somn adânc prinde aripile păsării între palmele omului
larg deschise îmbrățișează gândul strânse în așteptare pregătesc sămânța de zbor pentru o nouă pală de vânt o nouă rază din puterile soarelui vârful de stâncă din inima omului se rotunjește până la lacrimă privind-o
este pasărea spiritului său și el, omul, o recunoaște numai când în reflexele durerii îi încearcă tăria
pe viață umbra leagă legământ cu forțele omului limitate de orgoliu uneori prind a mima zborul alteori află că sămânța este nu iluzie ci tocmai bucuria de a fi el însuși
atât de bine cunosc mâinile singurătatea încât au învățat să pocnească singure și fisuri adânci apar pe linia vieții gropile cântă întrebări fără răspuns și rătăcirile femeii printre spațiile ciudate în care câteva celule încropesc prezentul restul fug odată cu exfolierea ariilor de gânduri înfipte ca spinii printre iluzii
mâinile stau acum în poala așteptărilor la piept niciuna nu mai ajunge când între a fi și a pleca definitiv din parcul circului uman mai stă aninată ca un clovn o privire
e o sămânță de ilegalitate între a crede și a cerceta - întreabă copilul care a lăsat leagănul în mișcare înainte înapoi și a plecat râzând copacului de care este aninat
umbra lui încă lasă aerului sunetele acelea vii și glasul se pierde încet printre ramurile nucului care și el a devenit umbră și casa bunicilor poveste și culorile florilor primăvara au rămas simplu parfum din care se alimentează visele copilei cu ochii din cărbunele toamnelor
atroce durere eclipsează bucuria femeii când pașii îi pierde în pumni de asfalt plin de noduri
circarii au lăsat căsuțe de carton colorate ea nu încape în ele merge mai departe ascultă toate cântecele naivității ei
e o sămânță de legalitate între a nu crede și a nu cerceta dacă între tine și primul pas există o piatră în care te pierzi căutându-te folosind sita fină a unei alegeri proaste
ne macină vârstele timpul acela fără frontiere și credem în ele acut chiar dacă sufletele rămân pe margini de podețe cu tălpile în apă și privesc cum tu citești ceea ce scriu eu citesc printre rânduri de ierburi legănarea ta între a fi ceea ce visez și a nu-mi fi decât a doua voce sau a șaptea voce acel glas interior pe care-l ascult acum mai mult ca oricând pentru a mă vedea mai clar pentru a nu mă mai rătăci
răscolești nisipul și crengile din adâncurile ochiului de apă în care orice izvor își prinde taina în pumni și o aruncă minții ca într-un joc neîntors din copilărie neascultat foșnet domolește aprinderile și atunci totul recade în adâncuri mă ascund și singură am învățat și de la tine
uite că acum scriu și scriu nebunește despre ceva în care habar nu am de ce trupul îmi este plin de ace fierbinți acupunctura pe interior retrezește emoțiile pe care definite le pierd nedefinite se ascut
ne macină vârstele bucuriile între două pietre din care extragem clipă de clipă flori de mină necunoscute nici nouă nici oglinzilor în care ne pierdem privindu-ne orbi
/observ disperată
atunci când oboseala tainele
le deschide prin mine în mine repet obsesiv ”și”-ul.../
tot visez plecări
niciodată întoarceri
și stau în mine
și rod unghiile pământului
și ramurile copacului uriaș
ca o capră sar printre mărăcini
mușc din ei
și tot visez și tot rămân
strig prostiei să mă lase în urmă
ea mă înșfacă de mânecă
și îmi sărută tâmplele
apoi se izbește de mine
devenim o singură pleașcă
în urechea aceea caldă
a animalului tăcut
și uite cum se întâmplă
tot felul de bazaconii
și uite cum mă plâng
de mine însămi
o împing departe
chiuretez singură locul
îl umplu cu mine și prin sine
mă arunc sătulă iar
de prezent
cred că am ridicat greșit praful dintre colțurile de mucava ale pernelor ale oamenilor ale creierelor obosite să mai înceapă o zi cu același cântec cu aceleași iubiri otrăvite peste toate a nins sau a plouat ceva între viață și moarte a căzut copilul m-a strigat din trapezul de lemn care l-a înghițit am privit multe cruci peste care nu mai pot trece cu indiferența și răutatea omului viu peste toate a nins în tropot de cal nebun de alergare bine că încă sunt să scriu să vorbesc despre acel dor acest dor care macină vorbele și le aruncă departe de mine după un scurt popas prin mine ai ajuns omule cu ochii din file de trecut privește cum și mai ales spune-mi de ce. lasă totul acum hai să ne vorbim prin tăceri cred că am ridicat brațele prea sus umbrele m-au lovit am căzut privind răspunsurile prin ceață ninge peste toate nu mai știu ce anotimp este o primăvară timpurie sau o irană clovn în care repet scenele la nesfârșit la închiderea pleoapelor cânt mă sperie adevărul îl asimilez greu ca pe carnea unui trup prea bătrân în care totul se macină continuu totul se cerne cred că...
salt la trapez și o iubire cu marginile zdrențuite numără gesturile freamătă frunzele foșnesc timpi în care bătăile inimilor se opresc pe fiecare zdreanță culorile se aprind lasă la macerat viul ucid pruncii cuvintelor versurlor cresc clovnii pământului scenografie din mătasea broaștei regizorul lasă buza inferioară să acopere rostirile actorii răspund răspunsurilor în care găsesc mereu câte un gât sau două gâturi de lebădă răsucite din dragoste lebedele s-au încâlcit au cerut ajutorul omului el le-a scos puțin din apa tulbure le-a dezlegat misterul ființei pe urmă s-au întors povestea s-a terminat frumos acum plutesc pe lac
nu știu dacă sunt albe sau negre cândva le voi auzi cântecul
în pumni prind ultimul sunet el zboară ca un fluture alb-negru ca o scenografie a aerului regizor plin între a fi și a cânta pentru o ultimă oară la concertul lirelor, clapelor, corzilor neacordate
ce ușor se moare nici nu înveți bine să vorbești și îngheți jocul apoi îți aduni palmele la piept la fel ca atunci când aduni flori și le apropii de inimă parcă să le absorbi esențele
apoi taci cineva trage luntrea la mal poate că trapezul în care încerci să devii circar
este tot un fel de trapez elastic înghețat în fibre de lemn din care nu mai sari sau poate din el ajungi direct în luntre
treci puntea altcineva deschide câmpul în fața ta și reinventezi mersul pe aer pentru că iarba niciodată nu o calci o trăiești o aspiri în tine și prin tine aerul împletește cristalele de iarbă pre-nouă
ce ușor se moare ce greu este să te întorci în acest între rai și iad mai mult iad pe care-l numim cu grație pământ sau poate numai grădină a erorilor umane și ale lui Dumnezeu când privea cum crește bucata de lut și în același timp cum înflorea un mărăcine
poate de asta ne-a combinat și în loc de cuvinte acum rănim aerul cu spini
habar nu am. învăț mai departe degeaba ceva din cum și ce și mai ales de ce...
spre luntre timpul coboară încet podețul de vorbe este tăcerea rostirea îneacă închipuirile binelui când vrei să mai faci un pas privești mâna sugarului încă mișcând într-un freamăt al jocului nejucat al lacrimii rămase să se prelingă pe obrazul crispat întru adormirea trupului
sufletele de păsări plimbă ochii puiului de om undeva deasupra lumii acesteia otrăvite
și atunci
asculți taci te rogi și neputincios lași totul să curgă după Voia Lui nu uiți să te cutremuri. nu uiți...
un cântec sau un cumul de sunete mai ține legată de inelele copacului ramura de cuvinte sensurile ocolesc înmugurirea totuși cum pot păsările să ridice cuiburi de multe ori pline de viață când vântul răsfiră treptele existenței deasupra și prin trupurile lor formele acelea ale zborului pe care le tot mângâi iluziv încercând să prind tălpile uimirii numită plutire spre înalt
și cum poate o mână de sugar să rămână în aer fremătând un vis între degetele fine iar adulții să privească neputincioși cum mișcarea ei se îndreaptă spre cele veșnice cum
se aude ca un ecou cântarea rădăcinilor printre pietre se smulg aripile păsărilor ca o încercare de sufocare a zborului se lipesc apoi cu migală pentru o imitaţie aproape perfectă a lui tabloul este al frângerii printre file de poveste neterminată nicicând lume nouă în care toate sunt vechi şi noi deopotrivă în care zbaterea devine mişcare fundamentală printre arcuri de fulger zigzaguri adâncite între cer şi pământ ca o ardere în comunitatea dintre minte inimă şi suflet concert într-o flacără mereu tremurătoare căutare a bucuriei de a fi nicicând găsită simplu trăită atunci când acel ceva atât de dorit îmbrăţişează fiinţa cu un sunet
pe glezna timpului nedefinit stai tu și grația cântecului pe care-l trimiți zi de zi simplu acordaj al inimii când ființa în căutarea ei neobosită lasă frontierele gândului larg deschise
înflorirea înghețul dezlegarea timpanului într-un sunet clar încropesc mirajul
sub arcul de pod luntrele împletesc misterul omului
cheia cântării readuce codul prieteniei ceva mai aproape
întâmplarea încercarea logica omului o răstoarnă pe linia de demarcație dintre două oceane de valori
pe glezna timpului nedefinit fluturele se așterne tăcut mereu tăcut cu aripile larg deschise așteptând alt zbor altă floare pe care din care să surprindă proaspete esențele cuvântului dintâi
ce ușor se moare nici nu înveți bine să vorbești și îngheți jocul apoi îți aduni palmele la piept la fel ca atunci când aduni flori și le apropii de inimă parcă să le absorbi esențele
apoi taci cineva trage luntrea la mal poate că trapezul în care încerci să devii circar
este tot un fel de trapez elastic înghețat în fibre de lemn din care nu mai sari sau poate din el ajungi direct în luntre
treci puntea altcineva deschide câmpul în fața ta și reinventezi mersul pe aer pentru că iarba niciodată nu o calci o trăiești o aspiri în tine și prin tine aerul împletește cristalele de iarbă pre-nouă
ce ușor se moare ce greu este să te întorci în acest între rai și iad mai mult iad pe care-l numim cu grație pământ sau poate numai grădină a erorilor umane și ale lui Dumnezeu când privea cum crește bucata de lut și în același timp cum înflorea un mărăcine
poate de asta ne-a combinat și în loc de cuvinte acum rănim aerul cu spini
habar nu am. învăț mai departe degeaba ceva din cum și ce și mai ales de ce...
nu mai am putere să strig și-atunci râd cât pot de tare, de larg, ca un cuib gol în care au rămas numai paiele și ele scuturate de vânt, umezite de ploi, fulgerate din cer adânc, miraculos de atent, pentru a despuia complet tot ceea ce dă iluzia împlinirii pe și în pământul pe care-l iubesc și-l voi iubi și dincolo de frontiera dintre viață și trecere și, după ce voi fi trecut puntea către câmpul veșnic verde, împletit cu cerul, pe care le-am văzut și am alergat, apoi m-am întors, pentru că aici, pe pământ, încă mai aveam pentru ce mă întoarce. atâta grație există în această întoarcere și atâta frică după ea, încât ajungi să te simți ca un animal căruia i se dublează coada și aleargă de nebun prin arealul său de viață. dacă un om îi vorbește, îl privește mai întâi cu neîncredere, pe urmă îi acceptă mângâierea. așa m-am simțit vreme de câteva luni după comă apoi, doi ani de zile după plecarea băieților. ca un animal aruncat înapoi în viață, negâsindu-și sensul, rostul ființării aici mai departe. am rămas și rămân pentru datoriile de onoare pe care am a le duce până la ultimul fir de vlagă, altfel, plecarea îmi pare răvășitor de frumoasă. o eliberare din toate chingile impuse, autoimpuse. nu regret nimic acum, pentru că știu că așa mi-a fost datul de la Domnul. mă răzvrătesc uneori ca o puștoaică zăpăcită, dar mă întorc iar și iar la a gândi, zic eu, drept, toate cele care țin de drumul meu. mă sperie uneori echilibrul acesta care îmi depășește puterea de înțelegere. atunci las în mâinile Domnului totul și toate cele și merg înainte privindu-I lumina fără de început și fără de sfârșit pentru mine, mireanca neghioabă supusă încercărilor, înșiruite în spirala timpului trăit și netrăit, ca florile sălbatice pe un câmp aparent neîngrijit.
și dac- ai ști, piticule, de câte ori dorul străpunge pavăza inimii, de câte ori se adună cuvintele pe vârful limbii și le rostogolesc înapoi până când, le simt pietre de moară în adâncul adâncului...
peștera în care mă aflu acum, după ce ai plecat, are zidurile roase de ape. inscripționate îți sunt numele, și chipul, și zâmbetul acela șmecheresc, și foamea, și strigătul ultim, și lăsarea capului într-o ultimă răsuflare pe umărul meu.
piticule, încă îți mai cânt. nu se mai aude, dar îți cânt în mine să vii iar să adormi pe umărul drept, să-ți simt căldura și taina tresăririlor dese de atunci, venite de niciunde, plecate odată cu tine în adâncul adâncului gândului pământului care mi te-a luat.
știu. numai trupul a rămas obosit acolo părăsindu-și carnea, și sângele, și chipul tău de prinț al nebuloaselor iubirii de soare, de cer, de lumina luminilor vieții. tu ești departe. atât de departe încât, inima vie strigă spre tine iubire fără ecou. simplă căldură simt uneori și parcă plesnesc timpanele și încep să aud mai bine, să văd totul și aproape că nu mai vreau să văd totul pentru că, piticule, totul arde sau este pârjolit de urâtul omului. uneori aș vrea să mă ascund în mine și acolo să aud și să văd totul pentru a putea pleca liniștită departe de lumea aceasta nebună intrată parcă în dizgrația cerului, mușcată de vipere, otrăvită zilnic.
și dacă ai ști, piticule, de câte ori în ziua aceasta nu m-am putut rupe de amintirea ta vioaie...
și dacă ai rupe în două leagănul versului, tot prin tine ar trebui să treci să mă regăsești, să mă vezi așteptând absurda întoarcere a ochilor mari, uneori cenușii, alteori aproape negri și a ciufului castaniu aproape roșcat mătăsos care îți acoperea creștetul fierbinte.
piticule, încă te aud chemându-mă cumva de prea departe, speriat de ceea ce urma să vină galopând, pornind din dimineața zilei de 9 februarie 2006, finalizând dezastrul la 18:40 seara când, refuzam nebunește să aprind lumânări, alergând nebunește după o mașină care să mă ducă la un spital să iau oxigen. apoi ai plecat lumină din brațele mele, apoi m-am plimbat cu tine prin casă, cu tine sau numai cu trupul tău, apoi te-am spălat, te-am îmbrăcat, și a doua zi te-am așternut în cutia stupidă în care pământul te-a înghițit. aș urla dar nu am cum. aș mușca vintrele acestei lumi greșit numită umană, care-și ucide pruncii, ucide tot ceea ce este frumos, bun, valoros, înțelept, inteligent, plin de lumină, apoi i-aș da foc, în speranța că în cenușa ei ar rămâne numai aceste lucruri frumoase pe care nimeni nu le vede, toată lumea vrea să le distrugă imediat ce-și scot corolele la vedere.
piticule, în lumea asta nu era loc pentru tine și fratele tău. în lumea asta ați fi suferit chiar dacă sănătatea ar fi stat cu voi pe aceeași parte a hotarului vieții. Te iubesc, Teodor Ioan. Te iubesc Andrei Cristian. Simple, scurte poposiri prin viața mea, dar atât de iubitoare, de calde, de înțelepte figuri ale umanului, ale soarelui întruchipat de doi băieți, copii ai Domnului și ai omului.
Domnul să te odihnească, pui drag, puiul meu pui...
Priveşte drept înainte sau drept în tine şi lasă haosul să-şi continuie dansul - cam aşa ceva îmi spunea tata în drum spre Vf. Omu. O clipă am vrut să văd o floare, unic punct roşu undeva, mai jos, ba am şi râs şi echilibrul meu s-a dus de-a valma pe gheaţă şi zăpadă spre prăpastie. Abia atunci am privit drept înainte şi-am văzut mâna tatei. Nu este oricând mâna tatălui pământ, dar este mâna Lui şi oricâte fisuri ar fi pe punţile pe care le străbaţi, el ştie când cum şi dacă să-ţi lase mâna să intre în căuşul Mâinii Lui. Ce este înălţimea dacă interiorul e scund şi îngust?
...Și drumurile-s sălbăticite, acoperite de ierburi care cântă răsăritului, iar apusului, îi lasă o împletitură de braţe din esenţe verzi, să-şi schimbe culoarea de câte ori vârful lor îi ating pletele. Mă plimbam odată pe câmpurile încă deschise ale marginii de cartier. M-am întors cu faţa spre apus. Era ca o haină zdrenţuită, însângerată a cerului, o compoziţie de roşu nobil şi albastru pornind de la azurul zilei de sfârşit de august şi albastrul furiei mării. Am ales să merg pe firul apusului până când s-a înnoptat de-a binelea, până când ultima rămăşiţă de roşu nobil s-a stins, lăsând rana cerului vindecată. Nu mică mi-a fost surpriza să găsesc un aşternut de muşeţel pe care-l căutam cu îndârjire de cel puţin o oră. Nu-l văzusem. Ochii mei alergau după rănile cerului, într-un apus al sfâşierii infinitului prins cu bucurie într-un gând dolofan pe care l-am aşternut atunci...la aproape 16 ani, în "jurnalul cu chinezării". Primul abia îl terminasem şi primisem cadou pentru al treilea prenume al meu, chinezăriile. Și acum îl păstrez... Le păstrez cu sfinţenie. Pe câmpurile (două sunt) de la marginea cartierului, mă plimbam când eram pitic, cu părinţii. Mai târziu, am început să umblu singurică în căutare de flori, pir şi alte minunăţii. Îmi plăcea să le aduc mamei. Îmi împletea firele de pir şi râdeam amândouă de formele pe care le lua fiecare împletitură în parte. Îmi plăcea că acolo puteam să mă iau la întrecere cu vrăbiile. Fluieram (tot ce-mi trecea prin cap, toate genurile posibile şi imposibile de muzică) cât mă ţineau buzele şi plămânii, fără să primesc observaţii. Înainte vreme mă acompania tata. Noi eram fluierăcioşii familiei. Și evident că eram extrem de serioşi în a ne armoniza fluiericii. Când nu vroiam câmpurile, mergeam prin livada de nuci sau cea cu cireşi, de pe fostele moşii ale bogătaşilor din zonă. Și ele au povestea lor...
Anne Marie Bejliu, 2016 (fragment de carte în ”creștere”)
răstignită lumină între două aripi
apare dispare
pe fiecare arc de curcubeu
câte o libelulă lasă prin aripi soarele
să schimbe făgașul gândurilor
omul privește înmulțește umbrele
printre gene așteaptă primăvara
afară toate sunt la locul lor
natura lasă omului timpul bucuriei
în mine încă este iarna vârstelor în care
firele de păr răvășesc argintiul amintirilor
pe o pernă muiată în lacrimi
de dor
toate cântă multe sunt tăcute
iar tăcerea lor o simt
adâncind coșul pieptului până la durere
acolo undeva bate inima vie
în toate camerele
ca o cruce așternute de Cel din cer
verbul dintâi construiește metafore
pentru că
fiecare zi a devenit piatră de hotar pentru un
Sisif modern sau poate foarte învechit în a trăi
deplin bucuria de a fi
răstignită umbră privesc în toate și în tot
printre cuvintele pe care le înșir
ca un miriapod al zilelor de azi în care
nu mai știu dacă e bine să iubești în mișcare omul
sau să-i păstrezi simplu pata de culoare
imprimată pe retina trăirilor care înconjoară
secundele de liniște cu tăcerea
s-a obișnuit inima să se reverse ca o treaptă lungă de catedrală bătând deasupra și prin zborul absurd al liliecilor nu știu pe cine vor mușca turbații care stau interminabil cu capetele în jos arată lumii că sunt vii și lumea se ia după ei
nu mai stă nimic în picioare. totul se răstoarnă inima bate orizontal agită sinusoidele timpului chițăie liliecii odată cu ea iar crucile voluptatea tăcerii o cuprind pe după umerii largi
câtă nebunie poate exista în creștetul unui om care alege să fie liliacul din inima unei femei?
răstorn în sine zilnic acea iubire crudă
numită de niciunde care adună patimi
și suferințe-n glod
mă-ndepărtez de mine de tot ce mă-nconjoară
și văd cum iar coboară șarpele-ndoielii
acoperă fațete de încercări ratate
de-a-mi fi ceva ce nu pot să definesc prea clar
înșir cuvinte goale le răsucesc prin sensuri
nimic găsesc și plinul se-ndepărtează. cer
când cerul lasă urme prin umbre plimbă viața
alb-negru risipește-n scenografii deșarte
se întrupează-anume iubirea într-o carte și-atunci
filă cu filă dezleg din mine câinii
carul nu se întoarce mi-a spus o carte simplă
sau complicată-n trupu-i de sensuri prea adânci
profund cred în iubirea în care trupul
uită că mai există gesturi neterminate-n umbre
când acțiuni deșarte prind în ele jocul
omului care umblă cu o umbrelă ruptă
admir ploaia prin țepii înșirați în raze
și las pe creștet căderea
apelor curate
poate atunci simt urna
plină cu cenușa trăirilor departe
trimise să mai crească
această-nnegurare umană prea nătângă
pentru a-mi fi enunțul unei teoreme
în care chiar iubirea își împletește forme
geometric dintre unghiuri
pe unul singur îl apăr
este în toate dreptul
pietrei dintr-un colț
el primește noaptea lumina îndurării
și-atunci clădirea vieții rămâne în picioare
cineva măsoară și rupe în fragmente
tot ceea ce prin inimi clădim înfrigurați
răstorn în sine zilnic potirul plin de viață
înaltă dreaptă sfântă
mă rog să mai primesc
o șansă ne-ntinată la iubiri curate
acum mă las pe umbra aceea care
mă împletește-n tot
nu-i haos să distrugă unghiul drept al firii
și niciodată credința
nu-mi va lăsa amarul să-mi umple de minciună
inima cea vie
să tac acum. răstoarnă și tu în sine cupa
apoi să-mi spui cu cine și cui mai porți minciuna
iluzia că-n zile cu dimneți de cești
cafeaua este soare iar soarele e ceaiul
pe care-l bei crezând
că lapte-a fost totul când ai mințit anume
să îmi câștigi iubirea
tu crezi sau mimezi prost
acele revărsări de religiozitate
uitând credinței chipul năframa albă-n vânt
ai cioplit cioplești mereu din piatra în care mă ascund cioplești în neștire cu iubire cu ură cu liniște cu zgomotul gândului
cândva va țâșni o pasăre
deocamdată să simți numai atingerea iluziei de aripă forma din care cuvântul prinde sunetul pe care tu îl complici mult prea mult om cu pălăria pe creștetul adâncit în visare
femeia cu ochii de cărbune își așteaptă plecarea odată cu povestea ea se închide în coliviile prezentului
între răsărit și amurg arde apusul iar tu stai cu lumânarea în mână măsori matematic ritmului dansului nebunesc al așteptărilor
tăcerile te împresoară așa cum brațele labirintului închid în ele viitorul abia schițat al unui tablou fără rame
cândva va țâni din piatră raiul apoi iadul va ciopli în continuare până când împreunate răsăritul apusul și amurgul îmi vor dărui o noapte veșnic albă
