Anne Marie Bejliu, 11 august 2016

l-am privit pe om

cum dezlega tâmplele unui cireş
cu gura căscată fura frumuseţile
le mesteca grăbit
scria un poem al verii 
strecurat printre primăveri

iluziile atârnau de ramuri
iar frunzele arse de secetă creşteau în irişii lui la loc
reîmplinindu-l

el stătea pitit după inelul al şaptelea
ridicând pleoapele grele de gânduri nerostite
trunchiul cireşului îl primea
ca pe insecta aceea tulburată
de propria-i naştere

11 august 2016

ruleta s-a stricat

merge continuu ca un metronom
rostogolit prin inimile celor rămaşi
tu încă faci paşi pe apele iubirii lor
vii iar şi iar plin de lumină
înconjuri locul casei în care ai fost
ca un bulgăre din fulgerul cel mai rafinat
nicicând static
şi privirea ta umbla pe apele irişilor
celor care te-au iubit
tată al zilelor şi nopţilor copilei
cu ochii din cărbunele unui timp
bătut de vânt

repară ruleta, tată
hai să jucăm pe urmă cu gloanţe reci iubirea
lăsăm rănile pe marginea mesei verzi
le adunăm în punguţa cu banii de trecere
o punem în luntre şi plecăm la plimbare

Anne Marie Bejliu, 11 august 2016

îngenunchiere

- cireşe în inima copilăriei tale, suflete -

am îngenuncheat odată cu tine, suflete

când spiritul a vrut să ridice spre lună

câteva inele

prinse încă în trunchiul noduros

al copacului uriaş

m-am speriat o clipă că

le va lăsa să scape din palma lui de ger

atât de cald le-a aninat de urechile tale

încât

am sărutat inima lui de piatră

(cireşe în inima copilăriei tale, suflete)

a răsărit luna şi eu încă purtam în privire

soarele negru al sămânţei verbului "a fi"

tu ai ridicat în tine ziduri

odată cu mintea mea nebună

după scenarii

el le-a strâns pe toate

ca în buchet al uitării şi le-a aruncat spre el

zburătorul cu aripi de ceară

soarele l-a primit pe Icar-ul

primei măşti a fiinţei

apoi l-a renăscut

într-o scenografie complicată

acum îi privesc jocul

pe scena ovală a pământului

mă simt prinsă în arena unui circ

unde caii gândurilor

sălbatic înfig copitele în metaforele

vieţii

moartea

ca o secure uitată într-un lan de grâu

îşi numără victoriile

din filele unui septembrie în care

- întâmplător sau nu -

m-am născut

sau poate doar am înviat

pentru a mă întoarce mai puternică

în apele fireşti ale existenţei

Anne Marie Bejliu, 11 august 2016

omu-i simplu cuget

ard clipa pe ape
în geometrii aldine

odată pasul cântă
fiinţa-n colb coboară
şi se ridică umbre
călătorii pornesc
a-mi fi strigare-n moarte

şi-n viaţă încropesc

spiralele nebune
din maci de gând dormind

te chem iar răsturnare
valorile-mi sunt calde
esenţe de-nceput

şi-n fiece petală
mă regăsesc gemut

cernută-mi este umbra
prin site dense grele

pe palmele-ncercării
păşesc adesea oarbă

când mama reînvie
după o scurtă moarte
reînţeleg că-n viaţă
spre bucurie curg

din fericiri minciuna
se scurge ne-ncetat
şi-atunci las totul baltă
în ăst pământ otravă
cu oameni goi în sine
şi-aleg nou început

de fiecare dată
blocaje-şi reîncep
dansul nebun de iele

mi-e frică-apoi iar calmul
se-aşterne-n fire drept

trăieşte, mamă,
pasul acesta care
ne frânge

trupul între braţe
adesea ţi-l voi strânge

iubirea asta doare
şi-acel azi îl trăiesc
mereu cu spaima-n suflet
că omu-i simplu cuget
ales să umple spaţiul
şi colbul drumul cerul

i-un trecător ascet

Anne Marie Bejliu, 25 iulie 2016

în toată această nebunie a vieţii

îmi las păianjenul gesturilor
să ţeasă
când cred că s-a terminat
privesc spre gânduri
dincolo de marginile
materialului

în el rotesc mâinile
descriu cercuri largi care
o iau la fugă odată cu mine

prinzându-mă
cu musca pe căciulă
o muscă a valorilor negândite
zuruie timpul
despre care se spune mereu
că nu există

parcă-i musca parcă sunt eu
încercând să-mi rostesc numele
prenumele
şi atunci

în toată nesiguranţa
crescută de niciunde
mă prind zdravăn
de propria mască
şi zâmbesc

aproape nimic nu se întâmplă
totul roieşte în jurul meu

singur păianjenul gesturilor
ţese
şi ţese
pânza viitoarelor aure
ale încercărilor

şi mai ales

pânza tuturor alegerilor
pe care le voi face
prea devreme
prea târziu
sau la vreme
ridicându-mi din praf
mâinile
spre cer

Anne Marie Bejliu, 26 iulie 2016

clipa cuvântului dintâi

împiedicată să mai dureze
clipa cuvântului dintâi
reînvaţă să bată clapele pianului
pe urmă va şti să chinuie timpanele trecătorilor
de fapt, acelaşi eu 
privind oglinzile înşirate deasupra unor principii
pe care le amuşin şi simt cum
mucegaiul le-a atins tâmplele învechindu-le

nu vreau să le schimb
pentru că în ele stă
sămânţa acelui "mereu prezent şi nou"
pe el îl doresc iar viu şi atunci
absorb toată vechimea principiilor
aşezate prin nişele peşterii
pe care o numim subconştient

şterg de praf propria-mi gândire
şi năucă mă îndrept spre altă poartă
fiecare treaptă îmi sărută tălpile goale
cu muşchiul unei inimi pe care o cunosc
dar nu-i aud bătăile mereu

şi ştiu că pierd şi ştiu că mă pierd
risipindu-mi propria-mi inimă
pe sub tălpile oamenilor indiferenţi...

împiedicată să mai dureze
clipa cuvântului dintâi
mă absoarbe nerăbdătoare
reînnoindu-mi bătaia inimii
adăugându-i încă o bătaie
încă un tril
al adâncurilor subconştientului

liberă să cânte
clipa cuvântului dintâi
îmi plimbă în privirile uimite
imaginea tatălui a bunicilor a băieţilor mei

lasă drept urmă a trecerii ei
un sărut în cruce adânc inserat
chipul mamei

mama surâde când îi citesc
şi uneori nu îi citesc
dar surâsul ei se păstrează
şi umple spaţiul până când
întoarsă în uterul cald cu toată fiinţa
o îmbrăţişez ca pe un copil

Anne Marie Bejliu, 26 iulie 2016