clipa cuvântului dintâi

împiedicată să mai dureze
clipa cuvântului dintâi
reînvaţă să bată clapele pianului
pe urmă va şti să chinuie timpanele trecătorilor
de fapt, acelaşi eu 
privind oglinzile înşirate deasupra unor principii
pe care le amuşin şi simt cum
mucegaiul le-a atins tâmplele învechindu-le

nu vreau să le schimb
pentru că în ele stă
sămânţa acelui "mereu prezent şi nou"
pe el îl doresc iar viu şi atunci
absorb toată vechimea principiilor
aşezate prin nişele peşterii
pe care o numim subconştient

şterg de praf propria-mi gândire
şi năucă mă îndrept spre altă poartă
fiecare treaptă îmi sărută tălpile goale
cu muşchiul unei inimi pe care o cunosc
dar nu-i aud bătăile mereu

şi ştiu că pierd şi ştiu că mă pierd
risipindu-mi propria-mi inimă
pe sub tălpile oamenilor indiferenţi...

împiedicată să mai dureze
clipa cuvântului dintâi
mă absoarbe nerăbdătoare
reînnoindu-mi bătaia inimii
adăugându-i încă o bătaie
încă un tril
al adâncurilor subconştientului

liberă să cânte
clipa cuvântului dintâi
îmi plimbă în privirile uimite
imaginea tatălui a bunicilor a băieţilor mei

lasă drept urmă a trecerii ei
un sărut în cruce adânc inserat
chipul mamei

mama surâde când îi citesc
şi uneori nu îi citesc
dar surâsul ei se păstrează
şi umple spaţiul până când
întoarsă în uterul cald cu toată fiinţa
o îmbrăţişez ca pe un copil

Anne Marie Bejliu, 26 iulie 2016