scoici de platină

zi de zi îi expira timpul/ el lăsa pe fiecare filă câte un cuvânt/ sau cifrele tainelor sale// nici el nu mai ştia de unde vin/ toate acele cârduri de păsări tot mai rare/ în timp ce hrănea ceasurile/ cu sinele zdrobit între ziduri// lăsa în urma lui mirul cunoaşterii/ şi pentru că iubea copacii/ ei îl primeau în dansul lor de câte ori/ le promitea picătura de apă/ lăsată mereu la rădăcina vieţii// am intrat în căsuţa de piatră/ am simţit cum zâmbetul lui învelea/ toate punctele întunecate ale coliviei în care/ sufletul lui respirase mereu bucuria de a fi om// în mine timpul şi-a pierdut aripile/ am rămas pentru o fracţiune de gând blocată/ chiar dacă toate simţurile îmi erau în alertă// ştiam că trăieşte. ştiam// am făcut un pas spre niciunde/ şi m-am oprit în faţa zidului/ pe care el lăsase amprentele/ tuturor zborurilor pe care/ le numea atunci plajele inimii sale// în fiecare fir de nisip am intrat/ simţindu-i iubirea/ în fiecare fir de nisip am pătruns/ visând perla pe care el/ o tot sculpta şlefuia în plin vulcan creator// m-am trezit în afara căsuţei de piatră/ cu mâinile pline de dor mângâind aerul care/ îmi povestea înnebunit despre zborul lui/ printre scoicile de platină/ ale cerului Anne Marie Bejliu, 25 septembrie 2016