tăcutul orb

cândva tăcutul orb din mine

îşi va mai sparge-odată umbra

sub piatră se va potoli orgoliul

şi-atunci abia mă voi putea numi dreptate

dreptatea vieţii şi a morţii deopotrivă

prinsă în odgoane

pe un butoi cu pulberi prea încinse

mă răvăşeşte-un gând şi-l spun şi-aici

şi poate şi niciunde

răspunsul vine el de am răbdare

spiritul nostru-i un bărbat un clovn

sau o femeie răsucită-n coiful

aceluiaşi bărbat în care

totul s-a învelit în taine grele

lăsând doar trupul să-şi urmeze cale

printre geometrii de spini de mărăcini în floare

cu rodul neştiut anume

omul îi spune măr muşcat

pe care-un şarpe

în coborâre şi-n urcare îl mângâie

prea rece şi îl frânge

în palma omului şi-n file scrise ilizibil

într-o carte

cândva tăcutul orb din mine

se va prinde

şi-şi va mai sparge-odată umbra

căutând necăutând culoare

pentru o clipă albă-n care

va prinde-odihna-n pragul de răcoare

Anne Marie Bejliu, 17 septembrie 2016