***

m-am ridicat pe un scaun în vis
să-i strig tot lui, visului
că exist
și pentru toate gesturile fragmentate
din oglinzi m-a înrobit

i-am pus lanțuri la aripi și,
pentru că era prea mândru,
fruntea i-am scuipat-o
să nu mi-l deoache cineva

acum umblă deocheat
printre rămășițe de romantism

rânjește prostește iubirii
crezând-o ceva frumos
ceva înalt
când umblă pe tocuri printre oameni

numai printre ei

cineva mi-a spus că vede
multe fire ca de păianjen
printre oameni

știu că pânzele de păianjen
sunt lipicioase
or fi și firele acelea la fel?
habar nu am și nici
nu mai vreau să știu.

abia am scăpat de o pânză

mă așez pe scaun în vis
și îi tac lui, visului
muzica aceea pe care
o tot aud în somn și
nu mă lasă să dorm profund

pare frumoasă

poate îmi spune cineva
cine a dat cu cheile
de pământ tocmai când
deschideam pleoapele
pentru a-l privi. pământul

Anne Marie Bejliu, 8 februarie 2016